1.  Antiteza intre nepasarea trista si suferinta dureros de dulce marcheaza dife­renta dintre singuratatea inteleptului si mistuirea creatorului.

2.   Prin creatia sa, artistul atinge sentimentul tragic.

3.   Dintr-o perspectiva romantica, suferinta este purificatoare.

Tema
Poezia exprima atitudinea lirica a creatorului romantic.

Continutul
Poezia evoca starea de suferinta si invoca nepasarea, in formula consfintita a odei clasice. Eul liric, aflat intr-o ipostaza de nefericire existentiala, isi defineste starea si isi exprima cu patos dorinta de a o depasi.

Comentariul
Oda... lui Eminescu intriga in primul rand prin faptul ca nu respecta intocmai cerintele speciei; domina caracterul reflexiv, iar poezia vorbeste despre sensurile experientei creatoare, insa poetul se reintoarce la forma antica a odei, construita din strofe safice; este vorba despre strofa formata din trei versuri lungi si armo­nioase (alcatuite in hexametru dactilic) si un vers scurt (adonic). Armonia deose­bita a textului nu este conferita de rima, ca in poezia moderna, ci de ritmul elaborat, ca in poezia antichitatii. Fiecare vers lung e alcatuit din sase picioare metrice (un hexametru), fiecare picior avand o silaba lunga si accentuata si doua scurte (ritm dactilic). Pe aceasta schema de sobra muzicalitate, poetul transfi­gureaza o atitudine lirica de sorginte romantica.
Pentru romantici, arta reprezinta un act indumnezeit, de pura inspiratie si totodata o experienta tragica; prin poezie se moare, caci creatia presupune sufe­rinta purificatoare; artistul este predestinat sa sufere si sa creeze, de aceea destinul sau este asociat cu cel al lui Crist, sortit sa se stinga in chinuri si sa se inalte in numele salvarii generale. in Oda (in metru antic), Eminescu exprima acest sentiment in termeni aproape mistici:

Nu credeam sa invat a muri vrodata;
Pururi tanar, invesmantat in manta-mi,
Ochii mei naltam visatori la steaua I Singu­ratatii./
Cand deodata tu rasarisi in cale-mi,
Suferinta, tu, dureros de dulce...
Pana-nfund baui voluptatea mortii
Nenduratoare.

El defineste suferinta creatorului prin antiteza cu nepasarea trista a insingu-ratului care, pentru ca isi cunoaste limitele si are constiinta propriei identitati, vede in izolarea de lume o cale spre fericirea senina:

Piara-mi ochii turburatori din cale.
Vino iar in san, nepasare trista;
Ca sa pot muri linistit, pe mine
Mie reda-ma!

Ipostaza de insingurat este asociata cu nepasarea spirituala, respectiv cu o detasare solemna de sfera supravietuirii instinctuale, situatie din care poetul iese in momentul in care isi constientizeaza actul artistic ca pe o repetare a creatiei dumnezeiesti; isi accepta dureros de dulcea suferinta de a nu fi decat un zeu limitat, condamnat sa accepte paradoxul de a aspira la eternitate intr-o lume efemera si de a invata sensul mortii o data cu transformarea lumii in vers. Prelungire a nocturnului, moartea reprezinta un simbol al inaltarii, iar actul creatiei este comparat cu experienta sfarsitului, caci el implica suferinta si beatitu­dine in sens buddhist si de aceea Eminescu numeste starea sa creatoare dor de moarte si voluptatea mortii. intr-un alt text eminescian, este invocat dorul de moarte ca suprema mangaiere a sufletului: Sufletu-mi nemangaiet /indulcind cu dor de moarte {Peste varfuri). Constructia oximoronica are, ca si in cazul Odei..., acelasi rol de a indica dimensiunea tragica a reveriei artistului. Chemarea mortii presupune o dulce ispitire, un presentiment al risipirii care face posibila inaltarea dincolo de conditia existentei, fara ca ruperea de viata sa fie definitiva. Dintr-o perspectiva pur profana, experienta dorului de moarte devine de nesuportat. Conditii specifice filozofului sau misticului, voluptatea si dorul mortii nendu­ratoare i se par lui Negoitescu un vis nebun al mortii eterne, iar nazuinta spre indiferenta si seninatatea sunt, din perspectiva aceluiasi critic, fete ale genialitatii tragice. Iesind din tiparele consfintite ale lumii, poetul romantic traieste cu gratie nebunia, tradusa prin genialitate si revolta, ca insemne ale Caderii - experienta capitala a demonului si a omului adamic. De aceea, reveria artistica este exprimata printr-o stare speciala, de transa creatoare. Arderea, inveninarea si voluptatea mortii reprezinta ipostazele celui care a invatat sa moara si care tanjeste dupa nepasarea trista a singuratatii in aceeasi masura in care se bucura de suferinta dureros de dulce.



In acest sens al fixarii intre inaltarea apolinica si coborarea dionisiaca, se poate vorbi despre existenta tragica, adica sublima. Imaginea mistuirii descinde din suferinta neinduratoare dublata de aspiratia ataraxica:

De-al meu propriu vis mistuit ma vaiet
Pe-al meu propriu rug ma topesc in flacari...

in contextul aceasta, visul nu mai este o aventura totala si tainica, o proiectie a dorintelor nemarturisite, ci o masura a neputintei chinuitoare. Arderea transfigureaza atat sensurile purificarii, cat si pe cele ale mistuirii, dar cele doua comparatii sugereaza doar un atribut al suferintei, anume de fixare intre viata si moarte. Cele doua personaje mitologice readuc in memorie, prin povestile lor, durerea continua:

Jalnic arde de viu chinuit ca Nessus,
Ori ca Hercul inveninat de haina-i;

Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele marii.

Dar visul chinuitor include si o discreta aspiratie. Patima fiintei geniale (indiferent daca este vorba despre erou sau despre creator) se traduce printr-o ipostaza de martir care evoca mitul pasarii renascute din propria-i cenusa:

De-al meu propriu vis, mistuit ma vaiet,
Pe-al meu propriu rug, ma topesc in flacari...
Pot sa mai renviu luminos din el ca/Pasarea Phoenix?

Suferinta purificatoare, invocata adeseori de poetii romantici, este echivalata aici cu arderea sacra, imagine simbolica a trairii intense si tragice, prin intermediul careia experienta profana se sublimeaza.
Daca aspiratia presupune seninatate, implinirea se identifica suferintei bine­facatoare, unei trairi situate in imediatetea mortii, acolo unde creatorul invata rostul efemeritatii pe care nu si-l putuse imagina in atitudinea de regala singu­ratate si de inaltare deasupra timpului:

Nu credeam sa-nvat a muri vrodata
Pururi tanar infasurat in manta-mi
Ochii mei naltam visatori la steaua
Singuratatii.

La antipod, experienta, respectiv visul trait, presupune suferinta, dar ceva mai mult decat atat: o narcoza imposibil de parasit. Stare de suprematie cu desavarsire, suferinta este personificata in doua ipostaze semnificative: ca situatie invocata: Suferinta, tu, dureros de dulce..., dar si ca fascinatie de nedepasit, sugerata printr-o imagine antropomorfa: ochii turburatori. Cu predi­lectie simbol al hipnozei, privirea dezvolta sensuri legate de atributul dominator pe care il capata trairea eului liric.

In general, oda ca specie este un text apologetic, inchinat unei persoane ori unei stari spirituale elevate. Eminescu invoca aici situatia creatorului romantic, supus unei tulburatoare experiente: chemarea mortii - beatitudinea si fiorul ei ca dimen­siuni ale actului creator.