Conceptia lui Eminescu in legatura cu soarta geniului in societate este abordata in partea a IV-a a poemului filozofic Scrisoarea I (versurile 87 -144). Omul de geniu este "batranul dascal, cu-a lui haina roasa-n coate", "uscativ", "garbovit", tremurand de frig in halatul sau vechi, dar preocupat de marile taine ale cunoasterii stiintifice, de soarta universului, de cosmogonie si apocatastaza (versurile 29 - 86).

Intr-o societate preocupata de enigmele personale ale vietii fiecarui individ, de ascensiunea sociala, soarta omului de stiinta, a geniului aplecat asupra adevarurilor generale, deasupra identitatii repetabile a omului comun, prins in schema creatiunii ("Unul e in toti, tot astfel precum una e in toate") este Vitrega. El nu se bucura de recunostinta semenilor, ci de dispret, de laude false provenite din interes O meschine. Omul superior ramane neinteles nu numai de catre contemporanii sai, ci si de catre posteritate.

Gloria si nemurirea sunt iluzorii, cata vreme geniul va avea parte de o judecata nedreapta a posteritatii care, neputand accede la intelesurile adanci ale operei, se va opri la biografia acestuia, scotand la iveala mizerii omenesti care sa-l apropie de omul comun

("Rele-or zice ca sunt toate cate nu vor intelege...

Dar afara de acestea, vor cata vietii tale
Sa-i gaseasca pete multe, rautati si mici scandale -

Astea toate te apropie de dansii...Nu lumina
Ce in lume-ai revarsat-o, ci pacatele si vina,
Oboseala, slabiciunea, toate relele ce sunt
intr-un mod fatal legate de o mana de pamant:
Toate micile mizerii unui suflet chinuit /Mult mai mult ii vor atrage decat tot ce ai gandit." )

Falsa solemnitate a funeraliilor de la moartea savantului nu va fi un prilej de recunoastere a meritelor acestuia, ci de autoapreciere a vorbitorului

("Iar deasupra tuturora va vorbi vreun mititel
Nu slavindu-te pe tine...lustruindu-se pe el
Sub a numelui tau umbra." ).

Pesimismul schopenhauerian este evident in aceste versuri, care vorbesc de zadarnicia operei geniului, datorita faptului ca timpul si nepasarea oamenilor vor asterne uitarea peste opera acestuia ("Poti zidi o lume-ntreaga, poti s-o sfarami...orice-ai spune /Peste toate o lopata de tarana se depune." )

Un cercetator intamplator al acestei opere, neputand s-o inteleaga, va vorbi cu pedanterie nu despre marile idei cuprinse in ea, ci despre corectitudinea limbajului ("Aticismul limbii tale o sa-l puna la cantari..." ).

Geniul ramane, asadar, neinteles intre oamenii comuni.