Luna, obiect de divinatie in perioada arhaica, devine la Mihai Eminescu un astru cu atributii magice in crearea cadrului nocturn si in potentarea discreta a sentimentului de dragoste. Analizand in sens bachelardian simbolistica lunii, Elena Tacciu remarca:

"Eminescu, al carui imaginar contrage cosmosul la dimensiunile eului, dezmarginindu-l in acelasi timp, face din luna astrul sau tutelar."

in aerul eminescian, care topeste in fluidul nocturn teluricul si acvaticul, luna creeaza penumbra, lumina stinsa, argintie, incarcata cu puteri magice, fiind opusa luminii solare, simbol de regula al ratiunii, al reflectarii clare a imaginilor lumii.


In poezia "Craiasa din > povesti", aparuta la 1 septembrie 1876 in revista "Convorbiri literare", imaginea poetica dominanta se constituie prin oximoron, "neguri albe, stralucite", element de potentare a unei atmosfere nocturne, sublunare, incarcata de mister:*

"Neguri albe, stralucite
Naste luna argintie,
Ea le scoate peste ape,
Le intinde pe campie".

Lumina lunii se revarsa din inalt, unind, sub semnul argintului selenar, intinderea campiei si oglinda apei intr-o luminescenta ireala, ce deschide portile transcendentului si anunta aparitia fenomenelor magice. Poezia exceleaza printr-o simplitate a liniilor, care conexeaza elementele esentiale ale cadrului natural, dominanta fiind luna, reflectata in oglinda apei si in aburul nocturn al campiei, creand o atmosfera magica, de asteptare a unor fenomene neobisnuite. Atrase de fascinatia lunii, vietatile naturii apar din umbra, langa lac, intr-un centru al naturii specific poeziei eminesciene:

"S-adun flori in sezatoare,
De painjen tort sa rumpa,
Si anina-n haina noptii
Boabe mari de piatra scumpa."

Imaginea apei cristalizate in fire de tort, de paianjen, feminizata de lumina lunii, conserva o realitate primordiala, a puritatii eterne. Lacul devine un centru in care ia nastere o magica miscare scenica:

"Langa lac, pe care norii
Au urzit o umbra fina,
Rupta de miscari de valuri
Ca de bulgari de lumina,/
Dandu-si trestia-ntr-o parte.
Sta copila lin plecata,
Trandafiri arunca rosii
Peste unda fermecata."

Imaginea fiintei feminine este in stransa legatura cu a apei, cele doua elemente, uman si acvatic, potentandu-se reciproc, intr-o transfigurare a vrajii, a visului unei nopti de vara. Umbra fina a argintului selenar se disipeaza asupra intregului peisaj, devenit punct de convergenta a planurilor terestru si cosmic, topos din care iradiaza puterea magica a intruparilor miraculoase. Copila, aparitie feminina pura, acvatica, nascandu-se, in chip mitic, din mijlocul apelor, in undele tremuratoare ("Rupta de miscari de valuri"), dintre trestii, ca o nimfa, e o imagine idealizata a eternului feminin.

Lacul este vrajit, la randul lui, de aceasta aparitie vegheata de genii tutelare ale fabulosului folcloric autohton:

"Ca sa vad-un chip, se uita
Cum alearga apa-n cercuri,
Caci vrajit de mult e lacul
De-un cuvant al sfintei
Miercuri;
Ca sa iasa chipu-n fata,
Trandafiri arunca tineri.
Caci vrajiti sunt trandafirii

De-un cuvant al sfintei Vineri."

Florile, prin componenta lor acvatica, reprezinta o concentrare a capacitatii de regenerare a naturii, a puterii germinative a lumii. Trandafirii devin participanti la un spectacol tulburator, celest si teluric, concentrand, in esenta lor florala, sevele chtonice cu lumina solara. Ritualul magic esentializeaza imaginea unei aparitii fabuloase, o nimfa a lacului, o "craiasa din povesti", care schimba datele realului, dandu-le nota de atemporalitate a basmelor:

"Ea se uita... Paru-i galben,
Fata ei lucesc in luna,
Iar in ochii ei albastri
Toate basmele s-aduna."



Lacul, oglindind razele lunii, deschide aici o poarta catre eternitate, prin repetarea unui act hierofanic, la care participa, intr-o sonoritate molcoma, de vraja, a versurilor, intreaga natura. Poetul foloseste forme arhaice sau regionale ale cuvintelor, tocmai din dorinta de a potenta sentimentul magic ("painjen", "sa rumpa"). Apa care alearga in cercuri este o metafora a lumii in eterna miscare. Imaginea fetei tine de o reprezentare hieratica a fiintei feminine: parul sau este galben, fata este de o paloare accentuata, ochii sunt albastri, detinatori ai magiei basmelor.
Teme si motive ale poeziei "Craiasa din povesti"
.  Lacul, spatiu etern al povestilor, devenit oglinda, poarta magica deschisa spre cer. Apa este populata, de obicei, cu fiinte feminine de o frumusete angelica, nimfe, nereide sau zane ale lacului. Apa, element dominant al intregului spatiu, se constituie intr-un dom cu valente regeneratoare, de conservare a vietii; miscarea de valuri semnifica renasterea continua a lumii, fluiditatea inscriind tipare noi ale materiei.
. Luna, un simbol romantic, corp ceresc cu o influenta majora asupra taramului inferior. Luna are o ascendenta divina, fiind privita ca o regina a noptii, avand curtea sa de onoare, negurile si umbrele diafane. in acest filigran al imaginilor, natura se metamorfozeaza; imaginea data de versurile "Neguri albe, stralucite
Naste luna argintie" concura cu "Stelele nasc umezi pe bolta senina".

Luminozitatea intregii diorame aduce aminte de spectacolul celest al norilor cosmici, de vastitatea universului increat, aparut din intuneric pentru a se transforma intr-o noua realitate.
.   Florile, elemente ale rejuvenescentei naturii. Culoarea rosie a trandafirilor marcheaza apropierea de perfectiune, de lumea biologica eterna. Florile sunt ceremonianti ai procesului de revelare a sacrului, de inscriere a lumii intr-un spectacol feeric.
.  Personajele fabuloase, transpuse in mediul acvatic, care initiaza adevarate acte de magie: sfanta Vineri si sfanta Miercuri sunt forte potentatoare a elementului de mister.
.  Personajul central, "craiasa povestilor", devenita o nimfa a apelor, o fiinta cu puterea de a trezi reverie in jur.

Prin acest moment, al revelatiei fiintei feminine, asistam la o incremenire a timpului, la o deplasare a acestuia catre inceputuri.