In Lacul (publicat tot in 1876, in "Convorbiri literare"), campul semantic e constituit din elementele preponderent acvatice si cosmice:

"lacul codrilor albastru", "nuferi galbeni", "cercuri albe", "glas de ape", "lumina blandei lune".

Natura evocata pare "mai ireala", cadrul nocturn si epitetele cromatice (alb, galben, albastru, culori purtand sugestia pretiozitatii) dau senzatia de peisaj imaginar. Se regasesc imaginile artistice vizuale si auditive (proiectia muzicii sferelor in muzica apelor), epitetele personificatoare ("blanda luna") si trimiterile spre elementele primare ale universului, precum si nuanta de arhaicitate (prin registrul stilistic specific:

"luntre", "lopeti", "carma", asociat elementului construit de om). Sensurile conotative asociate verbelor "incarca" (aici impodobesc), "tresarind", "cutremura", "inganati" permit aceeasi insu­fletire a cadrului natural, proiectie a starilor launtrice ale indragostitului (asteptare, agitatie, calm, armonie). Aceasta legatura microcosm/macrocosm, element specific atitudinii romantice, se particularizeaza si prin imaginile oglindirii: nuferii se pot asocia cu stelele, iubita "rasare" ca luna.

Discursul liric din Lacul difera la nivel compozitional, secventele poetice fiind construite pe baza relatiilor de simetrie (reluarea primei strofe prin elementele definitorii - lacul si nuferii - in ultima strofa) si de opozitie (de­scrierea initiala si finala a cadrului natural, respectiv a asteptarii indragos­titului, realizate la indicativ prezent, contrasteaza cu proiectia in oniric a constituirii cuplului, sugerata de verbele la conjunctiv prezent "sa cada", "sa plutim"). Secventele asteptarii infrigurate a aparitiei iubitei, a constituirii cuplului prin plutirea cu barca pe lac, a visarii nesfarsite, devin centrul de atentie. Atmosfera fericita este spulberata prin revenirea indragostitului din planul ireal in cel real, astfel incat timpul personal, al omului, nu mai coin­cide cu timpul general, al universului. Suferinta eului liric este cea eternizata prin proiectia singuratatii sale in contextul naturii care ramane una ocroti­toare. Desi ambele idile, atat Dorinta, cat si Lacul, proiecteaza iubirea in con­text imaginar, Lacul surprinde intruziunea modelului cosmologic kantian prin pendularea real/ireal/real, fericire/suferinta, constituirea cuplului aparand drept iluzorie. Erosul nu mai are forta de a fi investit ca univers compensativ, ramanand doar natura cu functie consolatoare, iar fiinta resimte aceasta in­strainare. Titlul, la nivel conotativ, devine o sugestie a solitudinii eului liric, a unicitatii elementului uman, asa cum elementul natural este unul exceptional.



In Lacul, spre deosebire de Dorinta (unde iubita era una complexa), imaginea iubitei devine una mai hieratica, imateriala ("sa-mi cada lin", "sa plutim"), chiar verbul "sa rasara" asociind-o cu planul departarilor. Utilizarea pronumelui personal "ea", marcat si grafic in text, sporeste idealizarea figurii feminine asteptate, o identifica total cu iubirea. Astfel, eul liric este insetat de aparitia Iubirii ca modalitate de atingere a absolutului, a aspiratiei romantice spre totalitate.
Viziunea eminesciana evoluand spre imbinarea rigorii clasice cu "dezor­dinea romantica" solicita si "scuturarea de podoabe" a versului, in acceptia lui Tudor Vianu, conturand expresivitatea limbajului prin elemente mai subtile. Ambele texte apeleaza la catrene, la ritmul trohaic si la masura de 7-8 silabe, in tiparul folcloric. Tonul retoric-patetic este subtil sugerat fie prin invocatia din incipitul poeziei Dorinta ("Vino"), fie de utilizarea conjunc­tivului prezent cu nuanta de imperativ in ambele texte ("sa alergi" sau "sa plutim"). Metaforele sunt reduse ca aparitie ("prispa cea de brazde" sau "glas de ape"), antitezele se construiesc mai putin evident ("sa cazi"-"sa ridic" sau "sa rasara"-"sa cada"), iar sonoritatea e marcata si prin asonante si aliteratii.


In urma demersului de identificare a elementelor romantice si a particula­ritatilor idilei in poeziile Dorinta si Lacul, asemanarile si deosebirile reflecta, pe de o parte omogenitatea imaginarului poetic eminescian, pe de alta parte evolutia inspre libertatile eului. Formula lirismului subiectiv, cu accent pe trairile eului liric in raport cu iubirea, a permis reliefarea principiului roman­tic al sensibilizarii exteriorizate ca pretext, cel putin in idilele prezentate, pentru imaginea cuplului total inspre care sufletul romantic aspira.