1.   Poezia este compusa din sfaturi, formulate sententios, pentru fiinta tanara care aspira la un ideal superior.

2.  Prin intermediul acestei formule, poetul isi expune conceptia despre lume.

3.   In esenta, atitudinea poetului este urmatoarea: intr-o lume ipocrita si fara aspiratii spirituale, pentru omul onest, ca si pentru geniu nu ramane decat calea detasarii reci - ipostaza de privitor ca la teatru.

Tema
Poezia exprima o atitudine filozofica fata de viata.

Continutul
Glossa este o poezie cu forma fixa, numita chiar glosa, si are un caracter sententios. Schema compozitionala (forma fixa) a acestei poezii este urmatoarea: in afara de prima si de ultima strofa, are atatea strofe cate versuri are prima strofa; fiecare vers al primei strofe este dezvoltat intr-o strofa al carei ultim vers devine acesta. Ultima strofa a glosei reia versurile primei strofe in ordine inversa.

Cat priveste continutul, poezia cuprinde idei morale, sfaturi, percepte filosofice expuse intr-un stil aforistic.

Comentariul
Compusa din sfaturi formulate sententios pentru fiinta tanara, care aspira la un ideal superior, Glossa eminesciana expune conceptia despre lume a poetului. Modelul sau existential este cel al fiintei constiente de efemeritatea unui univers, in care istoria se repeta: Vreme trece, vreme vine
Toate-s vechi si noua toate. Pentru cel care cunoaste acest adevar, lumea cuprinde un numar finit de eveni­mente, prototipuri si atitudini, usor de anticipat dintr-o postura espectativa:

Privi­tor ca la teatru
Tu in lume sa te-nchipui,
Joace unul si pe patru
Totusi tu ghici-vei chipu-i.

Doar fiinta geniala este capabila sa distinga schema generala a lumii, pe care trecerea timpului n-o poate modifica:

Viitorul si trecutul

Sunt a filei doua fete,
Vede-n capat inceputul
Cine stie sa le-nvete.


In aceste conditii, toata zbaterea omului care cauta ascensiunea sociala devine inutila si chiar ilara. Geniul, constient de aceasta zadarnicie, traieste fara sperante si eliberat de temerile fiintei obisnuite; aceasta atitudine de rece detasare, de spectator care nu se lasa ispitit de jocul actorilor, presupune descoperirea unui sentiment atipic pentru fiinta umana: bucuria singuratatii. La aceasta conditie ajunge doar filozoful sau misticul, iar aici Eminescu vorbeste despre calea ratiunii, adica a filozofiei: Tu in colt petreci in tine. Bucuria ca petrecere (lumeasca) este dublata de judecarea spectacolului dupa criterii morale:

Si-ntelegi din a lor arta
Ce e rau si ce e bine.

Aceasta pledoarie in favoarea atitudinii ataraxice isi are radacinile, in mod paradoxal, intr-o revolta indelungata si in nemultumirea curenta a romanticului:

Nu spera cand vezi miseii

La izbanda facand punte,
Te-or intrece nataraii,
De ai fi cu stea infrunte;
Teama n-ai, cata-vor iarasi

Intre dansii sa se plece,
Nu te prinde lor tovaras;
Ce e val ca valul trece.

Amaraciunea fiintei superioare este legata totusi de sistemul valoric al societatii, blamat si in alte randuri de poet. Dar acest model existential nedrept face parte din planul general al lumii, din aceeasi piesa in care actorii se schimba in virtutea unor conditii prestabilite.

Avand intelegerea profunda a rostului existential, desigur ca inteleptului nu-i ramane decat calea evadarii din sistem. Conditia de spectator presupune nu doar petrecere in sine, ci si detasare totala: sa nu-ndragesti nimica.

Solemnitatea discursului, venita din enunturile aforistice, imprima confesiunii caracter de didascalie, ceea ce de altfel face parte din formula glosei.