Poezia, aparuta in volumul din 1883, e o miniatura-prozodica, in concizia si claritatea versurilor sintetizandu-se o semantica poetica extrem de semnificativa. Mai intai se remarca paralelismul strofelor, prin care, sub semnul deschiderii ipotetice ("si daca" a spatiului poetic, se introduc simetric trei planuri distincte ale reflectiei lirice, deplin concordante, avand toate o singura tema: amintirea perpetua a chipului fiintei iubite, prin oglindire in simboluri ale eternitatii. Poezia se construieste pe seama aceluiasi timp prezumtiv, elementele naturii participand empatic la constituirea spatiului imaginar:

"Si daca ramuri bat in geam
Si se cutremur plopii,
E ca in minte sa te am
Si-ncet sa te apropii."

E o reprezentare mai intai terestra, cu zbatere de ramuri si tremurai plopilor, care infiripa imaginea mentala si declanseaza apropierea din campul amintirii.

Strofa a doua apropie inaltul, prin reflectarea stelelor in adancul lacului, sentimentul de iubire avand o proiectie la dimensiuni cosmice, bolta cereasca suferind o atingere inefabila:


"Si daca stele bat in lac
Adancu-i luminandu-l ,
E ca durerea mea s-o-mpac
inseninandu-mi gandul."

Nemarginirea spatiilor, seninul cerului, amplificat de oglinda lacului, unirea planurilor transfera in sufletul poetului un sentiment de liniste si de siguranta, diminuand durerea neimplinirii iubirii terestre prin seninatatea gandului, care da o nota atemporala sentimentului.

Luna vine, in strofa a treia, sa implineasca, la randul ei, aceasta resurectie a memoriei inconstiente, declansata de vastele staze atemporale ale eternitatii:

"Si daca norii, desi se duc
De iese-n luciu luna,
E ca aminte sa-mi aduc
De tine-ntotdeuna."