"Eminescu e sfantul preacurat al ghiersului romanesc."

Tudor Arghezi
Minai Eminescu, cel mai mare poet pe care "1-a ivit si-l va ivi vreodata, poate, pamantul romanesc" (G. Calines cu), este si expresia celui mai profund patriotism. Bun cunoscator al istoriei poporului nostru (a strabatut cu piciorul, inca din adolescenta, toate provinciile romanesti), el exprima, incepand cu inflacarata oda Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie, si pana la operele de maturitate (intre care amintim cele cinci Scrisori), dragostea fierbinte pen­tru pamantul patriei, pentru limba si obiceiuri stramosesti, pentru folclor, elogiind mereu lupta romanilor pentru liber­tate si unitate nationala.
Eminescu a compus cinci poezii, numerotate cu cifre latine de la I la V, - intitulate Scrisori, Acestea sunt poeme filosofice, de factura romantica, si apartin ultimei etape de creatie, etapa deplinei maturitati artistice (1877-1883). Acum poetul publica, pe langa o serie de poezii erotice -Povestea codrului, Adio, Sonete, si Scrisorile, Luceafarul, Oda (in metru antic), Glossa

Alcatuind un ciclu unitar, prin tematica si formula artistica, Scrisorile au aparut dupa cum urmeaza: primele patru in revista Convorbiri literare, din februarie pana in septembrie 1881, iar a cincea, publicata fragmentar in 1886, apare. postum, in 1890.

Motivul central in toate aceste poeme il constituie soarta nefericita a omului de geniu intr-o lume nedreapta, mediocra, incapabila sa promoveze adevaratele valori. Si daca in Scrisorile I, II, geniul se intrupeaza in imaginea "batranului dascal", prototipul savantului, in Scrisorile IV, V, acesta este artistul genial ce se ridica impotriva injosirii sentimentului de dragoste intr-o lume meschina, in Scrisoa­rea III, geniul este intruchipat de omul politic, de conducatorul tarii, cezarul devotai poporului sau, a carui disparitie poetul o constata si o deplange.

Formula estetica adoptata de Mihai Eminescu este cea a satirei si a epistolei. Sa precizam mai intai ca_; termenul provine din latinescul "satura" sau "satira", cuvant care inseamna "mustrare", satira fiind o specie a poezie lirice, cultivata inca din antichitate, care ridiculizeaza, cu intentii moralizatoare, aspecte negative ale vietii indivi-duale sau sociale. Procedeele satirei sunt foarte diverse, incepand de la ironie si pana la invectiva (vorba de ocara). Astazi termenul este folosit pentru orice fel de scriere cu caracter critic, ironic.
Se mai impune precizarea ca marele Eminescu este ultimul autor de "celebre scrisori", (specie cultivata anterior de D. Bolintineanu sau Gr. Alexandrescu). "Poetul ne­pereche" a dus aceste poezii la perfectiune, iandu-le stralucire unica, ele devenind, prin structura complexa, cu mai multe episoade, in care se povestesc fapte marete, adevarate poeme filosofice. Caracterul filosofic este dat de prezenta unor meditatii privind soarta nefericita a geniului in lume, ca si de consideratii privind evolutia societatii umane, sau evolutia universului.

Geneza. Scrisoarea III, cea mai adanca expresie a patriotismului eminescian, formulata in stil de epopee in prima sa parte si transformata intr-o vehementa satira in partea a doua, a fost conceputa inca de pe vremea studiilor berlineze (1872-1874), cu cinci ani inaintea Razboiului de Independenta din 1877 si avand ca surse "Istoria Imperiului Otoman" a istoricului Hammer. Aici citeste tanarul poet cuvintele spuse de Baiazid la Nicopole:

"Se falea ca de pe pristolul bisericii Sfantul Petru din Roma isi va pune sirepul sa manance ovaz".


Studiul manuscriselor eminesciene (vezi G. Calinescu si Perpessicius) a stabilit ca Eminescu a compus mai intai partea de critica sociala la adresa contemporaneitatii si abia apoi, pentru contrast, partea de evocare a trecutului glorios, cu referire la domnia lui Mircea cel Batrin si la victoria de la Rovine.
Poezia a fost publicata la 1 mai 1881 in revista Con­vorbiri literare, fiind apoi reprodusa de Mihai Eminescu insusi in ziarul conservator Timpul din 10 mai 1881, dupa ce mai intai fusese citita la Junimea din Iasi si Bucuresti, unde a starnit vii reactii in randul liberalilor, la putere pe atunci. Versurile partii a doua, cele satirice, au suparat pe multi, ele fiind o vehementa critica la adresa contempo­raneitatii, evidentiind lipsa de patriotism a politicienilor vremii.

Pentru a pune in evidenta dragostea de patrie a vechi­lor voievozi, autorul Luceafarului apeleaza la antiteza (o particularitate specifica viziunii sale poetice, procedeu de compozitie, dar si figura de stil), opunand prezentului decazut - sugerat de viclenia si impostura politicienilor contemporani poetului - trecutul istoric glorios, simbolizat de vremea lui Mircea cel Batran.
Scrisoarea III este un poem romantic, foarte amplu, to­talizand 282 de versuri, construit arhitectonic: avand un prolog - (in care este prezentata istoria cresterii Imperiului Otoman), doua tablouri care cuprind ciocnirea dintre Baiazid si Mircea la Rovine; urmeaza o descriere spectaculoasa a societatii decazute a timpului, totul incheindu-se cu un epilog, (in care poetul invoca pe Vlad Tepes, domn justitiar, pentru a pedepsi pe "smintitii" si "miseii" de care s-a umplut tara.
Compozitia. Exegetii operei eminesciene au structurat materia densa a poemului in doua mari parti; trecutul glorios (I) este opus prezentului decazut (II), Primul episod este cel eroic, avand 194 de versuri, si zugraveste adevarata iubire de patrie, conturand imaginea conducatorului ideal, a omului politic, intr-un stil evocator, epopeic; al doilea episod, continand 88 de versuri, prezinta falsul patriotism, prezentul invadat de impostori, de politicieni abili si dema­gogi, pusi pe imbogatire rapida, totul fiind aratat intr-un stil satiric, pamfletar.

In manualul de clasa a VI-a este prezentat numai un fragment din Scrisoarea III, apartinand episodului eroic. Ocupandu-ne acum de cele doua mari parti ale operei, vom preciza ca primul episod (I) are o desfasurare ampla, evocatoare, urmarind crearea unei atmosfere de inaltare morala in viata poporului roman si este alcatuit din patru tablouri, cu o structura artistica distincta:
Primul tablou, lucrat intr-o impletire de metafore, personificari, repetitii, inversiuni, transpune pe cititor intr-o atmosfera de fabulos oriental. Autorul infatiseaza, prin alegorie, visul unui sultan de a deveni stapanul lumii. Luna, prefacuta in fecioara, coboara pe pamant, chemandu-l pe sultan, intr-un straniu joc nuptial; apoi, din inima lui, creste un arbore urias, a carui umbra cuprinde intreaga lume. Desteptandu-se, sultanul interpreteaza visul ca fiind trimis de profetul Mahomed. intelege astfel ca destinul a hotarat ca, "din dragostea lumeasca", un imperiu "se va naste".



Este vorba, desigur, de un vis simbolic, sugerand dorinta de expansiune a Imperiului Otoman, de cotropire a unor -popoare pasnice:
"Iara flamura cea verde se inalta an cu an, Neam cu neam urmandu-i zborul si sultan dupa sultan. Astfel tara dupa tara drum de glorie-i deschid... Pan-in Dunare ajunge furtunosul Baiazid..."

.
Al doilea tablou prezinta, intr-o forma dramatica, invadarea pamantului romanesc de catre armata otomaia si intalnirea dintre Mircea cel Batran - domnul Tarii Romaiesti - si sultanul Baiazid, "la Rovine in campii".

Autorul con­tureaza, cu acest prilej, portretele morale ale celor doi conducatori de osti, slujindu-se de acelasi procedeu ronan-tic, al antitezei.


Al treilea tablou este descriptiv si infatiseaza lupta de la Rovine, din 1394, Eminescu slujindu-se, pentru evocarea ei, de stralucite imagini vizuale, de miscare si auditive.
Al patrulea tablou, tot descriptiv, zugraveste odihna luptatorilor. Unul din fiii viteazului domn trimite satiei sale, "de la Arges mai departe", o scrisoare de dragoste, alcatuita in stilul creatiilor populare.
Partea a doua a poemului cuprinde o imagine pmo-ramica a prezentului decazut. Dupa ce se intoarce inta o data spre "veacul de aur", pentru a-i elogia pe domnitorii, creatori "de legi si datini", ascutisul satirei se indreapta spre demagogia patriotarda a vremii sale.

Prima secventa (cuprinzand 14 versuri) este reprezen­tativa pentru pendularea poemului intre "veacul de jur", epoca de glorie a tarii, si aceea a politicianismului, "no­roiul greu al prozii".

in cateva splendide versuri, Eminescu trimite "in umbra sfanta" pe Basarabi si pe Musatini, ei fiind adevaratii "descalecatori de tara, datatori de Ieri si datini".

Ei au tras hotarele largi ale tarii, "cu plugul si cu spada", intinzand "mosia", "de la munte pan la mare si la Dunarea albas,tra".

Odihna lor nu trebuie profanata de noii pretinsi fauritori de istorie.
Acuzatiile lui Eminescu se adreseaza politicienilor profe­sionisti. Acestia sunt "nerozii", care constituiau echipele de soc ale partidului guvernamental (liberal) si care-si dra­peaza nula", deci incompetenta si lipsa de patriotism, cu numele eroilor - dorobantii, cazuti in Razboiul de Inde­pendenta, din 1877.
Geniul pamfletar al poetului atinge, in aceasta parte, perfectiunea, astfel incat este justificata, in incheierea poe­mului, invocarea lui Vlad Tepes, care este rugat sa-i imparta pe conducatorii tarii "in smintiti" si "in misei", sa-i bage "in doua temniti large" si sa le dea foc.
Fragmentul din manual apartine episodului eroic, adica celui de-ii doilea tablou din Scrisoarea III.
Primele versuri infatiseaza invadarea pamantului romanesc de catre armatele turcesti. Se incheaga mai intai imaginea vaselor legate spre a face un pod pe care trece faimoasa oaste a lui Baiazid:
"La un semn, un tarm de altul, legand vas de vas, se leaga
Si in sunet de fanfare trece oastea lui intreaga;
Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah si spahii
Vin de-ntuneca pamantul la Rovine in campii;
Raspandindu-se in roiuri intind corturile mari", in acest episod, cuvintele, prin topica si prin sonorita­tea lor (vezi "legand..."

"se leaga"), sugereaza leganatul vaselor. Poetul insista pe ideea multimii, folosind metafora foarte expresiva:

"raspandindu-se in roiuri" si "vin de-ntu­neca pamantul la Rovine in campii".

Mare forta de sugestie o au verbele, folosite la prezentul istoric:

"vin", "trece", "intuneca", "intind", "suna", iar prezenta romanilor este indi­cata doar de freamatul indepartat al codrului de stejari.
   Mihai Eminescu schiteaza apoi imaginea unui sol trimis in tabara lui Baiazid. Vazandu-l "c-o naframa-n varf de bat", el il intreaba scurt si cu dispret:

"- Ce vrei tu?".

Raspunzand cinstit ca romanii vor "buna pace", solul preci­zeaza ca-i trimis sa vesteasca sosirea lui Mircea:
"Si de n-o fi cu banat,
Domnul nostru-ar vrea sa vaza pe Maritul imparat".

Observam ca naratiunea a luat forma dramatica, auto­rul folosind aici dialogul.

Este omodalitate prin care Mihai Eminescu izbuteste magistral sa infatiseze figurile celor doi conducatori de osti, intr-o scena memorabila.
   Mircea cel Batran si Baiazid sunt personaje expo­nentiale. Ele se sprijina pe un personaj colectiv - ostirea, si sunt antitetic infatisate de autor (antiteza este des fo­losita de romantici). Trebuie retinuta apoi imprejurarea de­osebita in care cei doi comandanti de osti se intalnesc: e un moment de mare tensiune psihologica, de incordare, inainte de o confruntare armata.

La inceput, Eminescu noteaza sumar infatisarea exte­rioara a eroului sau preferat:
"La un semn deschisa-i calea si s-apropie de cort Un batran atat de simplu dupa vorba, dupa port."

Apoi Mircea este pus in situatia de a discuta cu adver­sarul sau, etalandu-si, pe parcursul dialogului, o serie de trasaturi morale. Astfel, fiind reprezentantul unui intreg popor, el il primeste pe Baiazid, respectand datina strabuna, cu ospitalitate si cu buna cuviinta:

"- Orice gand ai, imparate, si oricum vei fi sosit, . Cat suntem inca pe pace, eu iti zic: Bine-ai venit!"
Dar, adresandu-i, in numele poporului roman, salutul de bun-venit, demnitatea nu-l paraseste nici o clipa; el res­pinge gandul supunerii si, prefacandu-se a ru intelege amenintarile ingamfatului sultan, se angajeaza sa se com­porte demn in orice situatie:
"Despre partea inchinarii insa, doamne, sa ne ierti; Dar acu vei vrea cu oaste si razboi ca sa ne certi, Ori vei vrea sa faci intoarsa de pe-acuma a.ta cale, Sa ne dai un semn si noua de mila Mariei tale... De-o fi una, de-o fi alta... Ce e scris si pentru noi, Bucurosi le-om duce toate, de e pace, de-i razboi".

Domnul Tarii Romanesti apare, in aceasta secventa, ca un om modest, calm si hotarat, dar si foarte intelept. El este decis sa-si apere tara, sa raspunda cum se cuvine pro­vocarii de razboi.
Secventa are, asa cum mentionam, caracter dramatic.

Prin dialog, Mircea si Baiazid devin personaje care vorbesc si se misca scenic. il "vedem" pe ingamfatul cotropitor adresandu-se scurt voievodului roman:

"- Am venit sa mi te-nchini" - si amenintand:

"De nu, schimb a ta coroana intr-o ramura de spini."

Prin contrast, apare cumpatarea domnitorului nostru. De remarcat este si stilul vorbirii lui, "simpla si cumpanita, mai ales prin acel plural al ma-jestatii - taranesc si in acelasi timp care contribuie la impresia unei subtile ironii", ("sa ne ierti", "sa ne dai un semn si noua de mila Mariei tale"), dupa cum observa I. Rotaru.
Baiazid este plin de infumurare, se incarca de manie abia retinuta cand afla ca romanii nu primesc inchinarea. Orgoliosul cotropitor isi incepe discursul cu o intrebare retorica violenta:
"- Cum? Cand lumea mi-e deschisa, a privi gandesti ca pot

Ca intreg Aliotmanul sa se-mpiedice de- un ciot?" urmata de hiperbole, repetitii, comparatii homerice, inversiuni, metafore menite sa evidentieze trufia nemasurata a celui care era sigur de victorie:
"O, tu nici visezi, batrane, cati in cale mi s-au pus! Toata floare cea vestita a intregului Apus, Tot ce sta in umbra crucii, imparati si regi s-aduna, Sa dea piept cu uraganul ridicat de Semiluna. S-a-mbracat in zale lucii cavalerii de la Malta, Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta, Fulgerele adunat-au contra fulgerului care in turbarea-i furtunoasa a cuprins pamant si mare".

- Pentru a-l intimida pe Mircea cel Batran, sultanul aminteste de luptele pierdute de toti aceia care s-au impo­trivit Semilunei, culminand cu descrierea bataliei de la Ni-copole (1396), unde popoarele crestine au fost infrante.
De mare frumusete este, in acest pasaj, metafora:

"floa­rea cea vestita" - ce se aduna "sa dea piept cu uraganul .ridicat de Semiluna", ca si epitetele:

"floare vestita", "zale lucii", "turbare furtunoasa", "pace adanca", "ura ne-mpacata".

Ostile dusmane erau nenumarate, de aceea modalitatea ar­tistica principala este, in continuare, hiperbola, asociata repetitiei si comparatiei:

"Si Apusul isi impinse toate nea-murile-ncoace"; "se miscara rauri, rauri"; "zguduind din pace-adanca ale lumii inceputuri,
innegrind tot orizontul cu-a lor zeci de mii de scuturi"; ostile crestine se miscau "ingrozitoare", "ca paduri de lanci si sabii", incat "Tre­mura inspaimantata marea de-ale lor corabii"! Personificarea este aici. un mijloc magistral de-a sugera intensitatea dramatica a confruntarii dintre crestini si pagani, vastitatea spatiala a conflagratiei.
Falindu-se cu victoria de la Nicopole, Baiazid vrea sa intimideze, sa mentina teroarea psihologica, prin interme­diul careia spera sa obtina inchinarea Tarii Romanesti fara nici o luptat Finalul pasajului contine dispretul total al lui Baiazid fata de voievodul roman, autorul slujindu-se de un manunchi variat de procedee: interogatie retorica, inversiune, prezenta lui "si" narativ:
"Si de crunta-mi vijelie tu te aperi c-un toiag? Si, purtat de biruinta, sa ma-mpiedic de-un mosneag?" Acum tonalitatea versurilor se schimba. Pentru marele Eminescu, simplitatea lui Mircea este chintesenta simplitatii poporului pe care-l reprezinta. De aceea, situand in primpla-nul acestei secvente, ca trasatura dominanta a eroului sau, patriotismul (evident atat in timpul confruntarii verbale, cat si in timpul luptei), poetul il pune pe domnitorul ro­man sa raspunda cuvintelor ofensatoare pe care i le-a adresat Baiazid, calm si hotarat:   

"- De-un mosneag, da. imparate, caci mosneagul ce privesti

Nu e om de rand, el este Domnul Tarii Romanesti".

Intelepciunea lui Mircea decurge din aceea ca a vazut si stie multe despre tara sa (sens pe care-l gisim in repe­tarea insistenta, de catre poet, a cuvantului "mosneag"). El este conducatorul, in vremi de restriste, al poporului sau, este un personaj exponential, este cezarul. Responsabilita­tea sa in fata neamului este pusa in evidenta prin anti­teza: ..."nu e om de rand, el este Domnul Tarii Romanesti" - este deci, cum aratam la inceput, prototipul omului de geniu, al omului politic de exceptie. De aceea el arata lim­pede sultanului ca este decis sa-si apere tara si sa raspunda cum se cuvine provocarii la razboi:
"Eu nu ti as dori vreodata sa ajungi sa ne cunosti, Nici ca Dunarea sa-nece spumegand a tale osti".

Anuntand luptele seculare purtate de poporul sau impo­triva cotropitorilor, domnitorul insista pe ideea ca acestea au fost duse nu din desarta trufie, ci din "iubire de mosie":

"imparati pe care lumea nu putea sa-i mai incapa, Au venit si-n tara noastra de-au cerut pamant si apa Si nu voi ca sa ma laud, nici ca voi sa te-nspaimant, Cum venira, se facura toti o apa s-un pamant".

Sa observam locul pe. care-l ocupa cele doua cuvinte "pamant" si "apa" in pasajul citat, stiut fiind ca acestea erau insemnele supunerii cerute de cuceritori (dupa Herodot, in Istorii, cartea a IV-a). Fiind elemente cu caracter vital pentru fiinta neamului nostru, Eminescu le acorda, in replica lui Mircea, la inceput un ton grav, iar apoi, la distanta de numai un vers, printr-un subtil joc de, cuvinte, le confera un ton amenintator, devenind un fel de zicala populara cu caracter profetic. Cei cafe-au cerut "pamant si apa" s-au facut, in cele din urma, "o apa si-un pamant", adica au fost nimiciti. Iar de-a lungul timpului si alti cotropitori trufasi au fost spulberati, pentru ca:
"Dupa vremuri multi venira, incepand cu acel oaspe, Ce din vechi se pomeneste, cu Dariu a lui Istaspe".

Ironia este evidenta in acest pasaj. Inspirandu-se dintr-o carte a lui Herodot, Eminescu aminteste aici despre Darius I, regele persan care, purtand o campanie impotriva scitilor, a ajuns si pe teritoriul actual al tarii noastre. El este acel "oaspe" care-a cerut "pamant si apa" scitilor, adica supunerea.
Folosind insistent interogatia retorica, Eminescu il pune pe eroul romanilor sa-si infrunte adversarul, in plair teoretic, deocamdata. E o infruntare de principii, intre doi comandanti politici, in care Baiazid este acuzat pe drept de laudarosenie:
"Te falesti ca inainte-ti rasturnat-ai val-vartej Ostile leite-n zale de-mparati si de viteji? Tu te lauzi ca Apusul inainte ti s-a pus? Ce-i mana pe ei in lupta, ce-au voit acel Apus?" Si aflam ca sultanul "se faleste" de pomana ca Apusul i s-a supus, pentru ca ostile acelea luptau numai pentru glorie, nu pentru apararea tarii lor:
"Laurii voiau sa-i smulga de e fruntea ta de fier, A credintii biruinta cata orice cavaler".

Sa retinem expresivitatea epitetului fruntea de fier, care ne da sugestia unui comandant de osti infatuat, orgolios, avand constiinta puterii sale; fiind insa "incoronat", e mereu pus pe noi cuceriri, amenintand "mereu (Ne amintim ca lui Mircea, la inceputul intrevederii lor, i-a spus raspi­cat:

"De nu, schimb a ta coroana intr-o ramura de spini", asta in caz ca nu i se supune. Aluzia e biblica. Ramura de spini a purtat Iisus cand a fost rastignit.)

In contrast cu dusmanul, Mircea cel Batrin e gata sa se sacrifice pentru poporul sau, pentru libertatea si in-depenenta tarii, sa devina un adevarat martir:
"Eu? imi apar saracia si nevoile si neamul... Si de-aceea tot ce misca-n tara asta* raul, ramul, Mi-e prieten numai mie, iara tie dusman este, Dusmanit vei fi de toate, far-a prinde chiar de veste".

Domnitorul roman vorbeste in numele colectivitatii pe care o reprezinta si in care se integreaza solidar. Replica lui concentreaza demnitatea unui intreg popor, stapanit de o inalta tinuta morala; de aceea, vorbele imaginate de autor, ca au fost sau nu rostite de eroul de la Rovine, au valoare de maxime, au devenit proverbiale. Mircea cel Batran nu se sprijina pe "osti", ci pe zidul "iubirii de mosie", pe o forta morala teribila, care formeaza o singura si indestructibila unitate:

"N-avem osti, dara iubirea de mosie e un zid Care nu se-nfioreaza de-a ta faima, Baiazid!" Multimea de procedee folosite acum de autor: in­terogatia retorica, exclamatia retorica, enumerarile, antiteza

mai ales ("mi-e prieten"
"iara tie dusman este" ca si metafora ("iubirea... e un zid") au menirea de a contura imaginea patriotului inflacarat, constient de responsabilitatea ce si-o asuma in fata istoriei, si convins ca natura, mereu solidara cu romanul, va fi si de data aceasta an fac­tor strategic in lupta pentru apararea fiintei nationale.
Se impune sa mai suliniem marea maiestrie a lui Eminescu in folosirea cuvintelor vechi (cunoscute din cronici pe. care le cerceta cu pasiune inca din copilarie, lin biblioteca tatalui sau.) De exemplu, "mosie" este un sibstantiv folosit cu sensul vechi de "patrie".

in sintagma iubire de mosie" expresivitatea e mult sporita, sensul obtinut fiind cel de patriotism, care dainuie la romani de demult, "din vremuri" imemoriale.
Inca o observatie: in cuvantul rostit de Mircea, ie afla gruparea pronumelor de persoana I si a II-a, peitru a evidentia antiteza dintre reprezentantul romanilor si cel al turcilor (pentru Baiazid apar numai forme de persoana a II-a singular). De exemplu, este semnificativ ca fata de sase verbe folosite la persoana I:

"nu as dori", "ni voi", "sa ma laud", "nici (ca) voi", "sa te-nspaimant" "imi apar", se gasesc tot sase verbe la persoana a II-a singular, ceea ce mareste contrastul:

"privesti", "sa ajungi", "sa cunosti", "te falesti", "te lauzi", "dusmanit vei fi".


Se mai impune observatia ca in raspunsul lui Mircea predomina substantivele la singular, pe cand in vorbele lui Baiazid, cele la plural, inchegandu-se si-n acest mod terme­nii unei transante opozitii:

"Eu? imi apar saracia si... nea­mul"; "tot ce misca-n tara asta, raul, ramul", "mie prieten numai mie, iara tie dusman este"; ca, in finalul luptei de la Rovine, termenul la singular sa apara in versul:

"Iar in urma lor se-ntinde falnic armia romana",
Vobind despre punerea in antiteza a celor doua per­sonaje din Scrisoarea III, sa mai facem observatia ca identi­tatea lui Mircea este anuntata de sol, care il vesteste pe Baiazid:

"Domnul nostru-ar vrea sa vaza pe maritul imparat".

Apoi Mircea insusi se dezvaluie, prin replicile sale:

"... mosneagul ce privesti
Nu e ora de rand, el este Domnul Tarii Romanesti", Cei doi comandanti sunt surprinsi nu numai intr-o convorbire tensionata, ci si in timpul con­fruntarii armate, cand autorul da alte detalii semnificative, dar tot contrastante, despre aceste personaje: Eminescu spune ca "Mircea insusi mana-n lupta vijelia-ngrozitoare", in timp ce despre Baiazid noteaza:

"in zadar striga-mparatul"... pentru ca el va fi infrant

Lupta de. la Rovine este infatisata, in a doua parte a tabloului, cu o maiestrie artistica deosebita.

Este o adevarata gravura de epoca. Tensiunea psihologica este inlocuita cu tensiunea luptei, cu confruntarea ostilor, autorul reusind sa evidentieze vitejia armatelor lui Mircea, deci vitejia intregului popor roman.

Fiind un razboi de aparare a independentei nationale, intreaga armata romana isi mobilizeaza puterea de aparare.

Prinde acum contur avertismentul lui Mircea:

"N-avem osti, dara iubirea de mosie e un zid".

Ostirea romana iese naval­nic din umbra intunecoasa a codrului si loveste fulgerator pe dusmani:
"Codrul clocoti de zgomot si de arme si de bucium, Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase, Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasa".

Iuresul bataliei va fi zugravit de poet prin folosirea indeosebi a imaginilor vizuale, auditive si motorii. Nu lip­sesc (fireste) diferitele figuri de stil, epitete, repetitii, in­versiuni, dar mai ales comparatiile si metaforele, prin care se obtine o imagine simfonica a tabloului. De exemplu, in acord cu hiperbola ("codrul clocoti") este enumerarea: (clocoti... "de zgomot", "de arme", "de bucium"), dar si repetitia ("mii de capete pletoase", "mii de coifuri luci­toare") in care superlativul popular "mii de" este expresia unei forte pe care nimeni n-o banuia. Epitetul are rol de a vizualiza imaginea ("coifuri lucitoare").
Miscarea abia dezlantuita creste vertiginos, iar patriotis­mul este demonstrat prin faptele eroismului colectiv:

"Calaretii implu campul si roiesc dupa un semn Si in caii lor salbateci bat cu scarile de lemn, Pe copite iau in fuga fata negrului pamant, Lanci scanteie lungi in soare, arcuri se intind in vant Si ca nouri de arama si ca ropotul de grindeni Orizonu-ntunecandu-l , vin sageti de pretutindeni, Vijaind ca vijelia si ca plesnetul de ploaie.., Urla campul si de tropot si de strigat de bataie".

Procedeeleprin care autorul obtine aceasta miscare a "vijeliei ingrozitoare" (metafora) sunt felurite: mai intai semnalam forta sugestiva a verbelor "implu", "roiesc", "iau in fuga", "scanteie", "se intind", "vajaind", "urla", Re­memoram, de asemenea, expresivitatea sugestiva a verbului "roiesc", capabil sa noteze agitatia albinelor, ca si a sin­tagmei referitoare la ostenii capabili sa "ia ii fuga fata negrului pamant" - in care locutiunea verbala e magistral imbinata cu personificarea si inversiunea; aceasta lasa im­presia unei multimi de osteni in necontenita crestere. Miscarea dobandeste relief si prin nuantarea, in culori de­osebit de vii, a imaginilor ("cai salbateci", "lanci scanteie lungi in soare", "orizonu-ntunecandu-l " etc), incat totul se transforma intr-o imagine cinematografica. Ritmul alert se obtine mai ales prin aliteratie simpla si complexa ("Vajaind ca vijelia si ca plesnetul de ploaie"). De asemenea, terme­nii onomatopeici contribuie la cresterea accelerata a ampli­tudinii muzicale, ei aflandu-se intr-o subtila gradatie: ("freamat", "zbucium", "clocoti", "zgomot", "de arme", "roiesc", "urla" (campul), "ropotul de grindeni" - cul­minand intr-un cuvant care exprima sintetic toata atmos­fera:

"durduind soseau calarii", cu intelesul de "a cutremura", "a dudui", "a zgudui".

Apar si hiberbole care gigantizeaza totul, dar si comparatia (care asociaza mereu forta naturii cu forta omului):

"Orizonu-ntunecandu-l , vin sageti"; "Pe pamant lor li se pare ca se naruie tot cerul"). Sagetile vin "ca nouri de arama", "ca plesnetul de ploaie"; imparatul striga "ca si leul in turbare"; asabii cad "ca si palcuri ri­sipite"; sagetile suiera "ca si crivatul si gerul"; calaretii soseau "ca un zid inalt de suliti", ale tarii steaguri vin "ca potop ce prapadeste", "ca o mare turburata".




Prin tehnica basoreliefului este scoasa in prim plan oastea romana care domina campul de bataie. Romanii "printre cetele pagane trec rupandu-si large uliti" (metafora si inversiune), iar Mircea, mare comandant de osti, asigura, prin exemplul personal, victoria armatei sale, vadindu-se un bun strateg si bun tactician:
"Mircea insusi mana-n iupta vijelia-ngrozitoare Care vine, vine, vine, calca totul in picioare".

Pronumele de intarire "insusi", pus langa substantivul propriu "Mircea", detine si accentul afectiv. Repetitia, la randul ei, mareste si mai mult efectul bataliei, care se desfasoara intr-un ritm ametitor. in acelasi scop, Eminescu foloseste comparatiile homerice (spectaculoase) si hiperbolele, cum am vazut in exemplele de mai sus:

"Durduind soseau calarii ca un zid inalt de suliti Printre cetele pagane trec rupandu-si large uliti".

Antiteza, procedeul fundamental din acest tablou, (dar si din intregul poem) este un mijloc magistral de-a infatisa batalia de la Rovine ca pe o uriasa revarsare a maniei pedepsitoare a romanilor: in tabara invadatorilor, domina haosul: ,
"in zadar striga-mparatul ca si leul in turbare, Umbra mortii se intinde tot mai mare si mai mare; in zadar flamura verde o ridica inspre oaste, Caci cuprinsa-i de pieire si in fata si in coaste, Caci se clatina rarite siruri lungi de batalie; Cad asabii ca si palcuri risipite pe campie, in genunchi cadeau pedestri, colo caii se rastoarna, Cand sagetile in valuri, care suiera; se toarna Si, lovind in fata,-n spate, ca si crivatul si gerul, Pe pamant lor Ii se pare ca se naruie tot cerul".

Sa observam bogatia verbelor de miscare la prezentul istoric, dar si la imperfect ("veneau", "striga", "soseau") sau la gerunziu ("lovind", "durduind", "rupandu-si", "gonind") ca si prezenta anaforei (o repetitie la inceput de vers).
Fratia om-natura spulbera inca o data agresivitatea invadatorului:
"Peste-un ceas paganatatea e ca pleava vanturata Acea grindin-otelita inspre Dunare o mana, Si in urma lor se-ntinde falnic.armia romana".

Simfonia luptei culmineaza prin strigatul de triumf al poetului (detectabil in comparatia "ca pleava vanturata", dar si printr-o tonalitate majora, realizata prin vocale deschise, sub accent, a ritmului trohaic). E aici o cadenta martiala, oastea lui Mircea cel Batran fiind ordonata ca pentru o parada militara festiva.
Tonalitatea de oda este sustinuta atat prin ritm (trohaic), cat si prin masura versurilor (de 16-17 silabe) la care se adauga rima imperecheata. Fraza eminesciana este plina de cursivitate si de echilibru. Predomina raportul de coordonare, fata de cel de subordonare. De exemplu:

"Eu nu ti-as dori vreodata /sa ajungi/sa ne cunosti/, Nici /ca Dunarea sa-nece spumegand a tale osti./" Propozitia a 4-a are exprimata doar conjunctia coordonatoare "nici", care leaga doua propozitii negative:

"Eu nu ti-as dori vreodata" cu "Nici nu ti-as dori".

Aceasta omitere a predicatului are ca urmare o concentrare a exprimarii, iar avertismentul cuprins in prima propozitie devine si mai puternic, capatand o tonalitate dramatica.


Uimeste si incanta la Eminescu miscarea muzical-simfonica a luptei; totul da impresia unei orchestratii in care instrumentele intra treptat, imprimand o crestere trepidanta a vuietului, pana la explozia finala a triumfului Exegetii operei eminesciene, destul de numerosi, observand compozitia simfonica a tabloului comentat, subliniaza si forta de evocare a lui Eminescu, felul in care cititorul are impresia ca este de fata si participa nemijlocit la intamplarile prezentate.

In concluzie, sa retinem ca Scrisorea III este o sinteza de elemente lirice, epice s i dramatice, in care se imbina armonios descrierea, naratiunea si dialogul. Spiritul creator eminescian se manifesta in arta portretului; cele doua personalitati - Mircea si Baiazid - nefiind personaje in intelesul propriu al cuvantului, ci doua simboluri, prin care poetul isi exprima propriile pareri in problemele pacii si ale razboiului, (la scara istorica si cu finalitate filosofica). De aceea accentul se si pune pe trasaturile psihice (morale), scoase pregnant in evidenta prin antiteza. Chipul lui Mircea cel Batran, conturat in linii sigure, e simbolul domnului patriot, al omului politic, care respinge cu dem­nitate pretentiile de sclavie (ale sultanului); bun strateg, el este in stare sa-si conduca ostenii la lupta dreapta si sa otina victoria finala. Baiazid este, prin contrast, simbolul invadatorului arogant, nepoliticos si lacom, caruia istoria ii da o lectie drastica.
Prin toate aceste calitati, Scrisoarea III este o capodopera, adica o opera cu care Eminescu a intrat in universalitate. Iar universalitatea unui poet, spune G. Calinescu, "este imprejurarea prin care opera sa, zamislita in timpul si spatiul pe care le exprima, iese din limitele epocii sale si ale tarii unde a luat fiinta si devine inteligibila intregii umanitati".