Poezia a fost indelung elaborata, incepand de prin anii 1871-1872, inclusa in doua versiuni ale poemului "Ec6" (1872), ca sa fie publicata apoi in 1885, in "Convorbiri literare", cu titlul definitiv "Sara pe deal".

Prima versiune contine elemente preromantice mult mai accentuate, iar versurile au un caracter erotic mai pregnant:

"Fruntea-mi in foc pe-ai tai sani se inclina
Ce-alaturi cresc dulci si rotunzi ca si rodii".



Este povestea unui bard ce retrezeste imagini ale unui timp trecut, destramate in finalul poemului ca intr-o oglinda magica imperfecta. Astfel de tablouri erau dominante la Vasile Carlova, Hrisoverghi, Grigore Alexandrescu, conturand o lume cu aer medieval, plina de mistere, asemanatoare cu acelea din scrierile germane romantice. Cavalerul demonic, venit la castelul iubitei, intr-un peisaj sumbru, este inlocuit cu un om fara indeletniciri razboinice, avand singure calitati iubirea, amorul nutrit pentru fiinta feminina.


In cele sase strofe ale variantei finale, "Sara pe deal" este o poezie a amurgului, a inserarii, a incetinirii si a stingerii miscarii, ca si pastelul din "Zburatorul" lui Ion Heliade Radulescu, paralel cu un act de intensa interiorizare si interioritate, cu amplificarea erosului, a dorului. Toate componentele textului, fonetice, lexicale, morfologice si sintactice, ilustreaza aceasta idee fundamentala si imaginile artistice prin care aceasta se reveleaza. "Sara" este, evident, un fonetism regional si Eminescu foloseste constant aceasta varianta mai veche, molcoma, mai plina parca, potrivita cu- tonul evocarii, tradand un aer persistent de arhaitate. Atrage atentia ca spatiul este rural, etern, de frusta constitutie campestra. Analizat in context, cuvantul "sara", prezent si in titlu, campul semantic dominant, caruia i se subordoneaza toate celelalte, isi vadeste virtuti deosebite. Versul "Sara pe deal buciumul suna cu jale" da o prima dimensiune a spatiului poetic:

"sara", accentuat si prin titlu, evoca o situare spatiala deasupra reliefului terestru ("pe deal"), creand, prin fonetismul sau, doua vocale, de cea mai mare deschidere, distribuite egal in doua silabe, impresia de loc inalt, larg, nelimitat, de vastitate cosmica. Este o culme sonora, reprezentand una materiala, care coboara, in ambele planuri, in silabele urmatoare, "pe deal", punctul cel mai de jos fiind atins de prezenta iterativa, profunda, de doua ori sub accent, a vocalei u:

"buciumul suna", ca apoi sa urce, modulat, in rasfrangeri si efluvii tanguitoare, prin segmentul "cu jale", iarasi de mare acumulare semantica. In acest receptacol (al durerii existentiale, eterne, fara nume), marginit prin topica si prin accent de un termen de mare generalitate, sara, si de unul cu raportare umana, jale, in acest triunghi, si fonetic, dar si spatial, buciumul reproduce sunetul originar, pur, plin, tanguitor, al serii, risipit ulterior in banuite ecouri. Dealul este locul inalt, topos sacru, de contingenta cosmica, predilect pentru visare, pentru evadarea din spatiul restrictiv, unde starile de tristete sunt dominante, semnificate prin cuvantul "jale", fara determinare precisa, secreta si omniprezenta, initiind tranzitia lenta, discret sugerata si reluata cu fiecare strofa, dinspre planul natural catre cel uman, erotic.
Versurile urmatoare detaliaza, umplu spatiul terestru, corelat deja cu cel cosmic. "Turmele", substantiv colectiv, prin numarul exemplarelor numite, imprumuta conturul rotunjit al dealului. Urcusul e abrupt, miscarea incetinita in mod progresiv, greoaie, spre stingere: terminat dur, in doua consoane, verbul "urc" este de neinlocuit. Elementele cosmice participa simpatetic:

"stele", «eidentificate inca (putine; amurgul abia incepe), "le scapara-n cale", instituind comunicarea pe verticala, posibilitatea inaltarii conditiei umane, terestre, si a coborarii, in intampinare, a celei cosmice. De o mare frumusete este verbul "scapara", alt element de conexiune a planurilor, distributia vocalelor, obturate de consoane lichide si explozive, dand o nuanta de luminiscenta tremuratoare, intermitenta, gata sa se stinga in spatii. Aceeasi intermitenta a miscarii, similara celei cosmice, este sugerata in lumea terestra, prin versul:

"Apele plang, clar isvorand in fantane", in care verbul "plang", la prezent, ca toate celelalte, timp al afectului, implica tristetea subterana, curgerea eterna, heracliteana a apei, prin extensie, a vremii. Apele au rolul de a cufunda si mai mult in somn peisajul: ele "isvorasc" (inlocuirea consoanei z cu s denota un son mai stins, molcom), iar miscarea lor este ca o zvacnire spre spatiile astrale. O unduire lenta, infinita, cu perioade largi, de o amplitudine inalt aeriana sau subterestra, se desprinde, in planul sonor al primei strofe, din fluiditatea, din muzicalitatea lichidei 1, mai difuza in ambianta vocalica, relativ neutra, a lui e. O nota de oboseala, de incetinire, fara oprire totodata, poate o "sete de repaos", o da gerunziul "isvorand", durativ, determinat pe neasteptate de "clar", ca o zvacnire de ultim moment din adancuri ("in fantane") spre limpezimile astrale. Banuim, din toate acestea, cum privirea poetului luneca visatoare si sceptica peste elemente, totusi cu speranta salvarii prin proiectia erotica. De altfel, o relatie afectiva intensa se precizeaza in versul urmator, "Sub un salcam, draga, m-astepti tu pe mine".

Spatiul se inchide "sub un salcam", vocativul "draga", dislocand propozitia, relatia conjuncta verb-pronume si abundenta pronumelor (succesiunea persoanelor intai si a doua) vadind certe tendinte de interiorizare, de apropiere a celor doi protagonisti.
Planul terestru, prefigurat in prima strofa, semnifica drama, conditia umana. Aici "buciumul suna cu jale", "apele plang", ca intr-o genune a durerii. Exista, dar, si un reflex perpetuu al inaltarii, salvarea, in sens romantic, prin iubire, "prin femeie", cum ar spune George Calinescu. Elanul ascensiv impinge cuplul adamic pe deal, sub un salcam, un axis mundi care uneste planurile teluric si cosmic, arbore care genereaza o spatialitate benefica, protectoare, in buna traditie a acestui motiv in literatura universala, care enumera marul la Sappho, pinul la Platon, fagul la Vergiliu, "teiul sfant" la insusi Eminescu, gorunul la Blaga, acei "brazi si paltinasi" din creatia populara. De fapt, sondand in infrastructura poeziei "Sara pe deal", descoperim aceeasi antinomie de entitati distincte a liricii eminesciene. Prima strofa apartine principiului masculin, hyper-eonului, "pe deasupra mergatorului"; perspectiva este vasta, de relativa detasare, privita din altitudini incerte, receptand, ca o conscientia mundi, toate ecourile dramei existentiale. Strofele a doua si a treia, exceptand apogeul "crizei dionisiace" ("Sufletul meu arde-n iubire ca para"), izbucnite intempestiv si singular, chiar cu promisiunea sacrificarii duratei pentru clipa, sunt raportate la conditia feminina, predominant telurica, nu fara vagi aspiratii spre idealitate. Spatiul acum se inchide, privirea, intoarsa spre zenit, "cauta-n frunza cea rara", fixand fragmentar peisajul celest, prin elemente ce trec sau curg, intr-o detasare solemna, generand visare, in tenori tate: luna, maiestuoasa si discreta, calitati sugerate de un superlativ exceptional, "asa sfanta si clara"; stelele, care, intr-un reflex cu apele ce plang, "nasc umezi pe bolta senina"; nourii sunt grei (se poate remarca prezenta sunetelor "ur" in "curg" si forma regionala "nourii", ce dau uriesenie si urlet potential).


Fiinta umana reprezinta concentrarea absoluta a spatiului: ochii, pieptul, fruntea, aduse in prim-plan prin articolul hotarat, domina strofa a doua. Se produce o absorbtie a miscarii de pe cuprinderi imense, invederand interiorizarea ei maxima, dorul si gandul fiind cele mai complexe forme cinetice. Spatiul inalt, larg, se rarefiaza, cel launtric se densifica. Adjectivul plina (secundat de mari) se opune, in simetrii savante, tuturor determinarilor exterioare: luna e hieratica, imateriala, clara; frunza e rara, bolta, senina. Intermitenta luminii dispare ("raze-a lor siruri despica"), cumpana fantanii isi cauta echilibrul, punctul de oprire. Versul 12, din strofa a treia, permite simetrii remarcabile, pe doua planuri: restrangerea de spatii vaste (deal, stele) pe spatii inguste (vale, fum, stana); stingerea miscarii exterioare, chiar a sunetelor (buciumul suna - fluiere murmura). Acelasi fenomen se produce in stratul fonetic; tranzitia se produce prin versul 11, din cele cinci pozitii ale vocalei de inchidere medie i trei fiind sub accent ("Scartaie-n vant cumpana de la fantana"), ca in versul urmator, alaturi de aceasta, sa apara u, inchisa, dominanta, iarasi de trei ori sub accent:

"Valea-i in fum, fluiere murmura-n stana".




In primele trei strofe, ritmul poeziei este incetinit voit si prin alte cateva procedee, sintactice, morfologice, grafice, menite sa sugereze cadenta rara a elementelor. Verbele sunt numai la prezent, timp al duratei, in acelasi timp afectiv si subtextual dramatic, care eternizeaza stingerea zilei pe vaste cuprinderi terestre si cosmice. Singurul gerunziu, "isvorand", marcand punctul genuin al miscarii, amplifica efectul obtinut prin abundenta prezentului. In absenta propozitiilor subordonate, cele principale sunt coordonate numai prin juxtapunere, sunt aproape independente, deci fara liant semantic, pauzele firesti, marcate grafic prin virgule, avand acelasi efect al temporizarii, al distantarii elementelor cadrului. Se practica, remarcabil, largirea masurii versului si, implicit, incetinirea miscarii lui launtrice: prin cezura (la fiecare vers; de pilda:

"Sara pe deal/
buciumul suna cu jale", "Apele plang,/
clar isvorand in fantane" etc); prin dislocarea relatiei firesti substantiv-atribut (epitet) cu alte determinari:

"ochii tai mari", "frunza cea rara" sau prin substituirea genitivului apartenentei (cumpana fantanii, relatie mai stransa, dar mai abstracta) cu acuzativul prepozitional (de la fantana), prepozitia avand rol de distantare si de circumstantiere in spatiu; prin folosirea unor morfeme arhaice la cuvintele "fantane", "stresine", chiar la "nourii", cu un fonetism mai plin, domolitor, obtinandu-se o silaba in plus si, in plan expresiv, ca la orice cuvant mai lung, capacitatea de a exprima durata, intinderea, solemnitatea.
Intalnirea cu fiinta iubita are loc asadar intr-un topos mirific, aglomerarea de elemente reconstituind visul, spatiul oniric ca modalitate de reconfortare, de redobandire a starii initiatice, mitice. Spatiul se compune si recompune pentru a eterniza dragostea, a o singulariza, a o scoate din domeniul banalului. Romantismul poeziei rezulta din alegerea spatiului si a timpului, perfect coordonate, a noptii, ca modalitate de realizare a misterului: sunt bine cunoscute poeziile lui Young, "Noptile", cadrul nocturn preferat de romantici, iar transcenderea spatiului banal in cel mitic este posibila numai in stare onirica. Din imaginile sterse, de un contur vag, provin si elemente de pastel, de tusa diafana. George Calinescu definea spatiul poetic al poeziei ca unul vag germanic, vag romantic:

"In locul geologiei lunatice, fara omenire, dam aici de privelistea romantica linsa, gessneriana, cu turme si sate pierdute in departari, natura templu cu coloane de arbori imensi, in care totul e domestic si pastoral" ("Opera lui Minai Eminescu", voi. V, Bucuresti, Fundatia pentru literatura, 1936, p. 105). Turmele, oamenii cu coasa in spinare, luna, lacul, stelele, dealul si valea definesc concentrat universul domestic al satului, inscriindu-se in atmosfera de liniste atotstapanitoare a naturii.
Universul poeziei se imparte astfel in doua planuri, avand dimensiuni definite pe doua coordonate, una a piscului, loc al aspiratiei spre inalt a cuplului adamic, si cealalta a vaii, unde oamenii se cufunda intr-un somn linistit, menit sa-i trezeasca din nou la viata. Impresia este de tablou al lui Manet sau Corot, cu tonalitati fulgurante, usoare, cu sunete prelinse lin, in ritm de lira, cu somn ce vine sa se raspandeasca peste genele celor osteniti de munca campului. Noaptea devine bogata pentru a prelungi, a lumina calea celor doi indragostiti, a-i feri de privirile indiscrete. Arhaitatea spatiului si a timpului, ecourile dintr-o "lume de altadata" elimina clipa ca bariera temporala, proiectand idila intr-un timp etern, al transhumantelor, al perindarilor continue intre sus si jos, intre inalt si adanc, cu vesti nelamurite de pe intinderile mereu misterioase ale zarilor.
Imaginea creata, in ansamblu, este remarcabila. in sunetul prelung al buciumului, luna defileaza pe cer, "sfanta si clara", "stelele nasc umezi pe bolta senina", "...apele plang, clar isvorand in fantane".

Se observa predilectia pentru elementele primordiale, in special pentru apa, aici feminizata, cu puternice efluvii melancolice. Ea indeamna la reverie, la vis:

"Pieptul de dor, fruntea de ganduri ti-e plina".

Fata, prinsa parca de ansamblul de forte ale lumii selenice (la celti noaptea este incarcata de energii magice), devine plina de viata; se schimba, isi revarsa intreaga vitalitate prin fiecare gest, de fapt ea schimba lumea si factologia ei banala. Nourii ce aluneca pe bolta, acei nori ce marcheaza trecerea ireparabila a timpului ("We are as clouds that veil the midnight moon", Shelley), isi schimba aici simbolistica, devin inceti, timpul se dilata enorm, cuprins in momente de traire intensa a vietii.
Satul este un organism viu, ce adoarme treptat, in etape distincte: mai intai turmele urca pe deal, oamenii se intorc de la camp, "cu coasa-n spinare", vantul misca incet "cumpana de la fantana", "toaca rasuna mai tare", norii se despica protectori, totul intrand, in final, in nemiscare, parca pentru a nu-i stanjeni pe cei doi indragostiti. Sunetele se revarsa lin, sunt de o tonalitate blanda, propice intalnirii misterioase de la miezul noptii. intalnirea are loc sub un salcam, fiind menita sa devina eterna, la fel ca aceea din "Floare albastra".

Salcamul poate fi considerat un arbore protector, veghind asupra iubirii, la fel cum stejarul este arborele sacru la nordici.

Prin acest axis mundi, energiile erotice au relevanta cosmica, se revarsa din inalt asupra cuplului de indragostiti, ii inzestreaza cu forte primordiale. Singure, aceste amintiri sunt imortalizate de versuri, proiectate in haul vesniciei. Neputandu-se propaga in fapt, evenimentele se prelungesc la nesfarsit in spatiul virtual al amintirilor, mult timp dupa disparitia protagonistilor. Unicitatea intalnirii este data tocmai de acest carpe diem, unde totul se cere trait cu maxima intensitate. Lucru care chiar se intampla: dragostea este impartasita prin lungi juraminte de dragoste, dupa ce simfonia de sunete si de zgomote ascutite sau mai grave, ale unui nevazut dirijor, intregul constituindu-se intr-o eufonie perfecta, s-a stins:

"- Astfel de noapte bogata,
Cine pe ea n-ar da viata lui toata?".