Poezie cu o istorie fastuoasa, dedicata Mitei Kremnitz, de care aceasta a facut, in insem­narile sale, un moment de indiscreta glorie personala, dar purtand totusi, potrivit numeroaselor variante din manuscrise, tiparul feminin idealizat al Veronicai Micle, "Atat de frageda..."

Apare in revista "Convorbiri literare" in anul 1879. inceputa in anii 1875-1876, intr-o perioada in care speranta in implinirea visului de iubire e inca vie in poezia eminesciana, "Atat de frageda..."

pune in evidenta frumusetea femeii iubite, puritatea acesteia, ilustrata prin doua serii de comparatii, una cu lumea vegetala, terestra, alta proiectata in lumea angelica, a fiintelor divine:

"Atat de frageda, te-asameni
Cu floarea alba de cires,
Si ca un inger dintre oameni
in calea vietii mele iesi."

Dualitatea aceasta a trasaturilor iubitei se continua in strofele urmatoare, aparitia ei terestra stand sub semnul plutirii line, aproape imateriale, fiind mai mult o intrupare aeriana:

"Abia atingi covorul moale,
Matasa suna sub picior,
Si de la crestet pana-n poale
Plutesti ca visul de usor."

Imaterialitatea se mentine si la privirea de aproape, obiectul adoratiei extreme luand forma marmoreeana a fiintelor selenare coborate pe pamant, din care se remarca puterea nepamanteana a ochilor "plini de lacrimi si noroc":

"Din incretirea lungii rochii
Rasai ca marmura in loc -
S-atarna sufletu-mi de ochii
Cei plini de lacrimi si noroc."


Cu aceasta secventa poetica, remarca Alain Guillermou, Eminescu se departeaza de modelul poetic initial, cel veronian, completand forma finala a poeziei cu variante ce exprima iubirea platonica, fara sperante pentru Mite Kremnitz, cumnata lui Maiorescu, fapt consemnat de altfel in amintirile ei despre poet. Asa se explica transferul tot mai accentuat al povestii de iubire in spatiul visului si al basmului, al neimplinirii, paralel cu o departare discreta a protagonistilor, desprinsa din sensurile mai adanci ale versurilor:


"O, vis ferice de iubire,
Mireasa blanda din povesti,
Nu mai zambi! A ta zambire
Mi-arata cat de dulce esti".

O iubire implinita in plan real e contrazisa de simbolistica ipotetica a gesturilor erotice, care se mentin in alternanta perpetua demonic-angelic: ochii fiintei iubite au "a farmecului noapte", gura rosteste "calde soapte", in timp ce imbratisarea are aceleasi hieratice, marmoreene "brate reci" din celelalte poezii erotice eminesciene aflate sub semnul visului.

Fiinta ideala si intangibila in aceasta faza a creatiei poetice, printr-o rasturnare a termenilor din "Luceafarul", femeia dobandeste insusiri hieratice, ideale, criza dionisiaca a iubirii fiind numai trecatoare si repede reprimata:

"Deodata trece-o cugetare,
Un val pe ochii tai fierbinti:
E ntunecoasa renuntare,
E umbra dulcilor dorinti."

Odata depasita, departarea creste treptat, devenind ireversibila:

"Te duci, s-am inteles prea bine
Sa nu ma tin de pasul tau,
Pierduta vecinie pentru mine,
Mireasa sufletului meu!", pana cand icoana iubitei se inscrie in lumea de neatins a fiintelor sacre, identificata cu a "pururi verginei Marii":

"Ca te-am zarit e a mea vina
Si vecinie n-o sa mi-o mai iert,
Spasi-voi visul de lumina
Tinzandu-mi dreapta in desert./
S-o sa-mi rasai ca o icoana
A pururi verginei Marii,
Pe fruntea ta purtand coroana
Unde te duci? Cand o sa vii?".

Poezia devine astfel mai mult o ruga catre o fiinta virginala si intangibila, in care se amesteca sentimente contradictorii puternice: incantare in fata frumusetii feminine ideale, iluzia implinirii visului erotic, regretul ca a intalnit o fiinta inaccesibila, devenit vina mistica, remuscarea finala, tradusa in indecizie, in speranta:

"Unde te duci? Cand ai sa vii?"