In acest discurs, de fapt o prelegere academica, Mihail Kogalniceanu rosteste un adevarat elogiu al istoriei, mostenire de pret a inaintasilor, alaturi de pamantul tarii si de limba stramoseasca:

"Dupa privelistea lumii, dupa minunele naturii, nimica nu este mai interesant, mai maret, mai vrednic de luarea noastra aminte decat Istoria".


Istoria este singura modalitate de povestire a intamplarilor trecute, a elementelor constitutive ale societatilor, fiind "rezultatul vrastelor si a experiintii."

Ea devine o oglinda, "icoana vremii trecute."

Dupa Biblie, istoria devine "cartea de capitenie a popoarelor", pentru ca in ea sunt inscrise reguli de comportare specifice, sunt trecute "nemurirea cu care sunt incununati ocarmuitorii cei buni, defaimarea si hula care sunt totdeauna partea celor rai."

Ea poate inspira dorinta de bine, daca sunt urmate pildele cele vechi. Istoria este o marturisire despre marile epopei ale lumii, "Iliada" fiind citata foarte des si de marii conducatori, spre exemplu de Alexandru Macedon. "Iliada" face parte din istorie, pentru ca in zilele de azi nu s-a vazut un alt Alexandru, alt Cari XII, iar viata Macedoneanului a fost scrisa de Cuint-Curtie. Pentru datatorul de legi sau barbatul de stat, istoria este un mijloc de invatare, de sporire a "staturilor", de inraurire buna a domnitorilor. "Cetirea istoriei" presupune mangaiere fata de relele prezente, uitarea nemultumirilor, iar nenorocirile vremurilor noi nu se compara cu truda de moarte a lui Socrate care este nevoit sa primeasca otrava, nici cu sacrificiul lui Caton, necesar pentru a scapa patria de robie.

Istoria dezvolta aceasta "stiinta inalta", care duce la o petrecere folositoare a timpului, cea mai sugestiva fiind informatia lui Cicero:


"A nu sti ce s-au intamplat inainte de a fi nascut este, zice Ciceron, tot aceea ca cand ai fi necontenit prunc; caci ce este vrasta omului, daca memoria faptelor noastre nu s-ar uni cu veacurile cele mai dinainte?" Istoria infatiseaza simbolurile lumii apuse, printr-o stranie resurectie a atemporalitatii prime scoate la iveala umbrele stramosilor, "povestirea faptelor noastre".

Studiul istoriei a fost, dintotdeauna, "ocupatia de predilectie a oamenilor ganditori".

Studiul este dificil, pentru ca presupune ordonarea faptelor dintr-un haos adiacent. Pentru Lucian, un istoric trebuie sa fie intelept, "sa aiba simtimentul cuviintilor, sa stie a gandi si a-si infatosa gandirile, sa fie cunoscut in trebile politice si militare; sa fie slobod de frica si de ambitie, nelipicios mitii sau amerintarii, sa spuie adevarul fara slabaciune si fara amarare, sa fie drept fara asprime, cenzor fara oterire".

Lucian, nascut sub Traian, trebuie sa fie, in acelasi timp "un cetatan al lumii"; astazi, ambitiunea si egoismul intuneca mintea multor istorici. Mihail Kogalniceanu se numeste pe sine "un aparator", silit sa spuna adevarul. in speta, cum spune Karamzine, "simtimentul de noi si al nostru" face toata frumusetea unui istoric; astfel, Tucidid este mereu un atenian, iar Tit-Livie "este pururea un roman".


Oratorul se angajeaza sa descrie epoca dintre 1822 la 1834, pentru ca telurile ascunse lipsesc. El nu vrea sa fie "cenzorul convietuitorilor mei", criticand mereu faptele:

"Acela care isi inalta duhul la vrednicia unui istoriograf, zice Ioan Miuller, perde din privirea sa orice atingere momentale si particulare. Jurnaluri pot aduna personalitati; in tablele istoriei se scrie numai vecinicul adevar."