Texte ce pot fi alese ca suport al demonstratiei: Dorinta, Lacul, Sara pe deal, Floare albastra, Cand insusi glasul... s.a.

Orientari teoretice

Curent nu doar literar, ci si ideologic, romantismul isi pune amprenta, in secolul al XVIII-lea si inceputul secolului al XlX-lea, asupra conceptiei despre lume, viata si arta, inlocuind, in estetica, principiul ratiunii clasice cu primatul fanteziei si al sentimentului asupra regulilor constranga­toare. Curent revolutionar care elibereaza arta de constrangeri si norme clasice, romantismul afirma dreptul libertatii creatoare a artistului. Exacer­barea eului, a imaginatiei si a sensibilitatii, interesul pentru destinul uman exceptional, pentru natura, folclor, istorie, "culoarea locala" (spe­cificul national), ca si elanul titanic al gandului, al visului sau proiectia fiintei spre absolut sunt specific romantice.

Temele preferentiate de lirica romantica sunt: timpul inteles ca efeme-ritate si desertaciune sau eternitate, in contextul cosmic ori vegetal, socie­tatea satirizata, vazuta ca "panorama a desertaciunilor", geniul construit in antiteza cu omul comun, iubirea inteleasa la modul absolut ca valoare onto­logica (existentiala), gnoseologica (de cunoastere) si eschatologica (de sal­vare), natura devenita mod de manifestare a absolutului, prin accentul pus pe primordialitate si eternitate, si ca potentatoare a iubirii. Sufletul romantic construieste universuri compensative (iubirea, natura, visul, trecutul, istoria, magicul), ca urmare a dorintei de evaziune din real.

Natura si iubirea sunt doua dintre temele introduse in literatura de romantici. Ele demonstreaza deplasarea interesului clasicilor dinspre natura umana, vazuta in ceea ce are ea etern valabil (caracterul nemodificabil), inspre lume si sentiment. Cele doua teme dau expresie unui suflet uman mai complicat decat cel clasic (in care conflictul datorie-pasiune era etern rezolvat prin victoria datoriei, a ratiunii, asupra pasiunii), unei naturi umane pre­ponderent sentimentale si confesive. Sentimentul elegiac, revolta titaniana, scepticismul, ironia, blazarea sunt atitudini romantice intalnite in toate temele/operele romantice, inclusiv in cele dedicate naturii si iubirii. Speciile practicate in cadrul celor doua teme sunt pastelul cu elemente de idila, idila, egloga, meditatia, sonetul.
Idilele eminesciene Floare albastra, Sara pe deal, Lacul, Dorinta reflecta cateva dintre particularitatile surprinse anterior; primele doua texte primesc si conotatii meditative, iar ultimele doua respecta tiparul idilelor.

Mihai Eminescu: Dorinta


In poezia Dorinta (publicata in revista "Convorbiri literare" in 1876), codrul, izvorul, prundul, "prispa cea de brazde", "crengile plecate", vantul, florile de tei contureaza un peisaj mai apropiat de real, preponderent terestru si luminos. Imaginile artistice vizuale - "or sa-ti cada flori de tei" - se imbina cu cele auditive - "ingana-ne-vor c-un cant

singuratece izvoare" -, proiectie a muzicii sferelor si a armoniei din modelul cosmologic platonician. Aspectul total al descrierii realizate e dat si de aparitia olfactivului (florile de tei) si de utilizarea epitetelor personificatoare:

"crengi plecate", "infiorate... flori de tei", "singuratece izvoare".



Este un univers autohtonizat (prin prezenta terme­nilor cu nuanta arhaica "prund", "prispa", "brazde"), cu sugestii ale primor­dialului (apa izvorului, pamantul, regnul vegetal). insufletirea naturii terestre se realizeaza in scopul erotizarii ei, eul liric proiectand in exterior propriile trairi afective, care, la randul lor, sunt potentate de miscarile cosmice. Astfel, tremurul izvorului si infiorarea florilor de tei reflecta emotiile intense ale celor doi indragostiti, solitudinea izvoarelor se asociaza cu intimitatea cuplului, construita initial prin actiunea de ascundere a crengilor (aspectul activ al verbului "ascund" subliniaza aceasta implicare constienta), blandetea vantului si armonia codrului reflecta consonanta cuplului cu intregul univers si starea de visare eterna. Daca natura ramane un cadru feeric, paradiziac, erosul proiectat in univers permite atingerea absolutului, mai ales ca "ade­varata dragoste e muta, neprefacuta ca instinctul insusi si, prin elementari-tatea ei, inocenta" (G. Calinescu). Manifestarile cuplului eminescian au in comun aceasta simplitate, spontaneitate si inocenta a miscarilor naturii, comu­nicarea verbala lasand loc celei nemediate prin cuvant (gesturi, imbratisari, saruturi).
Secventele poetice ale Dorintei respecta tiparul consacrat al idilei: invo­catia/chemarea celuilalt, descrierea universului natural edenic, ocrotitor, intim, ritualul seducerii, somnul si visarea proiectata in etern, ca iesire a cuplului din real si recuperare a starii paradiziace. Aceasta compozitie a discursului liric, gradata ascendent, marcheaza manifestarea plenara a cuplului. Accentul e pus pe comunicarea indragostitilor, gesturile unuia oglindindu-se in miscarile celuilalt: abandonarea iubitei in bratele lui, despletirea parului, ca ritual al unui erotism pur, sprijinirea capului de bratele iubitului si saruturile date culminand cu starea de reverie, de adormire, ca semn al fericirii si al iubirii implinite. in acest fel, timpul personal, al cuplului, si cel general, al universului, coincid, fiind posibila eternizarea iubirii. Ideea poetica majora este erosul pe cale de realizare, conditia necesara fiind rostirea chemarii, ca o incantatie, dupa care gestul tine loc cuvantului. Iubita este descrisa complex: inocenta ("fruntea alba", "parul galben") spontana si angelica, dar si seducatoare (avand "buze dulci"), senzuala, in armonie cu dorinta partenerului.