Plopul, considera G. Calinescu, este un "copac elastic si orasanesc", ce "da amintirilo o miscare lenta", identificata in tonul de romanta al poeziei "Pe langa plopii fara sot..."

, \ aparuta in revista "Familia" in 1883. in "Dictionarul de simboluri" al lui Jean Chevalier si I Alain Gheerbrant, plopul e considerat un copac asociat "durerii, sacrificiilor si lacrimilor", j simbolizand "fortele regresive ale naturii, amintirea mai mult decat speranta, timpul trecut mai mult decat viitorul renasterilor".

in mod intamplator sau dintr-o simbolistica autentica, perceputa in termenii ei definitorii, Eminescu inscrie ideatia poeziei in acesti termeni
semnificativi. "Pe langa plopii fara sot..."

e o poezie a tristetii, a destramarii iubirii, a ; pierderii sperantelor in dragoste ca sentiment inaltator. Plopii, "fara sot", evoca, intr-o prima
secventa, de doua strofe, o poveste de dragoste neimplinita, din vina fiintei iubite, singura care , nu a inteles intensitatea sentimentelor poetului:

"Pe langa plopii fara sot
Adesea am trecut;
Ma
cunosteau vecinii toti -
Tu nu m-ai cunoscut./
La geamul tau ce stralucea
Privii atat de des;
O

lume toata-ntelegea -
Tu nu m-ai inteles."

Poezia se construieste, inca de aici, pe temeiul gradatiei ascendente, al amplificarii, pe de o parte, a dragostei poetului, pe de alta, in paralelism perfect, a neintelegerii fiintei adorate, care rateaza sansa unei mari iubiri. Semnificativ este spatiul in care se consuma sentimentul erotic. Suntem departe de caile nepatrunse ale naturii, de adancimea codrului protector, cu proiectia trairilor lirice la scara cosmica, incadrabile in inefabilul unui spirit universal. Peisajul este aici citadin, conventional, el insusi inadecvat nemuritoarelor povesti de iubire. Femeia indragita se remarca prin absenta, fiind doar banuita ca se afla dincolo de un hotar impenetrabil, figurat mai intai, in peisaj, prin "plopii fara sot", apoi prin geamul "ce stralucea", ce nu dezvaluie, prin reflectare catre exterior, mai mult decat in sonetul "Stau in cerdacul tau..."


, nimic din atmosfera misterioasa a interiorului, din intimitatea acestuia.


In secventele urmatoare, poezia ia de altfel o tonalitate intens meditativa, inaltandu-se la consideratii asupra metafizicii iubirii, cu sintagme in genere cunoscute din alte poezii de dragoste. Poetul, ca substitutul sau genial din "Luceafarul", ar fi dorit "o soapta de raspuns", "o zi din viata", chiar implinirea sublima a unei singure clipe de iubire:

"O ora sa fi fost amici,
Sa ne iubim cu dor,
S-ascult de glasul gurii mici,
O ora, si sa mor."

insasi fiinta iubita ar fi urcat in sfera superioara a astrilor, unde "in calea timpilor ce vin
O stea s-ar fi aprins", ar fi invins timpul ireversibil, dobandind trasaturile ideale ale arhetipului feminin, "Un chip de-a pururi adorat
Cum nu mai au perechi
Acele zane ce strabat
Din timpurile vechi."


Culminatia sentimentului, in acelasi timp punctul cel mai inalt al gradatiei, care ia de acum o linie descendenta, se justifica printr-o iubire ce angajeaza, in sens mitic, toate generatiile de stramosi, intreaga mostenire genealogica a speciei:

"Caci te iubeam cu ochi pagani
Si plini de suferinti,
Ce mi-i lasara din batrani
Parintii din parinti."



Intoarcerea in prezent destrama intregul miraj al iubirii, coborata din spatiile idealitatii:

"Caci azi le semeni tuturor
La umblet si la port,
Si te privesc nepasator
C-un rece ochi de mort."

Clipa astrala a marii iubiri, nepamantene, a fost definitiv pierduta:

"Tu trebuia sa te cuprinzi
De acel farmec sfant,
Si noaptea candela s-aprinzi
Iubirii pe pamant."