"La mijloc de codru..."

, aparuta in "Convorbiri literare" in 1881, dezvolta in lirica eminesciana poetica centrului, a maximei atractii pe care o exercita un punct central asupra spatiilor din jur, cu reprezentare terestra si cosmica:

"La mijloc de codru des
Toate pasarile ies,
Din huceag de alunis,
La voiosul luminis,
Luminis de langa balta..."
.

Aceasta prima secventa poetica organizeaza elementele naturii in linii concentrice, perfect armonizate: de jur imprejur "codrul des", masiv, intunecat in arhaitatea sa insondabila, luminisul, ca element de contrast, "voios", sub semnul luminii solare, motiv mai rar folosit de Eminescu, iar intr-un centrum mundi absolut balta, lacul, oglinda cosmica, in care se reflecta intregul firmament. Verticala de ordonare a spatiului este "trestia inalta", axis mundi care, in a doua secventa a textului, da circularitatii terestre atributele sferei:

"Luminis de langa balta,
Care-n trestia inalta
Leganandu-se din unde,
in adancu-i se patrunde
Si de luna si de soare
Si de pasari calatoare,
Si de luna si de stele
Si de zbor de randunele
Si de chipul dragei mele."

Peisajul, cu elemente aparent simple, de pastel, sta astfel sub semnul perfectiunii cosmice: cercurile concentrice ale cadrului terestru se completeaza, pe o sensibila verticala a spatiului (motivul trestiei unduitoare), cu puncte topice perfect simetrice, prin reflectare in oglinda apei, inaltul si adancul inlantuindu-se in armonia tremurului acvatic.

E un intreg rezultat prin insumare de elemente, prin conexiuni reprezentabile in planul lexical al expresiei, enumeratiile, intr-o fluenta si o gradatie ascendenta a versului, fiind conectate ritmic prin conjunctia si, realizand un polisindeton.

Efectele poetice se obtin prin contemplarea naturii in oglinda, prilej pentru poet de reverie erotica, in centrul acestei lumi asezand chipul fiintei iubite, ca un suprem elogiu ce i se poa­te aduce.

Prin motivul oglinzii, "poetul transfera apei dorinta sa intensa de a contempla" (Elena Tacciu), suprafata calma a lacului devenind, ca si in alte poezii, spatiu al iubirii onirice. Intensitatea trairii lirice se amplifica prin contextualitatea codrului, ca taram mitic, mijlocul acestuia devenind topos de conexiune si de concentrare a energiilor cosmice, de proiectie a intregului peisaj intr-o temporalitate blanda, sugerata de alternarea punctelor fixe ale spatiului, luna, soare, stele, cu motive ale trecerii, ale efemerului, "pasari calatoare" si "zbor de randunele".

in intregul poeziei, mijlocul de codrul se defineste ca un punct de legatura cu transcendentul, cu linistea initiala a universului. Codrul este vazut ca o entitate atemporala, ca un punct de echilibru in ierarhia cosmica, o prelungire a lumii divine in spatiul terestru si acvatic, o proiectie a spatiului cosmic in profan si teluric.