Eminescu intra in spatiul autentic al poeziei romanesti cu o arta poetica ce isi pastreaza pana astazi vigoarea si prospetimea.

Este poezia "Epigonii", trimisa de la Viena lui Iacob Negruzzi la "Convorbiri literare" si aparuta in august 1870. dupa unele ezitari ale secretarului "perpetuu" al Junimii, care, ca si Titu Maiorescu, va fi fost surprins de "antitezele cam exagerate" ale poetului si de spiritul transant in care delimita generatiile literare, cea de la 1848, proiectata intr-o aureola mitica, specifica paseismului romantic eminescian, si cea contemporana, aflata sub semnul blazarii si al lipsei de ideal, al unui epigonism lipsit de simtire poetica autentica.

In fixarea titlului, Eminescu pornea de la romanul "Die Epigonen" al germanului Karl Immerman, termenul epigon insemnand "urmas lipsit de valoare, de inteles".

Definitorie este, in poezie, antiteza trecut-prezent, exersata stralucit de Eminescu in evocarea istoriei nationale, careia de altfel ii subsumeaza si componenta poetica a spiritului romanesc. Poezia, ca si constiinta istorica, reprezinta varsta mitica a unei comunitati si sansa de integrare a ei in ordinea cosmica. Poetul traieste insa "intr-un secol de nimic", cum va spune mai tarziu in "Scrisoarea II", fiindca "in lumea cea comuna a visa e un pericul,

Caci de ai cumva iluzii, esti pierdut si esti ridicul", si se intoarce in spatiul mitic al armoniei poetice si al simtirii autentice, intr-un spatiu-paradis al spiritului, intr-o incercare de recuperare a spatiului mitic al poeziei:

"Cand privesc zilele de-aur a scripturelor romane,
Ma cufund ca intr-o mare de visari dulci si senine
Si in jur parca-mi colinda dulci si mandre primaveri,
Sau vad nopti ce-ntind deasupra-mi oceanele de stele,
Zile cu trei sori in frunte, verzi dumbravi cu filomele,
Cu izvoare-ale gandirii si cu rauri de cantari."

Se recunoaste usor aici topografia ideala a Daciei mitice, transpusa in registru poetic, in care sursele poeziei apar in chip natural, ca mod firesc de existenta a lumii, intr-o armonie inalta, contingenta cu muzica sferelor. Aici, in acest topos mirific, in care poezia este un mediu de acordare a fiintei cu ritmurile cosmice, este Pantheonul poetilor "ce-au scris o limba ca un fagure de miere", "sante firi vizionare", eoni inzestrati cu vocatie orfica, cu puterea magica de a face "valul sa cante", de a pune "steaua sa zboare".

Portretele celor mai importanti scriitori pasoptisti sunt de-a dreptul memorabile, devenite antonomasii de cea mai larga circulatie: "Cichindeal gura de aur, Mumulean glas cu durere,

Prale firea cea intoarsa, Daniil cel trist si mic", "Lira de argint. Sihleanu - Donici cuib de-ntelepciune", "Pann, finul Pepelei, cel istet ca un proverb".

Portrete strofice dedica Eminescu lui Ion Heliade-Radulescu, ramas "si azi in fata lumii o enigma nesplicata", lui Bolintineanu, Andrei Muresanu, devenit ulterior si erou de poem romantic, lui Negruzzi, care "sterge colbul de pe cronice batrane,
Caci pe mucedele pagini stau domniile romane".

Lui Vasile Alecsandri, pe care si Titu Maiorescu il fixa in fruntea generatiei de poeti pasoptisti ("Cap al poeziei noastre literare in generatia trecuta"), i se dedica trei strofe, definit "rege-al poeziei, vecinie tanar si ferice,
Ce din frunze iti doineste, ce cu fluierul iti zice,
Ce cu basmul povesteste - veselul Alecsandri".

Eminescu introduce in text, ca in poemele sale de mai tarziu ("Scrisoarea III", de pilda), interogatiile vehemente, creatoare de mari antiteze, care modifica total cursul poeziei, intr-o rasturnare reala a valorilor, repercutata la scara cosmica ("s-a intors masina lumii"):

"Iara noi? noi, epigonii?... Simtiri reci, harfe zdrobite,
Mici de zile, mari de patimi, inimi batrane, urate,
Masti razande, puse bine pe-un caracter inimic."

Prezentul mimetic, al mastilor, al lipsei de elan si de sinceritate din satirele de mai tarziu se profileaza inca de aici, virulenta apostrofei luand cadenta retorica a pedepselor biblice si a prabusirii apocaliptice a insesi ordinii temporale, in antiteze irevocabile si in metafore vibrante, intr-o gradatie ascendenta, culminand cu falsificarea suprema chiar a imaginii cosmice:

"S-a intors masina lumii, cu voi viitorul trece;
Noi suntem iarasi trecutul, fara inimi, trist si rece;
Noi in noi n-vem nimica, totu-i calp, totu-i strain!/
Voi, pierduti in ganduri sante, coavorbeati cu idealuri;
Noi carpim cerul cu stele, noi manjim marea cu valuri,
Caci al nostru-i sur si rece - marea noastra-i de inghet."

Poezia se incheie cu meditatia sceptica a poetului, care se abstrage aripilor mitice ale poeziei, identificandu-se ironic cu generatia epigonica, lipsita de orizont, de idealuri, de "cugetare sacra", pierduta intr-o insiruire sterila de experiente mimetice. Exilat intr-un prezent sufocant si necreator, constatand ca "pravul" este metafora egalizatoare a tuturor, "prosti si genii, mic si mare, sunet, sufletul, lumina", poetul se resemneaza sub semnul scepticismului schopenhauerian:

"Toate-s praf... Lumea-i cum este... si ca dansa suntem noi."