Poezia este un sonet atat in prima sa varianta, publicata in numarul 18/31 martie 1902 din "Semanatorul", cat si in a doua. Incipitul are consistenta epica, fixand actiunea contemplativa a poetului si locul meditatiei:

"Stau in cerdacul tau..."

. Se creeaza o atmosfera de intimitate, cerdacul fiind un spatiu intermediar, ansamblu domestic intrepatruns cu o natura familiara, apropiata omului:

"Era senina
Deasupra noaptea... Arbori ce intind
Crengi mari in flori de umbra ma cuprind
Si vantu-aduce miros din gradina."

Varianta a doua pare mai fluenta, semn al unei meditatii mai putin controlate de momente de pauza si de reflectie mai adanca, inregistrand mai direct conexiunea si miscarea fireasca a elementelor:

"Stau in cerdacul tau... Noaptea-i senina.
Deasupra-mi crengi de arbori se intind,
Crengi mari in flori de umbra ma cuprind
Si vantul misca arborii-n gradina."


Strofa a doua, catrenul, contopit cu tertetul urmator in cazul variantei B, coincide in ambele variante, cu mici schimbari in ordinea versurilor:

"Dar prin fereastra ta eu stau privind
Cum tu te uiti cu ochii in lumina.
Ai obosit cu mana ta cea fina
in val de aur parul despletind."

Imaginea iubitei respecta tiparul eminescian idealizat: fata, observata prin fereastra, spatiu al oglindirii si al invaziei erotice, fapt ce presupune reveria trairii, are parul de aur si "umeri de ninsoare", imagine deci serafica, de o frumusete nepamanteana. Feminitatea nuda a iubitei, marrnoreana, reflectand razele lunii, se dezvaluie pentru o clipa, reintrand apoi in acelasi orizont de mister anatomic:


"Desfaci visand pieptarul de la san,
Si il arunci de pe-umeri de ninsoare,
Apoi te-ardici, sufland in lumanare..."

. Ultima strofa accentueaza ideea de reverie, pornita din afara unui spatiu al misterului, potentat de geamurile care stralucesc in luna, creand iluzia imaginii erotice si adancind nota de mister al intregului tablou, extins la dimensiuni cosmice, in prezenta astrilor tutelari ai noptii:

"in intuneric ochii mei raman,
Deasupra-mi stele tremura prin ramuri,
Iar luna bate trist in lucii geamuri."


Valoarea sonetului sta nu atat in povestea diafana de iubire imaginata printr-o stare de romantica reverie, cat in motivul complex al ferestrei "cu lucii geamuri" pe care il presupune acest ansamblu spatial: cerdac, fereastra, iatac, spatiu al intimitatii absolute. Fereastra devine un cadru magic, in apropierea caruia se petrece actul cvasihierofanic de revelare a iubirii. Poetul sufera o infuzie cu dragoste intr-un mediu mai mult inchipuit decat vizual.
Fereastra figureaza aici hotarul dintre doua taramuri, oglinda magica, subtire, ce separa realitatea banala, terna, de imagistica erotica, fascinanta prin dezvaluirile posibile. De aceea, in lumea arhaica, de fereastra se atarnau diferite obiecte, cruci sau talismane cu proprietati speciale. Fereastra emana imprejur o vraja erotica, invadand atat spatiul sacru al intimitatii, cat si mediul profan de afara.