1.  Scrisoarea I este o satira la adresa fiintei mediocre, situate in antiteza cu geniul.

2.   Structural, textul este alcatuit dintr-o meditatie cu rol expozitiv, reluata in final, dintr-un poem si dintr-un pamflet.

3.   Poemul este alcatuit din mediTatia batranului dascal asupra nasterii si disparitiei lumii. Acl apare si tablou! Genezei, care transmi e conceptia lui Eminescu despre sensul universului.
4.   In viziune eminesciana, lumea s-a nascut din haosul primordial, printr-un acci­dent mecanic.
5.   Nucleul intim al universului este un dor nemarginit.
6.   Moartea soarelui inseamna disparitia lumii si reinstaurarea haosului de la inceputuri.
7.   Pamfletul cuprinde un portret caricatural al mediocritatii si persifleaza naivi­tatea geniului printr-o serie de procedee retorice.

Tema
Satira persifleaza conditia geniului neinteles si neapreciat in lume.

Continutul
Sub impresia luminii de luna, eul liric are revelatia ca in lume exista doua repere sigure: luna si moartea. Oamenii sunt animati de dorinte diverse, iar luna din inaltul cerului cuprinde intregul tablou al zbaterii generale.
Transferand imaginea in propria-i imaginatie, poetul infatiseaza intr-un gran­dios poem figuri variate ale existentei. intre acestea se afla si batranul dascal, care si-a dedicat viata cunoasterii. El traieste auster, dar are multumirea de a fi deslusit taina lumii. Mediteaza asupra Genezei si asupra Apocalipsei. Pentru el, universul s-a nascut printr-un accident mecanic. Respectiv, din materia nediferentiata a inceputurilor s-a desfacut un punct, care a devenit independent prin miscare. Universul capata forta sub imperiul acestui punct, dupa cum reintrarea lumii in bezna primordiala inseamna revenirea timpului la conditia sa eterna, iesirea lui de sub limitele trecatoare si pierderea identitatii. incredintat ca aceasta idee il va face nemuritor, savantul spera intr-o glorie postuma.
Urmeaza un pamflet in care este ironizata speranta dascalului din perspectiva eului liric. Fiinta obisnuita se caracterizeaza prin pedanterie, insensibilitate, gran­domanie, curiozitate vulgara. Din punctul sau de vedere, biografii marelui savant nu pot fi decat niste insi lipsiti de imaginatie si de inteligenta si de aceea opera geniala a savantului va constitui doar un mod de manifestare aroganta a unor exegeti mediocri. De altfel, lumea este efemera, iar straduintele oamenilor de a dobandi eternitatea sunt zadarnice si demne de ras.
Satira se incheie cu acelasi elogiu adus lunii, care stapaneste intreaga lume.

Comentariul
Satira debuteaza cu o invocatie catre luna, astrul tutelar al romanticilor. Consi­derata masura a timpului, luna totalizeaza sensurile mortii si ale duratei. Pornind de la ideea lui Eliade ca in mentalitatile religioase luna sugereaza viata care se repeta ritmic, Gilbert Durand urmareste si in literatura simbolul si ajunge la concluzia ca este legat de obsesia timpului si a mortii prin faptul ca masoara trecerea si fagaduieste vesnica reintoarcere. Prin functia ei hipnotica, luna ino­culeaza dorinta calatoriilor in spatii fantastice, evoca sensul mortii si al devenirii. Avertisment al sfarsitului si simbol al unei vieti promise, ea are un loc insemnat in textele eminesciene: rasare ca o vatra de jaratec {Calin...), umple campiile cu ochiul ei mandru, triumfal {imparat si proletar), deschide poarta-ntrarii, spre universul interior, adicapropria-ne lume {Scrisoarea I), aduna dorurile si durerile lumii {Scrisoarea I, Scrisoarea III), varsa apelor vapaie {Lasa-ti lumea...), este scutul argintos al cerului {Eco).


In Scrisoarea I, invocatia catre luna are functia de a sublinia caracterul revelator al meditatiei artistice; satira nu este, pur si simplu, rodul unei nemultu­miri, ci vine dintr-un gand rasarit sub impulsul lunii. Lumina selenara deschide poarta-ntrarii dinpropia-ne lume, legata insesizabil de memoria generala: noapte amintirii. Sub impresia luminii de luna, eul liric are revelatia ca oamenii sunt egali doar in fata lunii si a mortii. Sub influenta ei hipnotica si stimulativa, oamenii din cele mai diverse straturi sociale isi fauresc planuri, isi urzesc dorinte: Desi trepte osebite le-au iesit din urna sortii,/Deopotriva-i stapaneste raza ta si geniul mortii. Tabloul general este alcatuit din tipologii diverse: regele, saracul, narcisistul, filozoful, negustorul si savantul. Acesta din urma a descoperit numarul perfect, indeplinind un ideal pitagoreic: Precum Atlas in vechime sprijinea cerul pe umar
Asa el sprijina lumea si vecia intr-un numar.

Portretul sau este construit, in spirit romantic, prin antiteza dintre conditia lumeasca si cea spirituala; savantul este un dascal batran, uscativ, garbovit, invesmantat in haine vechi {haina roasa-n coate, halatul vechi), dar care a patruns tainele universului: Universul fara margini e in degetul lui mic.

Insa, acest savant izolat de lume si condamnat la o existenta mizera mediteaza asupra nasterii si stingerii lumii, reflectia sa constituind cel de-al doilea tablou al primei parti din Scrisoarea I si partea cea mai insemnata a poeziei.

Secventa care infatiseaza geneza lumii este preluata de catre Eminescu din imnul al X-lea din Rig-Veda\ in acest imn, cunoscut la noi sub titlul de Imnul Creatiunii, se spune ca lumea a luat nastere din haosul primordial, prin individua­lizarea materiei intr-o unitate distincta; acest unul (unitatea primordiala, nucleul lumii), practicand asceza timp de un an, a creat spatiul; prima emanatie a spiritului a fost kama (dorinta).
Eminescu preia aceasta viziune, transfigurand-o in imagini originale. incepu­turile lumii, de necunoscut pentru mintea omeneasca, sunt sublimate intr-o meta­fora abstracta -patruns de sine insusi odihnea cel nepatruns -, completata printr-o serie de secvente contextuale: totul era lipsa de viata si vointa, eterna pace, intuneric ca o mare far-o raza. in imnul vedic, haosul este definit simplu: La inceput era intuneric invaluit de intuneric; acest Tot era o intindere nedeslusita de ape. Tonul apoftegmatic, caracterizat in special prin conversii sintactice similare cartilor sacre, este preluat si, in esenta, Eminescu pastreaza si informatia pana aici. Abia cand vorbeste despre aparitia materiei ordonate, viziunea lui incepe sa se distanteze. Din substanta nediferentiata a inceputurilor se desface un punct, dar el nu-si capata independenta prin asceza, prin combustie interioara, ca in Imnul Creatiunii, in care se spune: Germenul care era ascuns in haos, acest Unul s-a nascut din puterea caldurii (asceza).

Punctul din textul eminescian ia nastere prin miscare, amanunt care deosebeste fundamental viziunea eminesciana de cea vedica:

Dar deodat-unpunct se misca... cel intai si singur. Iata-l
Cum din chaos face muma, iara el devine Tatal...
Punctu-acela de miscare mult mai slab ca boaba spumii

E stapanul fara margini peste marginile lumii.

Autonomia materiei care se constituie este ilustrata prin denotative marcate (gramatical) si care dezvolta sugestii ale autoritatii totale: tatal, stapanul. Nasterea lumii presupune un paradox, care aminteste viziunea mistica a gnosticilor, caci punctul isi este siesi tata, el este samanta lumii, capabile sa germineze doar pentru ca isi capata constiinta propriei identitati, pentru ca stie ca exista. Aparitia paradoxala a punctului este intarita semantic si prin antiteza dintre fragilitatea materiei nascute (mult mai slab ca boaba spumii) si puterea ei de a genera o lume (E stapanul fara margini peste marginile lumii).

Devenirea lumii debuteaza prin normarea timpului, ca si in Rig- Veda, doar ca aici fenomenul este semnalat sugestiv prin reluarea secventei De atunci... la inceputul a trei versuri consecutiv, ceea ce evoca bariera creata intre materia primordiala si clipa suspendata, delimitata temporal, supusa timpului profan al istoriei si al perisabilitatii: De atunci rasare lume, luna, soare si stihii.

Aparitia spatiului este direct determinata de scindarea timpului, ca si in imnul vedic, in care se spune ca unitatea primordiala a creat spatiul, practicand asceza timp de un an. in textul eminescian, imaginile se subordoneaza ideii de univers vag, incomprehensibil: [...] colonii de lumi pierdute
Vin din sure vai de chaospe carari necunoscute
Si in roiuri luminoase izvorand din infinit
Sunt atrase in viata de un dor nemarginit. Sintagmele colonii de lumi pierdute, sure vai de chaos, carari necunoscute sunt construite pe epitete care ambiguizeaza tabloul si subliniaza dimensiunile infinite ale universului creat.
Motorul lumii stelare il constituie energia initiala a punctului desprins din haos; daca in Rig-Veda, acest flux energetic este numit kama (dorinta), la Eminescu el devine dor nemarginit, metafora revelatoare prin care poetul sugereaza si instinc­tul de autoconservare, si legea gravitatiei, dar si egoismul ca sambure al vietii, in termeni schopenhauerieni. Metafora dor nemarginit este reluata in partea a doua a acestui tablou, in care poetul explica universul ca pe o dorinta trecatoare, ca pe un vis al eternitatii: Caci e vis al nefiintei universul cel himeric... Nefiinta este o metafora a transcendentei, o redefinire criptica a dumnezeirii, dar si o expresie generica a ceea ce se afla mai presus de materia ordonata a lumii. Daca universul intreg nu reprezinta decat clipa suspendata, nefiinta este ceea ce se afla dincolo de timp. In lumea guvernata de istorie, oamenii nu sunt decat efemeride - muste de o zi - si parti neinsemnate ale aceleiasi materii: Unul e in toti tot astfel precum una e in toate. Ca si in poemul imparat si proletar, si aici revine viziunea vietii ca intreg alcatuit din infinite manifestari individuale, ceea ce aminteste de conceptia buddhista despre fluviul care aduna toate picaturile existentei.
Tabloul care infatiseaza Apocalipsa este mai putin elaborat. Dorul venit din nefiinta este asociat luminii si soarelui, de aceea stingerea lumilor echivaleaza cu disparitia soarelui, care se inchide ca o rana printre nori intunecosi. Reintrarea lumii in bezna primordiala inseamna revenirea timpului la conditia sa eterna, iesirea de sub limitele trecatoare si pierderea identitatii: Timpul mort si-ntinde trupul si devine vesnicie
Caci nimic nu se intampla in intinderea pustie... Personificarea restrange lumea la dimensiunea ei temporala evocand metafora sintetizatoare a universului: clipa suspendata. Imaginile sfarsitului general sunt conventionale: acoperisul lumii se innegreste, stelele pier ca frunzele de toamna, planetele scapa din franele luminii. Sfarsitul nu este vazut ca o catastrofa univer­sala, ci ca o revenire la ordinea prestabilita. Iesirea din eternitate constituie o anomalie, dar una trecatoare.
Meditatia batranului dascal capata sens filozofic, deoarece, dincolo de viziu­nea cosmologica, se afla reflectii asupra efemeri tatii fiintei si a zadarniciei lumii.
Pamfletul din partea a doua a poeziei este construit in forma unui discurs persiflant al eului liric la adresa sperantelor pe care si le pune batranul dascal intr-o glorie postuma. Poetul ia in deradere, e adevarat, cu amaraciune romantica, nazuintele savantului, gasind apelative ironice {sarmane!) si interpelari retorice (exclamatii si interogatii) prin care ii taxeaza naivitatea. Aceasta ironie compati­mitoare constituie principalul procedeu prin care Eminescu satirizeaza incapa­citatea fiintei contingente de a aprecia si intelege dimensiunile gandirii geniale.
Mediocritatea lumii in raport cu geniul batranului dascal este caricaturizata intr-un portret diseminat de-a lungul intregului pamflet. Astfel, fiinta limitata se caracterizeaza din pedanterie, insensibilitate, grandomanie, curiozitate vulgara.

Portretul mediocritatii ia nastere prin secvente caricaturale, ilustrative pentru fiecare trasatura: biografii marelui savant sunt minti inguste, lipsite de imaginatie si inteligenta; vrun pedant cu ochii cei verzui... isi va face munca de capatai din masurarea perfectiunii {Aticismului limbii tale o sa-lpuna la cantari), iar un mitiel ii va face necrologul, doar pentru a-si afirma presupusa inteligenta {Nu slavindu-te pe tine... lustruindu-se pe el), dupa cum opera geniala a savantului va constitui doar un mod de manifestare a orgoliului prostesc al unor exegeti mediocri: Si prostatecele nari
Si le umfla orisicine in savante adunari
Cand de tine se vorbeste... Poetul selecteaza cateva elemente de portret fizic {ochi verzui, mititel, prostatecele nari) prin care sugereaza nimicnicia si monstruozitatea omului me­diocru, stingherit si jignit de existenta geniului.
Aceasta viziune asupra destinului pe care il are geniul in lume este asezata in antiteza cu profunda meditatie din tabloul anterior. Antiteza are intentii conclu-zive, deoarece scriitorul nu face observatii asupra celor doua elemente antitetice, ci subliniaza subtil doar destinul geniului in lume, astfel incat sa creeze in mintea cititorului o imagine exemplara pusa alaturi de una negativa; procedeu specific romantismului, antiteza capata la Eminescu rol vag moralizator si satiric, caci poetul subliniaza prin falsa ironie la adresa batranului dascal situatia dramatica pe care o are ratiunea in raport cu actiunea pragmatica.
Satira conoteaza ideea obsesiva din scrierile lui Eminescu, anume ca geniul este neinteles si incapabil sa-si imagineze micimea lumii si, prin aceasta, recon­firma zadarnicia oricarui gand. Nu doar visele dascalului se spulbera, dar si idealurile regilor: Poti zidi o lume-ntreaga, poti s-o sfarami... orice-ai spune,/ Peste toate o lopata de tarana se depune./Mana care-au dorit sceptrul universului si ganduri
Ce-au cuprins tot universul incap bine-n patru scanduri... Sinecdoca (patru scanduri), chiar daca retuseaza imaginea sicriului, nu atenueaza sensul dureros al limitei omenesti.
Poezia se incheie cu aceeasi invocatie catre luna, situata ca reper intr-o lume trecatoare. Motivul lunii accentueaza latura meditativa a satirei si sensul filozofic al discursului persiflant pe care eul liric il indreapta impotriva fiintei si a destinului general.