Mihai Eminescu, cel mai mare poet romantic, geniul nostru national, manifesta de timpuriu pasiune in activitatea de pastrare si prelucrare a folclorului. El ne-a lasat, in uriasul depozit al celor 15.000 de pagini manuscriptice pastrate la Academia Romana, un bogat material folcloric, cules de el sau copiat din culegerile altora (din reviste, carti, colectii): doine, strigaturi, cantece de dragoste si de dor, bocete, blesteme, jocuri de copii, balade, oratii, co­linde, proverbe, cantece de lume, basme in proza.

Inceputurile pasiunii pentru creatia populara trebuie sa le cautam in indepartata copilarie a poetului, cand mama il vrajea cu povestile pe care i le spunea, iar" la Ipotesti putea citi carti populare si de istorie, fapt- pe care-l marturiseste Eminescu insusi in poezia Trecut-au anii: "Trecut-au anii ca nori lungi pe sesuri Si niciodata n-or sa vie iara, Caci nu ma-ncanta azi cum ma miscara Povesti si doine, ghicitori, eresuri, Ce fruntea-mi de copil o-nseninara, Abia-ntelese, pline de-ntelesuri."

La 19 ani, tanarul Eminescu facea parte din Societatea "Orientul" - care isi propunea sa culeaga folclor (din Moldova) si tot prin 1869 este membru al societatii "Romanismul", care profesa un crez democratic. Peregrinarile prin tara - ca sufleor, copist, actor - ii prilejuiesc cunoasterea poporul romanesc "in crucis si in curmezis", din toate alegandu-se cu o multime de proiecte literare, dar si cu icoanele oamenilor si ale locurilor pe unde a umblat.
La Viena si Berlin, unde isi desavarseste studiile, Eminescu citeste pe J. J. Rousseau, V, Hugo, Al. de Vigny, Lamartine si isi copiaza, in limba germana, idei asupra folclorului, din lucrari ale lui Stendhal si Lazarus. Interesul tanarului scriitor pentru romantismul fantastic eu­ropean se manifestase deja in anul debutului sau literar, fiindca publicase in Familia (1866) o traducere din scriitorul- suedez Onkel Adam (nuvela Lantul de aur) si o proza din opera lui Ed. Poe (Morella). Totodata poetul cunostea osardia inaintasilor pasoptisti pentru folclor: N. Balce scu, Al. Russo, C. Negruzzi si mai ales a lui V. Alecsandri.
Sa precizam acum felul in care asimileaza si gandeste folclorul autorul Luceafarului, cum a devenit el un inova­tor, inca din a doua jumatate a secolului al XlX-lea.
Vom vedea ca, in prelucrarea folclorului, el merge pana la modificari esentiale, ajungand la acel "folclor sa­vant", despre care vorbea G. Calinescu, (referindu-se la poezia Mai am un singur dor, pe care-o compara cu Miorita).

Avand o conceptie inaintata fata de materialul folcloric, Eminescu il trateaza ca poet, nu ca om de stiinta; el soarbe prospetimea si limpezimea acestui izvor de apa vie, constient fiind ca acest flux, pornit din sufletul unui popor, reprezentandu-i viata, simtamintele, istoria consemnata in cronici, poate deveni substanta poetica in creatia originala:

"O.adevarata literatura, trainica - scrie el - care sa ne placa noua si sa fie originala pentru altii, nu se poate intemeia decat pe graiul viu al poporului nostru, pe traditiile, obiceiurile si istoria lui, pe geniul lui".



Incluzand creatia folclorica in literatura in general, convins fiind ca aceasta contribuie la conturarea specificului national, marele scriitor gaseste calea spre universalitatea operei de arta.
Poezii precum Revedere, Ce te legeni, La mijloc de codru, ca si "cartea" feciorului de domn din Scrisoarea III sunt prelucrari folclorice cu adaosuri in planul expresiei; dar, conform structurii sale romantice, Eminescu este atras, in mod deosebit, de folclorul fabulos: de mit, traditie, superstitie, legenda ori basm, adica de acele specii care dezbat ideile binelui si raului in lume, nasterea universu­lui si a omului : Fat-Frumos-din-lacrima, Calin Nebunul, Frumoasa lumii, Fata din gradina de aur, Miron si fru­moasa fara corp. Prin ele ajunge apoi la istoria mai inde­partata a poporului roman, reusind sa creeze o mitologie romaneasca. Basmele sunt puse in versuri inaripate si ridi­cate la valoare de simbol: de exemplu Fata din gradina de aur capata intelesul simbolic al nefericirii geniului pe pamant.
Putem numi intermediara aceasta treapta de creatie, pentru ca poetul joaca rol de slefuitor al pietrei colturoase de diamant pana la forma ei de piatra pretioasa gata de pus in inel; productiile din acest stadiu raman apa vie pentru alte creatii, de o mai inalta structura, cum ar fi Calin (file din poveste) sau Luceafarul, in care Substanta s-a transformat in mireasma si fantasma, iar cantecul in lied si simfonie.
In elaborarea poemului Calin (file din poveste), Eminescu pleaca de la tema folclorica a zburatorului, tema intalnita si la V. Alecsandri (Sburatorul), si la I. H. Radulescu (Zbu­ratorul). Motivul acesta este semnalat inca de D. Cantemir, in Descrierea Moldovei, ceea ce probeaza ca in conceptia po­porului roman Zburatorul era un tanar frumos, un fel de duh, care sadeste sentimentul iubirii in sufletul tinerelor fete. Eminescu a modificat sensul traditional al legendei si a facut din acel strigoi (duh) un voinic frumos care, o data indragostit de fata de imparat, e capabil de sentimente puter­nice.
Geneza: Calin (file din poveste) a aparut la 1 noiem brie 1876, adica in epoca deplinei maturitati artistice a poetului, si este un poem de dragoste patruns de spirit popular, avand izvorul in basmul versificat Calin Nebunul. Povestea Calin Nebunul a fost notata de Eminescu foarte de timpuriu (1871) intai in proza; titlul este dat de Ilarie Chendi, in 1902, cand se tipareste intaia oara. Cand a fost versificat, "i s-a pastrat tot izul poporan" (G. Calinescu, Opera lui M. Eminescu, voi. 1).
Subiectul basmului: Unul din cei trei feciori ai unui vornic din "satul" imparatului, Calin, porneste si "el dupa ceilalti, plecati sa-si incerce norocul Acestia il ingaduie pe langa dansii, pentru ca-l socotesc prost:

"nu era cu ei de-o seama" si bun sa le pazeasca focul. Plecati in cautarea fetelor imparatesti, au de luptat cu cate un zmeu, dar Calin Nebunul face ispravile cele mai mari. El pleaca dupa carbune si vede, dintr-un copac, "zare de foc"; tinand in loc pe Miazanoapte si pe Zori-de-zi, fura focul de la vatra a doisprezece zmei . Acestia il "tesala" bine si-l obliga sa mearga dupa fata lui Ros imparat. Acolo taie capetele zmeilor si-i da fetei un inel, dupa care se intoarce la fratii sai si-i sfatuieste sa-l lase sa plece singur in cautarea fete­lor de imparat. Calin gaseste pe fata cea mica doinind a jale, se lupta cu zmeul rapitor si-l rapune; in padurea de argint, doineste fata mijlocie, iar zmeul e omorat imediat; salveaza si pe fata cea mare, din padurea de aur, numai dupa o lupta crunta cu cel de-al treilea zmeu.

Intorcandu-se la fratii sai, cu catestrele fetele, dupa ce isi alesese pentru sine pe cea mijlocie, o blonda suava, adoarme. Atunci fratii ii taie picioarele si fug. Calin da de un tanar imparat care-si pierduse mainile, tot in lupta cu zmeii, si amandoi gasesc, dupa mai multe peripetii, apa vie cu care isi reintregesc trupurile. Merg apoi la curtea imparatului Ros, unde tocmai era nunta mare. Calin dovedeste, cu limbile taiate ale zmeilor, ca el este omoratorul acestora si nu tiganul bucatar. Fratele de cruce de mult voia pe fata imparatului Ros, dorinta implinindu-i-se. intors acasa, la parinti, Calin intalni un copil de vreo sase ani - "baiatul lui" - manand o cireada. Mama-sa sedea intr-un bor­dei, pusa de fratii lui sa pazeasca gainile. Calin ii pedepseste pe cei doi frati cainosi, aruncand in sus "o bomba" care, cu voia lui Dumnezeu, cade asupra lor, omorandu-i.
M. Eminescu versifica acest basm In mai multe variante si, din amalgamul de fapte, scoate acele minunate.ta­blouri: intalnirea cu fata imparatului Ros, vitejestile lupte cu zmeii, regasirea din final. Basmul Calin Nebunul ramane in urma fata de constructia poetica din File din poveste, unde tesatura arhitectonica, pictura cuvantului, varietatea stilului, infatisarea caracterelor sunt saturate cu ploaia de aur a fanteziei eminesciene. Vechea plasmuire a ramas doar un rezervor poetic pentru cea noua: Calin (file din poveste) - cum ne indica si titlul. Subiectul poemului Calin (file din.poveste): Eminescu face descrierea castelului singuratic, dintr-un varf de munte, spre care un tanar urca din greu. El ajunge in camera fetei de imparat, inchisa aici de frica zmeilor si, cu toate ca se indragosteste de aceasta "prea frumoasa fata", misiunea lui de "Zburator" il obliga sa plece mai departe.

Imparatul, afland ca fiica i-a calcat cuvantul, o alunga de la curte; aceasta va rataci mai multa vreme prin paduri, unde va naste un copil Sentimentul de dragoste al parinte­lui se dovedeste a fi insa puternic, ca si al Zburatorului care, luand chip omenesc, o va cauta cu neliniste prin toate partile.


Ca -n toate basmele, suferintele fetei iau sfarsit, totul terminandu-se cu o nunta plina de maretie, la care participa intreaga natura.

Poemul incepe cu un gazel care aminteste atmosfera proprie sonetelor:
"Toamna frunzele colinda,
Sun-un greier sub o grinda,
Vantul jalnic bate-n geamuri
Cu o mana tremuranda,
Iara tu la gura sobei
Stai ca somnul sa te prinda.
Ce tresai din vis deodata?
Tu auzi pasind in tinda -
E iubitul care vine
De mijloc sa te cuprinda
Si in fata ta frumoasa
O sa tie o oglinda,
Sa te vezi pe tine insati
Visatoare, surazanda".


Poetul inchipuie apoi tablouri de neuitat: castelul singuratic, fata adormita, frumusetea insasi idolatrizata in

trarea tainica in odaia fetei a tanarului Zburator si tabloul dublei nunti din final.
Subiectul este cu totul schimbat. in acest poem, Emines-cu topeste elementele din poveste, dandu-le alta com­pozitie si alta semnificatie; idila de dragoste consta in contopirea a doua elemente de basm: aventura, in vis, a fetei cu Ros imparat si dragostea implinita a lui Calin, cu fata mijlocie a imparatului. Aceste doua momente se topesc in dragostea fetei din castelul singuratic cu Zburatorul, care nu-i un duh, ci, pana la urma, un sot adevarat. Elementele de basm si poemul versificat dispar si poetul incheaga o noua poveste de dragoste, stilizata la treptele ei principale.
Noul subiect al poemului, compozitia originala, noile elemente adaugate de poet (motivul zburatorului, cainta tatalui, nunta gazelor), abandonarea metrului popular, abor­darea rimelor savante - ne pun in fata unei creatii culte aflata pe o treapta superioara a creatiilor inspirate din fol­clor. Fantezia creatoare a poetului se desfata copios in descrierile de natura, animata de prezenta omului, in infatisarea suava a scenelor de iubire: ambianta de puri­tate si senzualitate, daruire si concret. in acest fel, Calin (file din poveste) devine o capodopera a literaturii romane, rai poetul un inovator in prelucrarea folclorului.

Titlul:
M. Eminescu pastreaza numele propriu al personajului
principal, Calin, investindu-l insa cu functia de simbol al
puritatii morale si al statorniciei in dragoste. El isi uita de misiunea de "zburator" si se intoarce la fiinta iubta, facandu-si-o mireasa.
Sintagma "file din poveste" ne sugereaza ideea ca po­vestea de draaoste, stilizata in treptele ei principale, gratie imaginatiei creatoare a genialului nostru poet, contine intr-insa conceptia despre iubire a intregului nostru popor.
In compuzitia poemului deosebim opt parti, numerotate de autor cu cifre latine, din care in manual se reproduce doar partea a VIII-a. Ele alcatuiesc trei tablouri artistice; in primul tablou (I, II, III, IV) Eminescu face descrierea castelului singuratic dintr-un varf de munte, spre care un voinic suie cu greu. El intra in camera fetei de imparat, care doarme zambind pe un pat presarat cu tran­dafiri, indragostindu-se de aceasta "prea frumoasa fata", tanarul o saruta; "inelul scump i-l scoate de pe degetul ce! mic" si apoi pleaca iar in lume (I). indragostita si ea, lata incepe sa-l cheme mereu:

"zburator cu negre plete, vin la noapte de ma fura" (II); "Nazdravanul cel voinic" vine lin nou la fata care, stiind ca e frumoasa, zice fericita:

"Si ni-s draga mie insami, pentru ca-i sunt draga lui" (III). Si "zburatorul "vine-n toata noaptea" la al ei pat, isi sjun vorbe de iubire, "tremurand ei se saruta" (IV). Deci, in. primul tablou, se contine expozitia.

Intriga se va contura in al*doilea tablou poetic. Fata plange pentru ca iubitul a parasit-o:

"s-au facut ca ceara alba fata rosa ca un mar" (V). Craiul isi alunga odrasla, care se ascunde "tainic" intr-o coliba "impistrita", undeva naste "un pui de print" (VI).
Al treilea tablou artistic: Plecat de sapte ani si uitind de "soarta mAndrei , iubitoarei fete", "Zburatorul cu negre plete" o cauta acum pretutindeni "cu ochi de vultur".

inir-o vale vede un copil umbland descult si incercand "sa adune intr-un card bobocii multi".

intreban du-l de nume, baiatul ii spune ca "pe el Calin il cheama", iar maica-sa ii spune ca zburatoru-i este tata. Fericit ca a regasit-o, "voinicul strain" intra in bordeiul saracacios in care, "pe scanduri goale, doarme tanara nevasta":

"bland, pe nume, el o cheama"; speriata, fata crede ca viseaza:

"Ar zambi si nu se-ncrede, ar racni si nu cuteaza", dupa care, vazand ca-i realitate, "rade doar cu ochii-n lacrimi, speriata de-o minune".

El "drept in crestet o saruta pe-al ei par de iur moale
Si pe rand si-astupa gura, cand cu gura se adapa" -punctul culminant - (VII).
Ultimul moment al poemului, tinand tot de al treilea mare tablou artistic, reprezinta deznodamantul fericit: intr-un peisaj paradisiac, au loc doua nunti: cea a lui Calin cu fata de imparat si cea a gazelor.
Fragmentul din manual incepe cu prezentarea, de o inegalabila frumusete, a cadrului natural, de vis, in care cei doi tineri isi vor sarbatori nunta.
Folosind ca mod de expunere descrierea si apeland la elementele din recuzita romantismului: codrul, izvoarele, luna, florile albastre, Eminescu creeaza o feerie memorabila si singulara in literatura noastra descriptiva. El foloseste personificarea, ca principala figura de stil, prin care confera materiei neinsufletite, Si in special elementelor naturii, atributele fiintelor vii. Peisajul e plin de lumina si culori: padurea de argint o vezi "albind", "iarba pare de omat", licarul izvoarelor se vede clar "peste pietre", ca si albastrul florilor ce tremura "in vazduhul tamaiet"; "mii de fluturi mici, albastri
curg in rauri scliptoare", umpland "aerul varatic de mireasma si racoare".




Prin aer se imprastie suspinul copacilor, care parca "poarta suflete sub coaja", izvoarele "coboara-o ropot dulce", iar albinele, fluturii si musculiteie raspand.esc pretutindeni murmurul agitatiei lor vesele:
"De treci codrii de arama, de departe vezi albind S auzi mandra glasuire a padurii de argint Acolo, langa isvoara, iarba pare de omat. Flori albastre tremur ude in vazduhul tamaiet:

Mii de fluturi mici, albastri, mii de roiuri de albine Curg in rauri sclipitoare peste flori de miere pline, implu aerul varatic de mireasma si racoare A popoarelor de muste sarbatori murmuitoare."

Doua observatii se impun cu privire la pasajul citat; verbele au valoare de semnal pentru cititor:

"treci", "vezi", "auzi", "pare".

Daca primul verb ("treci"), marcheaza iesirea din lumea reala si intrarea in lumea ideala, verbul "pare" contine sugestia puterii de transfigurare a poetului, capabil sa transporte pe cititor intr-o lume poetica: .... motivul comuniunii om-natura: observam ca padurea este prezenta, ca si in poezia populara, dar, in peisajul ro­mantic eminescian, ca este, pe rand, "de arama" (de stejari inflacarati de aramiul toamnei), "de argint" (de mesteceni gratie utilizarii unor sugestive metafore), iar in mijlocul ei, langa lac, este asezata masa oaspetilor invitati la cere­monia nuntii Este vorba de asimilarea elementului folcloric, in sensul ca natura nu este aici doar element folosit in descriere, care sa sugereze ori sa intregeasca atmosfera, ci un mijloc de punere in valoare a sentimentelor umane, ea participand, ocrotitoare. Sa toate intamplarile omului, Ideea participarii naturii la viata omului este sugerata de poet prin nuantate epitete, metafore ori personificari, alcatuitoare de splendide imagini vizuale (preponderente), auditive sau motorii. Se creeaza astfel adevarate sinestezii, ca de exemplu in versurile:

"Flori albastre tremur ude in vazduhul tamaiet"; izvoarele trec "cu harnici unde si suspina-n flori molatic/Cand coboara-n ropot dulce din tapsanul pravalatic"; lacul, "care-n tremur somnoros si lin se bate"; in aceste versuri poetul se foloseste de functia personificatoare a verbului sau a epitetului (noutatea ar consta in aceea ca se face, concomitent, apel la simtul vi­zual, la cel auditiv, dar si la cel olfactiv). Iar exemplele s-ar putea inmulti cu: roiurile de albine "curg in rauri sclipitoare peste flori de miere pline"; sau "implu aerul varatic de mireasma si racoare,
A popoarelor de muste sarbatori murmuitoare. "

Prin aceste fericite imbinari de cuvinte, se sugereaza ca natura este bogata si impresioneaza prin unicitate, prin frumusete si prospetime. E o natura paradisiaca. Si daca-cele mai multe epitete impresioneaza prin frumusete ("mandra glasuire", "vazduhul tamaiet", "rauri sclipitoare"), metaforele uimesc: izvoarele, coboara in "ropot dulce" si "Ele sar in bulgari fluizi peste prundul din rastoace,
in cuibar rotind de ape, peste care luna zace."


Deci poetul "vede" cum apa curge in rotocoale, ca niste "bulgari fluizi", iar prin metafora "cuibar rotind de ape", datorita substantivului la plural si verbului la gerun­ziu, imaginea capata si tremurul de furnicar al undelor antrenate intr-un vartej. "Peste care luna zace" e o imagine de completare, din cele mai familiare poetului, care da ta­bloului un punct de racoare in miscarea cuibului de ape, iar inversiunea folosita, cu verbul la sfarsit ("zace"), da versului o putere absenta din constructia directa.
Asadar, Eminescu poseda mestesugul de a da cuvintelor relief, culoare, duritate sau insufletire. "Versul intreg pare scris pe metal gros. Are ascutisurile si linia scobita impusa de materialul in care e sapat" - scria Tudor Arghezi, con-fruntandu-si experienta si metoda "mestesugului" sau cu modelul marelui inaintas, pe care il admira.

In aceasta atmosfera de basm se desfasoara cele doua nunti: a fetei de imparat cu Calin si a mirelui-flu-ture cu mireasa-viorica.
Masa mare se afla "Langa lacul care-n tremur som­noros si lin se bate".

Acolo:

"Vezi o masa mare-ntinsa cu faclii prealuminate".

Acesta este pasajul in care se ames­teca, in modul cel mai armonios, elementele populare cu cele proprii poeziei culte. Versurile au o intonatie maies- tuoasa, de colinda.
   La prima nunta suni invitati "imparati si-mparatese din patru parti a lumii", cat si Feti-Frumosi "cu par de aur", "zmei cu solzii de otele".

Nu lipseste nici "sagalnicul Pepele" care sa ii amuze pe meseni. Eminescu realizeaza un tablou de o miscare si o frumusete lirica neegalate, toate obiceiurile si datinile legate de desfasurarea unei nunti taranesti sunt comentate si actualizate. Nunta imparateasca, dar si cea a gazelor, sunt fantastice: nuni sunt "mandrul soare" si "mandra luna" (ca si in Miorita sau in Nunta Zamfirei de G. Cosbuc), insa ele se des­fasoara pe un fundal realist (asa cum au loc prin satele noastre si astazi), fapt intarit de graiul personajelor si de lexicul bogat in elemente selectate din vorbirea poporului, la care se adauga interventia poetului cu efectul pictural al umorului sau delicat.
   Dupa ce este conturata aceasta imagine de ansamblu, poetul, un mare portretist, ne prezinta, in mod cu totul original, pe eroi. Mai intai el contureaza chipul craiului, al socrului mare, prin izbutite imagini vizuale. Acesta sta "reze­mat in jilt cu spata", are pe capu-i "mitra", adica o coroana "regeasca, si-i cu "barba pieptanata", ceea ce imprima un aspect de solemnitate intregului tablou:
"Tapan, drept, cu schiptru-n mana, sede-n perine de puf Si cu crengi il apar pagii de muscute si zaduf".


   Atentia ni se indreapta apoi asupra celor doi miri. Scriitorul reuseste sa apropie si spatiul, si timpul in zugravirea imaginii lui Calin, prin folosirea, in acelasi vers, a adverbului "acum" si a interjectiei "iata":
"Acum iata ca din codru si Calin mirele iese, Care tine-n a lui mana, mana gingasei mirese."


   Portretele celor doi miri sunt zugravite realist; fata de imparat e imbracata, conform traditiei, in alb (simbol al puritatii, al nevinovatiei), iar portretul ei (realizat in sase versuri), in totalitatea lui, este ilustrarea feminitatii insesi:
"ii fosnea uscat pe frunze poala lung-a albei rochii, Fata-i rosie ca marul, de noroc i-s umezi ochii; La pamant mai ca ajunge al ei par de aur moale, Care-i cade peste brate, peste umerele goale. Astfel vine mladioasa, trupul ei frumos il poarta, Flori albastre are-n paru-i si o stea in frunte poarta".


Sunt in acest pasaj "cateva versuri de o integrali per fectiune a sonoritatii, tehnica si de expresie" (T. Argtiezn Astfel, imaginea fericirii tinerei mirese apare in veisul "model de arta expresiva, superlativa" - "Fata-i rosie ca marul, de noroc i-s umezi ochii", in care functia sensibili zatoare a comparatiei este ardenta. Poetul cauta ternenui concret, care sa fie echivalentul plastic si particular al obiectului comparat. El se foloseste cu maiestrie si de va lorile* expresive ale sunetelor limbii romane. Impresa de alunecare, de curgere, de plutire fericita, e sugeraia de consoanele (lichide) "1", "r" - in prezentarea aparitiei de basm a gingasei mirese. Autorul surprinde si psihdogia fetei, careia norocul ii "surade", dar si fericirea tinerei perechi: Calin "tine-n a lui mina, mana gingasei mirese" Florile si steaua din frunte simbolizeaza frumusetea, purita tea, destinul luminos, amanunt imprumutat din poezia populara,- pe care Eminescu il transfigureaza artistic, prin metafore si epitete de tipul:

"par de aur moale", "umerele goale", "vine mladioasa", dar si prin intermediul inver­siunii, care arc o fericita intrebuintare in conturarea aces tui portret:

"La pamant mai ca ajunge al ei par de aur moale" sau:

"ii fosnea uscat pe frunze poala lung-a albei rochii".

Aici fiecare cuvant are rezonanta si forta de emotivitate, in functie de locul ocupat in vers si de sonorita tea expresiei din care face parte.
Si daca in cromatica am observat preponderenta elemen­tului transparent, stralucitor, iar in imaginile auditive cre­ate de verbe, predominarea sonoritatii stinse ("mandra glasuire a padurii de argint" sau "lin vioarele rasuna , iz­voarele "suspina-n flori molatic"), prin prozodie (ritm, rima, masura) Eminescu a izbutit ceva mai greu, a redat "paroxismul transportului erotic al zburatorului, reusind sa pastreze si sa impuna aceeasi atitudine pur estetica (G. Ibraileanu).
Sa citam versurile finale, care descriu nunta imparateasca, pentru concretizarea celor afirmate mai sus:
"Si s-asaza toti la masa, cum li-s anii, cum Iii rangul. Lin vioarele rasuna, iara cobza tine hangul".


Ritmul trohaic, folosit in Calin (file din poveste), este metrul "starilor de suflet mai optimiste, mai romantic idealiste, mai juvenile" (G. Ibraileanu). Versurile in care viata se afirma vor avea deci acest ritm alert, mai simplu. mai repede. Poemul epic al lui Eminescu, "poem de fericire", sugereaza aceasta stare sufleteasca de optimism si de voie buna, de incantare. Versul e lung, de 15 silabe, iar rima, "prin ea insasi un element estetic al poeziei", este complexa (rimeaza parti diferite de vorbire). in versurile citate mai sus, cuvantul esential "rangul", din rima, este evocator prin sonoritatea lui si este completat de cuvantul din versul urmator "hangul", foarte expresiv pentru ideea pe care o denumeste. Dar rimele complexe din Calin mai sunt si o ,fericita imbinare de rime masculine si feminine. Ele contribuie la impresia totala, difuza a poe­ziei, realizand o particulara muzicalitate.
Sau, referindu-ne inca o data la prima parte a poemu­lui, putem constata ca se vor gasi in rima parti de vorbire diferite: un substantiv ("rastoace"), rimeaza cu un verb ("zace"); substantivul ("de albine") rimeaza cu un adjectiv ("pline"), un substantiv comun ("de otele") rimeaza cu un substantiv propriu ("Pepele").
In partea finala a poeziei, nuntii imparatesti i se alatura o nunta din lumea marunta a gazelor, astfel ca elementul fantastic creste, contopindu-se cu cel real, intr-un tablou fermecator, feeric, pentru a lumina bucuria iubirii celor doi tineri:
"Dar ce zgomot se aude? Bazait ca de albine? Toti se uita cu mirare si nu stiu de unde vine Pana vad paienjenisul intre tufe ca un pod Peste care trecc-n zgomot o multime de norod".

Vazuta in spirit popular, alegoric, nunta micutelor vietati se va deosebi de prima prin diferenta de registru al descrierii. Daca in primul tablou perspectiva era larga (desi parea restransa la inceput) - fiindca, prin utilizarea simbolurilor, se facea deschiderea spre cosmos (soarele si luna sunt simboluri cosmice ale vietii), iar personajele erau individualizate, la nunta gazelor predomina generalizarea. Cuvintele sunt specific taranesti, in timp ce in tabloul precedent predominau vocabulele solemne. Sirul de epitete, personificari, comparatii sau enumerari este magistral fo­losit de poet pentru a zugravi acest neobisnuit alai dupa niste particularitati specifice. Gazele, simbolizand tipuri si ocupatii umane, reusesc sa sugereze o intreaga lume: furnicile apar "ducand in gura de faina marii saci", din care se vor face placintelele si colacii; albinele "aduc miere, aduc colb marunt de aur", din care va face cercei cariul "care-i mester faur".

inaintea alaiului merge "un greierel" care-i "vornic"; lui ii sar inainte puricii "cu potcoave de otel"; preotul este un "bondar" "rotund in pantec" care, "somnoros, pe nas" "glasuieste-ncet un cantec".

Remarcam metaforele utilizate acum de poet - de o bogatie si de o plasticitate nemaiintalnite pana la el in poezia romaneasca. Ele imbina fericit epitetul, comparatia, dar si diminutivul, de exemplu in versul "Si albinele aduc miere, aduc colb marunt de aur" (metafora), in care repetitia verbului are rostul ei: sugereaza harnicia, icpeta-bilitatea actiunii; bondarul "Somnoros, pe nas ca popii glasuieste-ncet un cantec" -, in care observam, pe langa prezenta epitetului si a comparatiei, inversiunea, adica de­plasarea cuvintelor de la locul lor obisnuit pentru a abtine efecte muzicale. "Vornicel e-un grierel", in care diminuti­vul, obtinut din moldovenismul "grier", se potriveste cu acordurile acestui final bucolic: soaptele naturii se pierd in linistea serii; aceasta forma dialectala, la Eminescu, com­porta o fina nuanta de simbolism fonetic; sugereaza insusi taraitul gratioasei insecte. Iar autorul, desavarsit miniatu-rist, isi tradeaza gingasia sufleteasca, dragostea fata de natura. La nunta care ilustreaza ceremonialul nuptial din me­diul satesc participa si "Fluturi multi, de multe neamuri" (repetitie), toti cu "inime usoare", toti "sagalnici si ber-banti" (epitet dublu + repetitie), dar si "tantarii, gandaceii, carabusii", "puricii" (enumerare prin cumul de substantive); in versurile "trec furnici ducand in gura de faina marii saci,
Ca sa coaca pentru nunta si placinte si colaci" - fo­losirea lui "si" narativ se asociaza cu o inversiune etc.
Mirele-flutur cu "musteata rasucita" sade-ntr-o caleasca facuta dintr-o "coaja de aluna" trasa de "lacuste".

in urma lui vin puzderie de nuntasi: fluturii "de multe neamuri", tantarii, care tin loc de lautari, gandaceii, carabusii. Mireasa-viorica, sfioasa, "i-astepta-ndaratul usii".

Plin de umor este portretul crainicului-greier care:
"Ridicat in doua labe, s-a-nchinat batand din pinteni; El tuseste, isi incheie haina plina de sireturi: - Sa iertati, boieri, ca nunta s-o pornim si noi alaturi"
Pasajul ne impune observatia ca tonul fundamental se caracterizeaza prin buna dispozitie si optimism, consecinte directe ale umorului popular; figurile de sjil se caracterizeaza prin aceeasi mare varietate si originalitate; in plus, preponderent apare elementul dramatic (pe langa cel liric si epic). Poetul, aflat in perioada deplinei sale maturitati artistice, acorda juxtapunerii un rol din ce in ce mai mare in organizarea frazei:
"O cojita de aluna trag lacuste, podu-l scutur, Cu musteata rasucita sede-n ea un mire flutur".


Putem constata inca o data la autorul Luceafarului concordanta dintre sonoritatea expresiei si ideea exprimata, adica expresia ramane cea fireasca, ceruta de inteles. in versurile:
"In vesmant de catifele, un bondar rotund in pantec Somnoros pe nas ca popii glasuieste-ncet un cantec" -citate deja, ideile "somnoros" si "glasuieste-ncet ca popii" sunt intarite prin sonoritatile "bondar", "rotund", prin rima "pantec"-cantec" si prin multimea de "o" din cuvintele neutre adaugate la aceiasi "o" din cuvintele sonore (G. Ibraileanu).

Limba folosita de Eminescu este aceea a poporului (dovada cuvinte precum "harb", "opait", tapsan", "norod", "colaci"), care se imbina cu neologisme" ("bulgari fluizi", "toti sagalnici si berbanti") sau cu moldovenisme ("omat", "rastoaca", "tamaiet", "isvoara"), ce-si pierd caracterul par­ticular si se integreaza perfect in expresia poetica.
Toate acestea dovedesc ca Eminescu lucra ca un bijutier, cizelandu-si versurile pana la perfectiune.
G. Calinescu avertizeaza insa ca "toate materialele si uneltele lui Eminescu n-ar da nimic in mainile altuia, fiindca izvorul tainic al efluviilor eminesciene e ascuns un­deva, departe, in padurea subconstientei lui. Acest aer ascuns al liricii sale trebuie gasit si gustat, descris si marit, fara alte senzatiuni decat acelea nascute din respirarea lui, pentru ca spiritul nostru sa-i simta densitatea si sa poata pluti in el ,
Romanii toti stiu sigur un lucru: ca sub pana lui "o tara si un popor au devenit un cantec fara de moarte" (I. D. Balan).