Poezia "La steaua", inclusa in volumul de "Poezii" din 1883, explica, printr-un mecanism cosmic elucidat de stiinta moderna, disparitia iubirii. Comparatia alegorica a sentimentului de dragoste cu un fenomen al mecanicii cosmice produce nostalgia contemplarii spatiilor stelare si conotatii ale unor simboluri cunoscute ale liricii eminesciene:

"La steaua care-a rasarit
E-o cale-atat de lunga,
Ca mii de ani i-au trebuit
Luminii sa ne-ajunga".

Poetul figureaza, cu aceeasi simplitate a expresiei intalnita in "Luceafarul", marile translatii din spatiul cosmic, in contratimp cu perceptia umana limitata, care poate intelege numai consecinte vizibile, nu cauzalitatea deplina a fenomenelor, inclusiv ale trairilor umane:


"Poate de mult s-a stins in drum
in departari albastre
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre."

Maretia unei iubiri trecute, neintelese atunci, are durerea tulburatoare a unui spectacol cosmic asezat sub semnul paradoxului:

"Icoana stelei ce-a murit
incet pe cer se suie;
Era pe cand nu s-a zarit,
Azi o vedem, si nu e."


Amorul, ca steaua ce intre timp s-a stins, imaginea primita fiind numai a unui spatiu mort, se supune acelorasi legi transcendente. Iubirea, sentiment de origine divina, emanatie a unui eros extins Ia scara cosmica, poate trimite in lumea de jos, telurica, numai reflectarea tarzie a unei amintiri:

"Tot astfel cand al nostru dor
Pieri in noapte-adanca,
Lumina stinsului amor
Ne urmareste inca."