Sonetul III, "Cand insusi glasul..."

, evoca, intr-un moment de inaltare sufleteasca, al "unei dulci evlavii", aceeasi imersiune in spatiul amintirii, mai neguros acum, mai intunecat, intr-o invocatie lipsita, din acest motiv, de certitudinea intruparii, a "desfacerii" din negurile reci ale timpului:

"Cand insusi glasul gandurilor tace,
Ma-ngana cantul unei dulci evlavii -
Atunci te chem; chemarea-mi asculta-vei?
Din neguri reci plutind te vei desface?".

Poezia are acum tonul de ruga aproape religioasa, de Orfeu care se adreseaza neantului pentru a-i reda fiinta iubita. "Negurile reci" e o metafora a Infernului sau pestera sufletelor moarte din mitologiile ebraice, Sheol, un taram al nelinistii totale, al tensiunii interioare profunde. Iubita ramane imateriala, aparand numai in chip selenar, ca o lumina de dincolo de nori:


"Puterea noptii bland insenina-vei
Cu ochii mari si purtatori de pace?
Rasai din umbra vremilor incoace,
Ca sa te vad venind - ca-n vis, asa vii!".



Ca si in sonetul anterior, iubita devine un eon, un inger pazitor, perceptibila in spatiul oniric:

"Cobori incet... Aproape, mai aproape,
Te pleaca iar zambind peste-a mea fata,
A ta iubire cu-n suspin arat-o."

Atingerea iubitei vine din aceeasi sfera abstracta, pecetluind despartirea ireversibila:

"Cu geana ta m-atinge pe pleoape,
Sa simt fiorii strangerii in brate -
Pe veci pierduto, vecinie adorato!"