Sonetul II, "Sunt ani Ia mijloc..."

, rememoreaza imaginea iubitei din alta perspectiva, dintr-un timp incert, in care e disparuta de mult, ca in "Floare albastra":

"Sunt ani la mijloc si-nca multi vor trece
Din ceasul sfant in care ne-ntalniram,
Dar tot mereu gandesc cum ne iubiram,
Minune cu ochi mari si mana rece."

Din timpul uitarii, portretul se esentializeaza in doua detalii, de altfel tipic eminesciene, "ochi mari" si "mana rece", marmoreana, de faptura selenara, aceeasi "dulce minune" pierduta in valuri de timp. Invocatia aducerii intr-un prezent ipotetic degaja aceeasi puternica emotie din "Luceafarul":

"O, vino iar! Cuvinte dulci inspira-mi,
Privirea ta asupra mea se plece,
Sub raza ei ma lasa a petrece

Si canturi noua smulge tu din lira-mi."

Ca si personajul celest din capodopera eminesciana, portretul retine numai trasatura de fiinta hieratica, energetica, numai privirea cu "raza ei", devenita har, mijloc de inspiratie divina. E aici o inversare de termeni, personajul feminin devenind simbol celest, cu efecte binefacatoare asupra poetului:

"Tu nici nu stii a ta apropiere
Cum inima-mi de-adanc o linisteste,
Cu rasarirea stelei in tacere."

Ultima strofa a sonetului comunica ideea de combustie puternica a eului, care, sub influenta ei, isi "stinge-atunci o viata de durere":

"Iar cand te vad zambind copilareste,
Se stinge-atunci o viata de durere,
Privirea-mi arde, sufletul imi creste."