O tema abordata de Mihai Eminescu este iubirea, dar in lirica erotica emines­ciana sentimentul dragostei pentru fiinta iubita se imbina cu admiratia fata de fru­musetile naturii, asa cum se intampla si in poezia Lacul.

Aceasta creatie eminesciana este o opera lirica intrucat sentimentele poetului sunt exprimate direct, nemijlocit. Nu apare actiune, nu apar personaje, ca in operele epice, nu exista un narator, iar elementele cadrului natural constituie doar decorul unei iubiri romantice, patimase, profunde. Poetul viseaza la o dragoste ideala, la posibilitatea implinirii ei in decorul fascinant al codrului.

Mai intai este exprimata emotia poetului determinata de asteptarea fiintei iubite si natura vibreaza la unison cu acesta, pentru ca i-a preluat zbuciumul. Motivul asteptarii este infatisat ca posibilitate, ca si gestul tandru al imbratisarii ("Parc-ascult si parc-astept"). Iubita apare astfel ca o proiectie imaginara in visul poetului, ca un ideal de iubire.

Starea de asteptare si de singuratate genereaza visul de iubire al poetului in care acesta se abandoneaza extazului alaturi de fiinta iubita, plutind pe undele la­cului sub lumina lunii.

In strofa finala visul ia sfarsit, poetul revine la o realitate trista, dureroasa, din care izvorasc deceptia si singuratatea care se consuma in acelasi decor, al lacului, dar mai putin luxuriant. Intensitatea tristetii, a durerii este direct exprimata prin epitetul singuratic si prin verbele suspin si sufar.."Dar nu vine... Singuratic

in zadar suspin si sufar
Langa lacul cel albastru
incarcat cu flori de nufar."


Trairile interioare, prezente si aici ca in orice opera lirica, sunt surprinse in diferite momente:

al asteptarii, al visului si al reintoarcerii la realitate.
Natura apare personificata, imaginile vizuale se imbina cu cele auditive, rea­lizate printr-un limbaj artistic deosebit de plastic in care apar epitete ("blanda luna", "lin porneasca", "unduioasa apa") sau personificari ("lacul trasarind", "cutremura", "apa... sune") etc.

Poetul sugereaza, ca in orice opera lirica, o anumita atmosfera poetica, subiectiva, caracterizata printr-o usoara seninatate si calma resemnare caci farmecul naturii diminueaza tristetea.

Este prezent si eul liric sugerat prin pronumele per sonal "eu" din strofa a doua si prin formele de persoana I singular sau plural ale verbelor ("ascult", "astept", "sa sarim", "sa plutim" etc), care exprima senti­mentele mentionate, caracterizate prin profunzime si printr-o sinceritate covarsitoare, facandu-l partas si pe cititor la propriile trairi.

Astfel, prin sinceritatea sentimentelor si prin simplitatea formei, Mihai Eminescu gaseste drumul cel mai scurt, dar si cel mai rapid si fascinant, in acelasi timp, de a ajunge la sufletul cititorului.