Aparuta in revista "Convorbiri literare", la 1 aprilie 1873, poezia "Floare albastra" este o meditatie pe tema visu­lui trecator al iubirii.

Incepand de acum, indragostitul eminescian va aspira spre planul cosmic si spre inalt, in timp ce tanara indragostita va cobori din mit si va disparea in lumea amagirilor.
"Floare albastra" se incadreaza in poezia eminesciana a naturii si iubirii, alaturi de: "Lacul", Dorinta", "Sara pe deal" (scrise pana in 1876, in perioada de plenitudine a elanului erotic).

In toate, spatiul iubirii este alcatuit din sclipiri diamantine si irizari albastre, din soapta izvoarelor si lumina "blandei lune", ca o insula de vis si vraja.

In toate exista un fior cosmic, cu adancimi de vecie; in acest sens, chiar marele Calinescu il singulariza, hyperionic, pe Eminescu: "Nimeni nu mai cantase ca el iubirea ca eveniment cosmic ".


  Tema operei este aspectul general al realitatii, transfigu­rat de autor in respectiva creatie (iubirea, moartea, razboiul, patria, natura etc).

Tema poeziei "Floare albastra" este dorul dupa iubirea pierduta, convertit in tristete cosmica.
Motivul poetic este o idee care se repeta in textul poetic sau o unitate minimala purtatoare de semnificatii.

In poezia supusa discutiei, motivul central este al florii albastre (pe care il intalnim, cu valoare simbolica, in opera scriitorului german Novalis). intrezarita in vis, floarea albastra simbolizeaza dorul nemarginit, nostalgia infinitului, iubirea dusa dincolo de limitele timpului necrutator. Aceasta este si semnificatia titlului.
Alte motive: al marii, al codrului, al izvorului, al lunii.

Structura: Poezia este alcatuita ca un monolog (strofele IV + XIV) punctat de dialog (strofele I-III + V-XIII), la nivelul a doua timpuri: al iubirii si al amintirii.
Textul poate fi impartit in mai multe secvente:
  Strofele I-III (reprezentand geniul surprins in contem­plarea ideilor inalte).
Strofa a IV-a (ipostaza pamanteana a iubitei).
Strofele V-XIII (chemarea la iubirea terestra).
Strofa XIV (ipostaza mitica a iubitei pierdute).
Strofa ultima ne-ar putea sugera ca poetul regreta pierderea unei tinere pe care a iubit-o si care a murit; o asemenea moti­vatie ar fi putut si conduce la forma " Totul este trist in lume " a ultimului vers (adoptata de: Maiorescu, Ibraileanu, Ortiz, Calinescu). Numai ca textul aparut in " Convorbiri literare" contine in mod clar forma "totusi".


Universul operei (idei, sentimente):
Cea dintai secventa a poeziei cuprinde strofele I-III:
- "Iar te-ai cufundat in stele Si in nori si-n ceruri nalte? De nu m-ai uita incalte, Sufletul vietii mele.
in zadar rauri in soare Gramadesti-n a ta/gandire Si campiile Asire Si intunecata mare;
Piramidele-nvechite Urca-n cer varful lor mare -Nu cata in departare Fericirea ta, iubite!"
Primele trei strofe cuprind chemarea tinerei indragostite -o alta fata de imparat care incearca sa-l aduca in lumea teres­tra pe un alt Luceafar; "cufundat in stele
Si in nori si-n ceruri nalte" ori purtand in minte "intunecata mare" a Ge­nezei, tanarul incearca o recuperare a marelui Timp din pri-mordii intru cunoasterea absoluta; "campiile asire" ar putea sugera un popas in necontenita curgere a istoriei, in timp ce "piramidele invechite" includ in imaginea lor ascensionala marirea si decaderea si poate - ideea caracterului trecator al tuturor amagirilor.                         

A doua secventa cuprinde strofa a IV-a:
,, Astfel zise mititica, Dulce netezindu-mi parul. Ah! ea spuse adevarul; Eu am ras, n-am zis nimica."



Din strofa a IV-a incepe caracterizarea tinerei fete ("... un fel de semizeitate rasarita deodata langa el" cum spunea Calinescu); ea este "mititica", apoi are fata "rosie ca marul" si par de aur, pentru ca in final, sa devina "dulce minune", adica o proiectie in mit.
Dulce, ademenitoare si vicleana, fata incearca sa-si atraga iubitul in lumea ei terestra (secventa a IlI-a).
"Hai in codrul cu verdeata, Und-izvoare plang in vale, Stanca sta sa se pravale in prapastia mareata.
Acolo-n ochi de padure Langa balta cec senina Si sub trestia cea lina Vom sedea in foi de mure.
Si mi-i spune-atunci povesti. Si minciuni cu-a ta gurita, Eu pe-un fir de romanita Voi cerca de ma iubesti.
Inc-o gura - si dispare...


Ca un stalp eu stam in luna! Ce frumoasa, ce nebuna E albastra-mi, dulce floare!
Potentialul Hyperion este invitat sa "coboare" intr-un spatiu de minunata frumusete, ale carui componente apartin atat planului terestru (codrul, izvoarele, stanca), cat si celui cosmic (soarele, luna).

Este un cadru edenic, in care codrul si izvoarele care mereu "plang" se incadreaza in vecie.
Stanca simbolizeaza geologicul, era formarii planetei, inceputurile lumii.

Ca si in alte poezii ale naturii si iubirii, cei doi tineri asista la aparitia lunii, moment care repeta, in fiecare seara, nasterea Cosmosului ("Cand prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vara").

In acest mod, perechea eminesciana din aceasta parte a poeziei devine arhetipala si, evident, eterna.
Alte elemente de natura ("ochiul" de padure, foile de mure) fac din spatiul descris o "insula" a iubirii visate.
" Trestia cea lina" constituie, in termenii lui Mircea Eliade, o axa a lumii si "poarta" de comunicare cu celestul.
Inca din a treia secventa, iubita este proiectata in fabulos ("Si mi-i spune-atunci povesti" ), capata atributele unei fru­moase zane cu par de aur, ca si mireasa din "Calin (file din poveste) ".


Si aici s-ar fi cuvenit ca iubirea sa se implineasca, dar n-a fost sa fie asa; amagirea de-o clipa se pierde in vreme, iar tanarul ramane cu un dor infinit (secventa a IV-a).
"Si te-ai dus, dulce minune, ^v 5-a murit iubirea noastra -Floare-albastra, fioare-albastra!... Totusi este trist in lume!"
Coborat diii "ceruri nalte" in lumea amagitoare, tanarul reface destinul luciferic al eroilor eminescieni, iar versul ultim (" Totusi este trist in lume") exprima o oboseala dilatata cos­mic.
Sentimentul nostalgic din primul vers devine durere sfasie­toare in versul al treilea, exprimata prin repetitie si exclamatie.
Proiectata in mit si devenita "dulce minune", iubita dispare din visul de dragoste, lasand doar tristetea sa acopere lumea.
Pe plan gramatical, alternarea timpurilor verbale (prezent
viitor) sau utilizarea conditionalului ("De mi-i da o sarutare") proiecteaza clipa iubirii in vis si ideal. in aceste conditii, tanara poate fi si o proiectie a eului liric, un vis.
Limbajul este familiar si sagalnic. Epitetele sunt ornante ("prapastia mareata", "balta cea senina"), iar inversiunea "intunecata mare" aminteste de "Scrisoarea I".

Adresarea din final ("dulce minune") restituie basmului figura iubitei, iar repetitia exclamativa din penultimul vers ("Floare-albastra! floare-albastra!..."

) exprima o tristete fara margini.