Textul, contingent cu nuvela inrudita ca titlu, "Sarmanul Dionis", din care de altfel este extras, dezvolta, ca tema, conditia poetului, surprins intr-un moment de singuratate domestica. Poezia oscileaza intre dramatism existential si ironie, stari rezultate din chiar preocuparile protagonistului, exprimate in termenii echivalenti:

"Poezie - saracie!".

Poetul mediteaza uneori grav, alteori ironic, asupra mizeriei in care traieste, intr-o camera cu aspect de taverna, in care numai licorile bahice, care lipsesc insa, ar face viata mai suportabila:

"Ah! garafa pantecoasa doar de sfesnic mai e buna!
Si mucoasa lumanare sfaraind saul si-l arde
Si-n aceasta saracie, te inspira, canta barde -
Bani n-am mai vazut de-un secol, vin n-am mai baut de-o luna."

in aceste conditii de extrema saracie, poetul ar trebui sa-si creeze motive de inalta inspiratie, de reverie romantica.

Spirit boem, subnutrit in chip monstruos, "sarmanul Dionis" este capabil de gesturi supreme, shakespeariene, prabusite intr-un univers domestic de cea mai crunta banalitate:

"Un regat pentr-o tigara, s-implu norii de zapada
Cu himere!... Dar de unde? Scartaie de vant fereastra,
in pod miauna motanii - la curcani vanata-i creasta
Si cu. pasuri melancolici meditand imbla-n ograda."

Frigul il determina sa ia hotarari radicale, ridicole insa prin deriziunea mijloacelor de a-l invinge:

"Uh! ce frig... imi vad suflarea, - si caciula cea de oaie
Pe urechi am tras-o zdravan - iar de coate nici ca-mi pasa,
Ca tiganul, care baga degetul prin rara casa
De navod - cu-a mele coate eu cerc vremea de se-nmoaie".

Imaginea terifianta a camerei il face invidios pe vietatile mai bine adaptate la mediu, prilej de ironii superbe:

"Cum nu sunt un soarec, Doamne, - macar totusi are blana,
Mi-as manca cartile mele - nici ca mi-ar pasa de ger...
Mi-ar parea superba, dulce o bucata de Homer,
Un palat, borta-n parete si nevasta - o icoana."

Saracia poetului, lucie, absoluta, se traduce prin decorul dezolant al camerei:

"Pe pareti cu colb, pe podul cu lungi panze de painjen
Roiesc plosnitele rosii, de ti-i dragul sa te-uiti la ele!
Greu li-i de mindir de paie, si apoi din biata-mi piele
Nici ca au ce sa mai suga. - intr-un roi mai de un stanjen/
Au iesit la promenada - ce petrecere gentila!
Plosnita ceea-i batrana, cuvios in mers paseste;
Cela-i cavaler... e iute... oare stie frantuzeste?
Cea ce-nconjura multimea i-o romantica copila."


Starea de disconfort sporeste printr-un frig tot mai accentuat:


"Bruh! mi-i frig. - Iata pe mana cum codeste-un negru purec;
Sa-mi moi degetul in gura - am sa-l prind - ba las , saracul!
Pripasit la vreo femeie, stiu ca ar vedea pe dracul,
Dara eu - ce-mi pasa mie - bietul «ins!» la ce sa-l purec?".


Motanul e un personaj pitoresc, care amplifica atmosfera de monotonie a intregului peisaj domestic:

"Si motanul toarce-n soba de blazat ce-i. - Mai motane,
Vino-ncoa sa stam de vorba, unice amic si ornic.
De-ar fi-n lume-un sat de mate, zau! ca-n el te-as pune vornic,
Ca sa stii si tu odata, boieria ce-i, sarmane!".

Ideile motanului, "sarman" ca si el, par sa-l preocupe pe poet in cel mai inalt grad:

"Oare ce gandeste hatrul de sta ghem si toarce-ntr-una?
Ce idei se-nsira dulce in mateasca-i fantazie?
Vreo cucoana cu-alba blana cu amoru-i il imbie,
Rendez-vous i-a dat in sura, ori in pod, in gavauna?".



Prin antiteza la saracia proprie, poetul viseaza o lume ideala a pisicilor, in care si-ar gasi mai usor o ocupatie, desigur tot intelectuala:

"De-ar fi-n lume numai mate - tot poet as fi? Totuna:
Mieunand in ode nalte, tragic miorlaind -un Garrick,
Ziua tologit in soare, pandind cozile de soaric,
Noaptea-n pod, cerdac si stresini heinizand duios la luna."

Lumea, perceputa din punctul de vedere al arheului, poate fi ca un vis ; de motan:

"Filosof de-as fi - simtirea-mi ar fi vecinie la aman!
in prelegeri populare idealele le apar
Si junimei generoase, domnisoarelor ce scapar,
Le arat ca lumea vis e - un vis sarbad - de motan."

Poetul se vede deja coborat la rangul unui motan, strigand:

"...o, motanime! motanime! Vai... Haram
De-al tau suflet, motanime, nepostind postul cel mare."


Somnul motanului dotat cu intelepciunea omului sau invers, prin schimbarea rolurilor, este singura modalitate de salvare:

"Ii! ca in clondir se stinge capetelul de lumina!
Mosule, mergi de te culca, nu vezi ca s-a-ntunecat?
Sa visam favori si aur, tu-n cotlon si eu in pat.
De-as putea sa dorm incaltea. - Somn, a gandului odina,
O, acopere fiinta-mi cu-a ta muta armonie,
Vino somn - ori vino moarte. Pentru mine e totuna:
De-oi petrece-nca cu mate si cu pureci si cu luna.
Or de nu - cui ce-i aduce? - Poezie - saracie!".