Momentul discursului are o deosebita importanta istorica: oratorul vorbeste Congresului de la Berlin, din iulie 1878, intrunit dupa infrangerea Turciei in Razboiul pentru Independenta, in care Romania, desi era tara invingatoare, era amenintata CU pierderea Basarabiei in favoarea Imperiului Tarist, care socotea "o chestiune de onoare" anexarea teritoriilor care au fost totdeauna romanesti. Alaturi de primul-ministru al Romaniei, Ion C. Bratianu, Kogalniceanu rosteste un discurs celebru, in atmosfera favorabila creata de lordul Salisbury al Angliei, care cere ca "dupa ce s-au ascultat delegatii unei tari care cer provincii straine, sa se auda si reprezentantii unei tari care cere tinuturi ce-i apartin".


Acuratetea discursului este exemplara:

"Nu vom starui asupra evenimentelor in care am fost trasi prin necesitati de forta majora. Vom trece asemenea sub tacere atat actiunea militara, la care am participat, cat si actiunea diplomatica, la care nu ne-a fost dat a lua parte. Am avut ocaziune de a constata ca periodul negocierilor ne-a fost mai putin favorabil decat norocul armelor."

Punctele discursului sunt bine structurate: restituirea unei parti din Basarabia catre Moldova este un act de justitie, pentru ca dezmembrarea de la 1812 nu este reala, tine de o logica falsa a istoriei. in anul 1812, Basarabia era un principat cu autonomie care nu fusese constestata nici de Imperiul Otoman, dar nici de Imperiul Tarist. Tratatul de la Kuciuc-Kainargi recunostea calitatea de suverani a domnilor Moldovei si Tarii Romanesti, stabilind ca Basarabia face parte din Moldova. in Basarabia se aflau cetati turcesti, dar acest lucru nu indica deloc faptul ca aceea ar fi o regiune turca sau tatara, pentru ca si in Muntenia au existat o multime de astfel de zone.

In anul 1878, Basarabia nu poate fi retrocedata, "revendicata dela Romania in virtutea dreptului de cucerire", ea apartinand unui principat pe care insasi Rusia "1-a considerat si tratat ca un Stat independent si aliat".

Rusia semnase, de altfel, un tratat prin care se recunostea "intregimea actuala a teritoriului roman".


Trupele romane au luptat cot la cot cu armatele rusesti; dar inaintarea pana sub zidurile Adrianopolei nu este un prilej de a se recunoaste suveranitatea Rusiei asupra regiunii Balcanilor si nici de ignorare a faptelor de vitejie ale romanilor. Romania nu isi uita "datoriile de gratitudine" fata de binefacatorii sai, fata de Caterina cea Mare sau fata de Nicolae I. Dar nu se uita nici faptul ca ea a fost baza operatiunilor militare ale Rusiei, "granarul unde se nutriau armatele sale".

La fel, Romania a pierdut in 1812 "jumatatea Moldovei, adica Basarabia dela Prut si pana la Nistru".

Romania trebuie sa intre "in posesiunea insulelor si gurilor Dunarii", inclusiv a Insulei Serpilor, cu atat mai mult, cu cat Principatele dunarene fusesera incredintate, inca din 1856, cu "paza libertatii Dunarii".


Romania, mai demonstreaza oratorul, intr-o diviziune dezvoltata si exemplar argumentata, trebuie sa beneficieze de "o indemnitate de rasboiu", ce ar trebui sa fie proportionala cu marimea fortelor desfasurate, circa 70 000 de oameni, de pierderile suferite de-a lungul Dunarii in razboiul din 1877-1878. Serbia si Muntenegru suferisera actiunile acestui demers. Romania doreste recunoasterea independentei sale; acest lucru este demonstrat de zecile de mii de romani cazuti "imprejurul Plevnei".

Singura dorinta avuta este "garantia reala a neutralitatii sale", inscriindu-se in "dorintele unui mic Stat care nu crede a fi demeritat intru ceva inaintea Europei."


Argumentarea ministrului de externe al Romaniei constituie una din capodoperele oratorice ale diplomatiei romanesti. Cu toata puterea argumentelor si cu tot "norocul armelor" pe campurile de lupta din sudul Dunarii, Romaniei i se vor lua de catre Rusia judetele sudice ale Basarabiei, Cahul, Bolgrad si Ismail. Va primi insa Dobrogea, pamantul romanesc refacand astfel legatura cu Marea Neagra, Marea cea Mare, pana la care se intindea stapanirea marilor voievozi romani din vechime.