Un posibil raspuns la aceasta intrebare ar avea ca punct de plecare finalul nuvelei:

"Fost-au vis sau nu, asta-i intrebarea. Nu cumva indaratul culiselor vietii e un. regizor a carui existenta n-o putem explica? Nu cumva suntem asemeni acelor figuranti care, voind a reprezenta o armata mare, trec pe scena, inconjoara fundalul si reapar iarasi?

Imi pare c-am trait odata in Orient si, cand in vremea carnavalului ma deghizez cu vreun caftan, cred a relua adevaratele mele vesminte. Am fost intotdeauna surprins ca nu pricep curent limba araba. Trebuie s-o fi uitat".


Intalnim aici ideea reincarnarii din doctrina indiana, preluata de Eminescu prin intermediul filosofiei lui Schopenhauer.
Cunoscutul filosof compara viata cu teatrul: lumea este o "scena" pe care evolueaza "actorii" (oamenii); mereu aceeasi "actori" se perinda de pe scena in culise, pentru ca sa reapara in alte "roluri".

Toti sunt dirijati de Regizorul Universal (care este Dumnezeu).
Dionis nu este decat un avatar, un "rol" pe care il joaca, intr-un moment al timpului, "actoruF (arheul) care mai trecuse si prin alte doua "roluri": Zoroastru (Zarathustra) si Dan:
"Sufletul tau (ii spune lui Dan umbra sa inaintea plecarii pe Luna) din incepui lumei si pana acuma a facut lunga calatorie prin mii de corpuri din care azi n-a mai ramas decat praf (...). Sufletul tau, fara ca azi sa si-o aduca aminte, a fost odata in pieptul lui Zoroastru"
Avand in vedere faptul ca Zoroastru era un mare ganditor si profet, rezulta ca, in sirul reincarnarilor succesive, s-a produs o ruptura, Dionis ne mai ajungand la inaltimea primului sau avatar.

Aceasta ar putea fi o explicatie a titlului nuvelei.
  Tot in partea ultima a nuvelei, dupa ce visase ca traise pe luna, Dionis se imbolnaveste. in acest timp, este vizitat de anticarul Riven care ii ia hartiile pe care erau consemnate memoriile umbrei tanarului (cea care il insotise in toate reincarnarile prin care sufletul lui trecuse).
Ce va face Dionis fara aceasta "punte" de legatura intre el, Dan si Zoroastru?
Probabil ca sufletul lui nu va mai ajunge niciodata sa-si recupereze conditia prima.
Aceasta ar fi o a doua explicatie a titlului nuvelei.

 In partea a IlI-a a poemului eminescian Luceafarul, oamenii sunt caracterizati ca niste fiinte marunte care "se nasc spre a muri
Si mor spre a se naste".


Rezulta ca omului ii este data vesnicia doar bucata cu bucata, intr-o nefarsita fragmentare de vieti succesive: "omul cuprinde un loc in vreme, Dumnezeu e vremea insasi" (cum spune autorul prin gura personajului sau, Ruben).

O a treia explicatie a titlului nuvelei ar putea porni tocmai de la deosebirea dintre em si Dumnezeu. Chiar daca, la un moment dat, Dan (aflat pe Luna) are impresia ca si-a sincronizat constiinta cu aceea divina, intrebarea profanatoare ii aduce caderea, asemeni lui Lucifer.
Dionis este "sarmanul care nu poate deveni "regizor" si trebuie sa se multumeasca cu "rolul care i-a fost dat.
In planul real al nuvelei, Dionis este orfan, insingurat, sarac, neinteles - atribute care ar putea constitui o a patra explicatie pentru titlul nuvelei.