Elegia filozofica "Revedere" (publicata in revista "Con­vorbiri literare", in 1879), se incadreaza in sirul creatiilor inspirate din folclor si are la baza mai multe doine populare.

  Tema o constituie conditia tragica a omului muritor, in opozitie cu natura eterna.

  Compozitional, "Revedere" este alcatuita ca un dialog intre om si codru si cuprinde patru strofe, scrise in metru popular.

  Universul operei:
In strofa I, omul matur se intoarce la padurea lui draga, pe care o parasise atunci cand trecuse pragul varstei magice, in "O, ramai".


Renuntand din naivitate, la acest paradis al copilariei, omul traise destinul "ingerului cazut" din mit in realitate.

Cel dintai semn al acestui destin il constituie modificarea timpului: vremea fabuloasa dispare, in locul ei instalandu-se un timp curgator ("Multa vreme au trecut") care se aduna in stra­turi.
In interiorul acestui timp trecator, omul facuse o lunga calatorie initiatica ("Multa lume am imbiat"), cautand raspuns la marile lui intrebari.
Negasind acest raspuns, omul revenise la codrul drag (a se observa tonul cald al adresarii si diminutivele "codrutule" si "dragutule"), bucuros ca il revede.
  In strofa a Ii-a apare un alt semn al destinului lucife-ric al fiintei umane: padurea nu mai este aceeasi, "raiul" din care plecase "ingerul" avand portile inchise.
Glasul codrului pune intre el si om o distanta uriasa.

"1 Ia, eu fac ce fac de mult,
2  Iarna viscolu-l ascult,
3  Crengile-mi rupandu-le,
4  Apele-astupandu-le,
5  Troienind cararile
6  Si gonind cantarile;
7  Si mai fac ce fac de mult,
8  Vara doina mi-o ascult
9  Pe cararea spre izvor
10  Ce le-am dat-o tuturor,
11  implandu-si cofeile,
12  Mi-o canta femeile."


Repetitia din primul vers sugereaza caracterul neschimbat al vietii codrului, ramasa aceeasi in curgerea vremii: anotim­purile se rotesc, stihiile se dezlantuie la fel, numai oamenii care ii colinda cararile sunt mereu altii.

Dintre mijloacele artistice utilizate retin atentia: imaginea auditiva "viscolu-l ascult", imaginile motorii din versurile 3, 4 si 5 ale strofei, repetitia din versul al VH-lea.

In versul urmator (" Vara doina mi-o ascult"), acest codru etern este plasat in spatiul romanesc, prin prezenta doinei.

  Strofa a treia contine versul "Vreme trece, vreme vine", pe care il intalnim si in "Glossa".



In intreaga poezie, cuvantul "vreme" se repeta de sase ori, aparand atat in cuvintele codrului cat si in cele ale omului.
Se contureaza astfel cele doua ipostaze ale marelui Timp: timpul universal, al naturii mereu tinere si timpul uman ire­versibil si dramatic.

Strofa ultima cuprinde 14 versuri:

"Ce mi-i vremea, cand de veacuri
Stele-mi scanteie pe lacuri,
Ca de-i vremea rea sau buna,
Vantu-mi bate, frunza-mi suna;
Si de-i vremea buna, rea
Mie-mi curge Dunarea.
Numai omu-i schimbator,
Pe pamant ratacitor,
Iar noi locului ne tinem,
Cum am fost asa ramanem:
Marea si cu raurile,
Lumea cu pustiurile,
Luna si cu soarele,
Codrul cu izvoarele".


Pentru codrul eminescian, "vremea" este eternitatea.
Asistand, in fiecare seara, la "nasterea" stelelor pe lacurile sale (ca si cand fiecare dintre ele ar fi marea primordiala), codrul devine element de mit (ca Haosul sau Pamantul).
Versul "Mie-mi curge Dunarea" contine sugestii din Heraclit: timpul curge asemeni raului; numai codrul priveste impasibil la lenta lui lunecare.
Paralelismul enumerativ din final (cuprinzand cateva ele­mente permanente ale naturii), reliefeaza, prin contrast, cuvan­tul "omul" precedat de "numai", separat deci in interiorul des­tinului sau efemer.
Antiteza se realizeaza, pe plan gramatical, prin introducerea lui "iar" adversativ intre cele doua grupuri de versuri.


In acest context, adjectivele "schimbator" si "ratacitor" capata semnificatii dramatice.

Ca si in lirica populara, versul este scurt, cu masura de sapte silabe, iar rima este imperecheata.
Specia literara - elegie filozofica.