Scris in numai cateva zile, ca o eruptie completa a unei gestatii artistice definitiv cristalizate, romanul "Baltagul", aparut in anul 1930, constituie, in creatia lui Mihail Sadoveanu, un punct de echilibru, vizand deopotriva compozitia, tematica si limba folosita. in cronologia operei, in masura in care poate fi semnificativa, "Baltagul" se situeaza dupa cateva volume cu un puternic caracter descriptiv, in care natura, cu toate manifestarile ei tainice sau tumultuoase, este "personajul" principal, in "Tara de dincolo de negura" (1926) si "imparatia apelor" (1928), dupa "Hanu Ancutei" (1928), care transfera in poveste si mit o lume plina de farmec, si, de asemenea, precede, poate chiar prefigureaza, prin unele conexiuni tematice, ampla imersiune in trecutul istoric din "Nunta domnitei Ruxandra" (1932), "Creanga de aur" (1933) si "Fratii Jderi" (1935-1942).

Critica literara a semnalat, inca de la inceput, acest punct de singularitate din creatia sadoveniana. George Calinescu considera romanul (in "Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent"), "una din cele mai bune scrieri ale lui Sadoveanu".

Perpessicius, inca din 1930, anul aparitiei romanului, stabileste liniile esentiale de interpretare a lui: "Baltagul" este "romanul unui suflet de munteanca, Vitoria Lipan, pentru care indatoririle mortuare pentru sotul ei, rapus de lotrii ciobani, [...] sunt comandamente exprese, ce nu-i dau ragaz pana cand nu-si afla sotul rapus si nu-i da crestineasca inmormantare".

Paul Georgescu surprinde poate cel mai bine (in "Polivalenta necesara", 1967) caracterul sferic, de capodopera, al lumii romanului, in care destinul uman se integreaza, ca in balada "Miorita", in ciclurile cosmice ale existentei, evocand "o civilizatie astrala, in care faptele umane sunt reglate ca mersul stelelor, al soarelui si al lunii".

Ideea se dezvolta pe aceasta cale fertila de interpretare, fiind continuata si intr-o sintetica prefata a Mariei Filinich la o editie bilingva romano-spaniola a romanului ("Baltagul. El hacha", Editura Minerva, 1981), prin sublinierea corespondentei depline intre mersul terestru al omului si traiectoriile cosmice ale stelelor care, ca in conceptii stravechi, ii calauzesc destinul. Universul acestui roman se alcatuieste din echivalente perfecte intre ordinea cosmica si ordinea umana, intre ordinea naturii, a firii, si esentele existentei umane. Din rotirea inalta a astrilor pana in adancurile fiintei exista, la Sadoveanu, o nazuinta spre perfectiune, ca expresie a integrarii ritmurilor existentei in ritmurile cosmice. De aceea, corespondenta romanului cu balada "Miorita" nu este pur formala, numai ca intentie a genezei operei sau numai tematica, prin dezvoltarea ultimului motiv, al cautarii. in ambele opere literare, perfectiunea si eternitatea cosmosului indeamna fiinta umana catre eternizare, prin aspiratie catre inalt, prin integrare in ritmurile infinite ale lumii de sus. Ciobanul mioritic nazuieste, intr-o apoteoza a fiintei, la contopirea cu cosmosul, cu natura-biserica. Vitoria Lipah, prin cautarea sotului, implinind ritualul trecerii lui pe pamant, actioneaza pentru refacerea ordinii primordiale a lumii.

Ceea ce uneste toate aceste planuri, aceste dimensiuni ale unui univers sferic, perfect, este randuiala, lege universala a lumii, subliniata inca de la inceputul romanului, prin legenda biblica a rostuirii etniilor, povestita de Nechifor Lipan in momentele sale de sarbatoare. Nu intamplator "Baltagul" incepe cu aceasta secventa extrem de semnificativa, cu sensuri ce strabat intreaga structura epica a cartii. Mai intii, aceasta legenda completeaza conexiunile tematice ale romanului, caracterului baladesc adaugandu-i si fundamentul mitic pe care se desfasoara intreaga actiune. intamplarile din "Baltagul" se situeaza intr-un orizont mitic contingent cu insasi geneza lumii, generatoare, prin cuvantul primordial, de ordine. in opinia Mariei Filinich, "Randuiala este Logos primordial, care statorniceste legile neamurilor si deschide universul cartii":

"Domnul-Dumnezeu, dupa ce a alcatuit lumea, a pus randuiala si semn fiecarui neam".

Mai fixeaza si soarta aspra a unui popor ajuns prea tarziu la masa destinului, dupa ce toate darurile divine fusesera impartite.


Ca intr-o adevarata epopee, Dumnezeu da fiecarui popor cate o insusire: turcilor sa fie prosti, dar sa aiba puterea sabiei, ungurilor sa chefuiasca cu femeile, jidovilor sa fie prigoniti, dar sa impanzeasca lumea cu bani si cu intrigi, boierilor sa fie rai si ticalosi, dar sa se complaca in "desmierdare, rautate si ticalosie" si sa construiasca "biserici".

Tiganului i se da cetera, iar neamtului surubul. Pamantul, astfel recreat, este o noua Arca a lui Noe, intr-o versiune ironica, usor demitizata, pentru ca "tipurile noi" nu mai seamana cu arhetipul, ci se deplaseaza catre calitati mai apropiate de conditia umana. Muntenii ajung ultimii, pentru ca ei merg domol, suie si coboara, in transhumanta, plaiurile, "poteci oable" si "prapastii".

Lor li se da taramul inalt, apropiat de cer, si, fiind muritori, dezlegare, ca si lui Ghilgames, regele Urukului, sa se veseleasca , "sa vie la voi cel cu cetera; si cel cu bautura; si s-aveti muieri frumoase si iubete".

O consolare de care sa profite cat au timp, caci lucrurile se desfasoara la munte, in spatiul inalt, mai aproape de rotirea perfecta a astrilor, dupa un program existential ineluctabil. Muntenii respecta aceasta legenda, spusa parca de un Dumnezeu sfatos: ei sunt iubitori de petreceri, in caslegi si de sarbatori, crasmele sunt pline, iar duminicile, tot timpul, intalnesti cumetrii sau nunti. Cel mai mult stau pe culmile muntilor, "cu Dumnezeu si cu singuratatile, pana ce se imputineaza ziua."

Astfel, lumea lor este mai apropiata de mit, prelungind, pana in vremurile moderne, in timpul actiunii romanului, inceputul secolului douazeci, aspiratia catre puritatea inceputurilor si catre ordine, catre randuiala.

Lumea oierilor, a transhumantei, a peisajelor paradiziace, amintind de vremurile arhaice, conserva un mod de viata care se conduce dupa semne naturale, dupa o randuiala cosmica, reprezentand legatura dintre om si univers. Vitoria Lipan este constienta de aceasta invatatura adanca:

"Toate cele de pe lume au nume, glas si semn [...] Vra sa zica toate vorbesc; asa le-a randuit Dumnezeu".

Randuiala aceasta coboara pana in planul vietii cotidiene, in spirale care ordoneaza toate aspectele vietii, morala simpla a satului, la care trebuie sa se adapteze de pilda Minodora ("N-ai mai invatat randuiala? Nu mai stii ce-i curat, ce-i sfant si ce-i bun de cand iti umbla gargauni prin cap si te chiama domnisoara!"), organizarea sociala, chiar legile, "randuielile cele noi ale stapanirii", care inlocuiesc cutuma milenara. Randuiala se aplica si vietii umane, marii treceri, cuprinzand momentele ei esentiale, nasterea, casatoria si moartea. Intriga romanului "Baltagul" consta tocmai intr-un fapt perturbator, care abate intamplarile firesti ale vietii de la acest circuit prestabilit, datator de liniste cosmica. Mai intai, Nechifor Lipan, personajul absent si asteptat sa se intoarca de la Dorna, unde plecase pentru a cumpara niste oi, intarzie mai mult decat in alte dati. intarzierea ii produce Vitoriei ingrijorare, ganduri negre, visuri simbolice, vizand trecerea Stixului:

"Se facea ca il vede pe Nechifor Lipan calare, cu spatele intors catra ea, trecand spre asfintit o revarsare de ape."

Munteanca simte ca se intampla un lucru ce iese din circuitul firesc al lucrurilor, din randuiala:

"in douazeci de ani am ajuns sa-i stiu drumurile si intoarcerile. Poate zabovi, o zi ori doua, cu lautari si cu petrecere* ca barbat ce se afla; insa dupa aceea vine la salasul lui."

Trebuie sa coboare la iernatic, sa aseze oile pentru iarna, sa plateasca simbrii, totul fiind determinat de repere precise, stabilite de evolu{ia timpului. Or, de asta data Nechifor Lipan intarzie, in contratimp cu toate starile din jur, evocate cu minutie si cu valori simbolice de catre scriitor. Natura sadoveniana se suprapune aici perfect destinului uman, protejandu-l atata vreme cat concordanta temporala se mentine intacta. Semne subtile, semnificative, arata indreptarea vremii catre iarna si intoarcerea vietuitoarelor catre salasul lor:

"dumbravencile se indreapta carduri catre soare", "gainile pe prispa la adapost", argatul Mitrea coboara vacile si oile din poieni, citind un semn pe cer:

"Dar mai ales m-am uitat la un nour catra Ceahlau. Nourul acela-i cu bucluc. De-acu vine iarna."



Vitoria Lipan isi formeaza apoi treptat convingerea ca drumurile terestre ale lui Nechifor s-au frant intr-un punct necunoscut, care trebuie gasit, iar caile reinnodate si reintegrate intr-un firesc circuit al Marii Treceri. Lumea sadoveniana opereaza iarasi cu semne simbolice de mare semnificatie, expresie a unei extraordinare intuitii a personajului principal de a citi semnele adanci ale lumii in care traieste, in ideea ca toate "au nume, glas si semn [...], toate vorbesc", intr-o exceptionala semiotica astrala si cosmica. Un prim semn funebru se dezvaluie chiar la inceputul romanului, Lipan aparand intr-un vis "rau, trecand calare o apa mare", apoi, cand Mitrea coboara de pe munte, "cocosul da semn de plecare", semn rau, care se si traduce intr-o schimbare subita a naturii din jur:

"Privi in juru-i cu obrazul deodata impietrit si vazu totul rece si umed sub zloata. Soarele pierise, lumina se imputinase si vantul sfichiuia..."

. Convingerea este aproape definitiva:

"- Nu vine... sopti cu ingrijorare gospodina."

Putin mai tarziu, vantul conteneste, parca moare si el:

"Cazuse jos in vale si amutise si el".

Semnul soarelui, al luminii celeste ce se stinge figureaza semne funebre, prevestind moartea initiatica: pastorul moare in apusul soarelui, la fel ca in "Miorita", pe un pisc, simbol al spatiului inalt. Corespondentele cu balada pastorala sunt insa mai multe, risipite de-a lungul intregului roman: in amintirea sotiei sale, Nechifor are imaginea pastorului mioritic:

"la mustata aceea neagra si la ochii aceia cu spancene aplecate, Vitoria se uita cu indarjire"; Vitoria se opreste la Crucea Talienilor sa vada "daca Lipan s-a inaltat la soare ori a curs pe o apa"; motivul omorului, comis de cei doi ciobani, este de ordin economic; cainele Lupu, corespondent al mioarei nazdravane, o conduce pe Vitoria la locul faptei. Nunta simbolica, de dupa moarte, a ciobanasului din "Miorita", prezentata doar la modul prezumtiv, are corespondent in praznicul din finalul romanului, cand moartea reala a lui Nechifor este razbunata. Marea Trecere se realizeaza definitiv, in roman, prin actul de razbunare, inexistent in "Miorita", dar mai ales prin reintegrarea eroului in marele circuit al vietii cosmice.
Convingerile Vitoriei sunt apoi validate prin raportarea lor la cele doua instante spirituale existente in satul arhaic romanesc. Ea ii viziteaza succesiv, in fapt de seara, pe preotul satului, Daniil Milies, si pe baba Maranda, solomonara, vrajitoarea asezarii, reprezentanta a unei religii precrestine, prelungite in chip misterios in vremurile moderne. Vizitele sunt discrete, parca pe cai initiatice, prin intuneric, "pe ulicioare lungi si cotite", "pe carari printre gradini".

Parintele Milies este un fel de centru spiritual al satului, detinatorul unei cunoasteri initiatice la care se impartasesc toti satenii. El combate credintele pagane, "eresurile" care nu se incadreaza in dogmele religiei dominante, ortodoxe. Pe la el trec toate stirile scrise, aici se intretaie informatiile; prin el Vitoria Lipan randuieste treburile aflate in afara satului, ii scrie lui Gheorghita la baltile Jijiei, primeste stiri de la el si de la baciul Alexa, chiar desluseste, imbujorata de rusine, sub privirile inveselite ale preotului, continutul unei scrisori a lui Ghita C. Topor, feciorul dascalului Andrei, catre Minodora, prilej de severa admonestare a acesteia, careia ii cere sa respecte randuielile "de fata mare".

Din tot acest circuit ordonat al scrisorilor lipsesc, iarasi, stirile privitoare la Lipan. La baba Maranda, Vitoria merge cu mai multa fereala; universul in care patrunde este plin de semne ciudate, se simte parca prezenta unui spirit demonic, iar cand soseste acasa, Mitrea argatul are o nalucire sinistra, ca l-a vazut "pe cel cu coarne".


Dupa aceste explorari initiatice, trecand peste doua luni de la disparitia lui Nechifor Lipan, pe care femeia o anunta formal si autoritatilor, prefectului de la Piatra, Vitoria are credinta ca sotul ei s-a prapadit si se pregateste pe indelete pentru marea calatorie. "Dac-a intrat el pe celalalt taram, oi intra si eu dupa dansul" este hotararea Vitoriei, repetand scenariul mitic al lui Orfeu, care pleaca in Infern pentru a o gasi si aduce inapoi pe Euridice. Marea calatorie se bazeaza tocmai pe aplicarea uneia dintre regulile nescrise ale acestei lumi stravechi: sufletul mortului, al lui Nechifor Lipan, trebuie sa-si afle linistea, prin implinirea ritualului de inmormantare si prin gasirea si pedepsirea vinovatului. Ritualul funebru este tot randuiala si romanul "Baltagul" ia de acum aspectul implinirii acestuia.
Asadar, intreaga actiune a romanului se supune, ca si viata oamenilor, unui singur principiu, integrator, acela al implinirii si respectarii randuielii. Acest cuvant traseaza simetria perfecta a romanului si a lumii evocate de el, incepe si incheie textul, prin randuiala neamurilor si prin reluarea, in final, a treburilor vietii obisnuite, "ca sa luam de coada toate cate-am lasat".

Acest lucru este necesar, pentru ca satul de la poalele Magurei se afla departe de lumea "civilizata" si degradata a oraselor, e mai apropiat de timpul genuin al eternului inceput. Zone atemporale se conserva bine numai departe de lumea "dezlantuita" a civilizatiei moderne. Satul arhaic este inca supus ritmurilor eterne ale rotirii anotimpurilor, Sadoveanu facand elogiul acestei eternitati create prin succesiunea generatiilor:

"Izolate de lumea din vai, randuri dupa randuri de generatii, in sute dupa sute de ani, se veselisera de cresterea zilei si inceputul anilor; toate urmau ca pe vremea lui Boerebista, craiul nostru cel de demult; stapanii se schimbasera, limbile se prefacusera, dar randuielile omului si ale stihiilor staruisera..."

.
Priviti din acest sistem de referinta, orasenii sunt niste primitivi, pentru ca si-au distrus mediul originar si si-au otravit propria fiinta, in favoarea unor neinsemnate artefacte, ieftine si perisabile, ale lumii moderne. George Calinescu remarca faptul ca actiunea din "Baltagul" imerseaza in timp, "in Dacia, in teritoriul muntenesc al oierilor".

Se poate spune ca "Dumbrava minunata" (1926), "Tara de dincolo de negura" (1926), "Noptile de Sanziene" (1934) sau "Ostrovul lupilor" (1940-1941) conserva, ca la Thoreau, ocupatiile primitivismului aparent, de vanatori si pescari, lumea feerica a inceputului pur, redefinind elementele naturii asa cum ar trebui ele sa fie.

Drumul sotiei munteanului, al Vitoriei Lipan, pentru reconstituirea ultimelor momente ale celui ucis, este o adevarata odisee, ea trebuind sa desluseasca tainele ce se ivesc la tot pasul. E o coborare in Infern, ca a zeitei Isis, pentru a-l recompune, din bucati, pe Osiris, dupa cum afirma Alexandru Paleologu, in "Treptele lumii sau calea catre sine a lui Mihail Sadoveanu".

Firul narativ se dezvolta urmand cele patru drumuri prezente in planul romanului: drumul lui Nechifor Lipan spre moarte, "Marea Trecere" spre taramul etern, prin care el se dezbraca de materialitate; drumul Vitoriei Lipan pentru gasirea si razbunarea mortului, pentru implinirea ritualului; calatoria initiatica, de maturizare, a lui Gheorghita, care se formeaza ca barbat, preluand, in finalul romanului, rolul gospodaresc al tatalui sau, intr-un proces de naturala continuitate; intoarcerea Ia cursul normal al vietii, intalnit la inceputul romanului, sugerand o arhaitate eterna, ad originem. in acest fel, "Baltagul" devine loc geometric al principalelor teme si motive relevate, cu diverse prilejuri, de critica literara: calatoria spre moarte, marea trecere, drumul spre centru, intoarcerea in arhaitate, recuperarea memoriei ancestrale, incercarea initiatica a lui Gheorghita.

Vitoria coboara acum in spatiul cel mai de jos al lumii, degradat de interese marunte, de bani si de mercantilism, de crima si rapt, direct legate intre ele. Pentru a reface randuiala inalta a sufletului mortilor, trebuie mai intai sa o refaca pe cea terestra. Acum ea devine, cum spune George Calinescu, "un Hamlet feminin, care banuieste cu metoda, cerceteaza cu disimulatie, pune la cale reprezentatiuni tradatoare si cand dovada s-a facut da drumul razbunarii".

Lumea muntenilor, cu legi stravechi, adevarate cutume, diferite de cele noi ale stapanirii, este arhaica si stabila, apartinand unei realitati mitice conservate din vremuri imemoriale, de pe vremea dacilor. Vitoria stie ca exista oameni ai legii si institutii, pe acestea le incadreaza chiar in "randuielile cele noua", dar de regula cei coborati din munte le gasesc fara un folos imediat. Astfel, vinovatul trebuie pedepsit, cum spun legile vechi, nu iertat, dupa morala crestina. Satul se gaseste in aceeasi atemporalitate a lui Kesarion Breb care se indreapta, in "Creanga de aur", spre Bizantul degradat: Cu o singura diferenta: zeii s-au retras, in urma lor ramanand numai eresurile vechi si amintirea "vremurilor de odinioara".

Cum spunea Paul Georgescu, exista un conflict latent, ce se desfasoara intre reprezentanti ai unei "civilizatii astrale, in care faptele sunt reglate ca mersul stelelor, al soarelui si al lunii" si "societatea bazata pe bani, pe acumulare si posesiune".


Tema romanului se explica prin traditia care spune ca sufletul unui mort in imprejurari violente nu-si gaseste linistea pana cand ucigasul nu este pedepsit; ea nu este specifica plaiului romanesc: in "Hamlet", al lui Shakespeare, regele ucis miseleste isi desemneaza fiul, de dincolo de mormant, sa-i razbune moartea. Numele mortului este aici Nechifor, "cel purtator de victorie", ceea ce inseamna ca el invinge realitatea potrivnica, devenind stapan al universului ascuns. Restabilirea normalitatii da actului justitiar al Vitoriei Lipan un sens ce scapa oamenilor obisnuiti, eroina fiind condusa de forte ce actioneaza la nivelul fin al suprastructurii materiale:

"opreste viitorul, ca si cum ar opri cu mana mersul unui pendul, pana cand lucrurile pot intra in mersul lor firesc prin pedepsirea criminalului" (Paul Georgescu, "Polivalenta necesara"). Asistam la o confruntare a doua lumi total diferite prin esenta lor: una banala, producatoare de bunuri strict materiale, sobra, si alta pastorala, din sfera "Mioritei", reglata de cutume milenare, in care lucrurile se desfasoara la fel de profund ca la inceputul timpului, cu reguli in care sunt permise corectarea realitatii si efectuarea dreptatii printr-o actiune individuala, in afara institutiilor statale. Mitul existentei pastorale din "Miorita" este intrucatva schimbat in text: daca in "Miorita" nu este relevant actul razbunarii, aici el devine esential, constituind insasi structura narativa a romanului, perceput atat in sensul arhaic al cuvantului, de ras-bunare, de intoarcere catre bine a raului facut, cat si de act justitiar concret, cu pedepsirea faptasilor. Daca s-a spus despre pastorul mioritic ca el se resemneaza, ca accepta sa ramana in spatiul unde a trait, munteanul-oier din "Baltagul" trebuie sa plece mai departe, sa ajunga in lumea destinata celor drepti, sa se infatiseze, in traditia veche, zeului Zalmoxis. Lumea satului nu este insa arhaica in sensul adevarat al cuvantului; muntenii sunt, cum se vede din legenda initiala, oamenii alungati din Paradis, care perpetueaza, acum, ritualurile existentei lor terestre: baba Maranda, preotul satului, pretendentul la mana Minodorei, Ghita C. Topor, personaj caraghios, cu nasul peste masura de mare, apartin acestei categorii. Arhaitatea s-a transformat in randuiala a lucrurilor, aspiratie spre perfectiunea gesturilor si a actelor umane: cand Minodora arunca afara gunoiul, Vitoria o admonesteaza:

"N-ai mai invatat ce-i randuiala? Nu mai stii ce-i curat, ce-i sfant si ce-i bun, de cand iti umbla gargauni prin cap si te chiama domnisoara!".


Coborarea in spatiul de jos ramane, cu toate acestea, o aventura de luare in posesie a lumii vulgare, comune, pentru ca sus oamenii sunt mai apropiati de arhaitate, dincolo de civilizatia devastatoare.


Ca sa-l scape de moarte pe Nechifor, parintii il boteaza, in copilarie, din nou, si il vand pe fereastra contra unui banut de arama, in acest fel el devenind o fiinta noua, castigand un alt statut existential. Asupra interpretarii romanului au existat, din acest punct de vedere, mai multe pareri: Alexandru Paleologu si I. Negoitescu vorbesc de o desacralizare, o coborare in lumea profana, a oamenilor, care nu mai exceleaza prin fantastic sau prin magie, in timp ce Mircea Eliade considera ca revelarea adevarului, prin redobandirea posibilitatii atemporale de reconstituire a trecutului, este un "drum spre centru": "Drumul spre intelepciune sau spre libertate este un drum spre centrul fiintei tale, spre adevar... Orice act religios presupune iesirea din zona profana si intoarcerea intr-o oaza sacra (templu, timp liturgic, starea rugaciunii)".


Stabilirea imprejurarilor crimei este facuta cu rabdarea si minutia unui anchetator de profesie; nimic nu este lasat la voia intamplarii. Vitoria pleca in cautarea sotului dupa saptezeci si trei de zile de absenta a acestuia, pe 10 martie, dupa o riguroasa pregatire, impreuna cu Gheorghita, strabatand catre Dorna drumul pe care presupun ca a mers si Nechifor Lipan. Sunt insotiti la inceput de David, carciumarul din Calugareni, "negustorul ovrei", "nalt si subtire", imbracat in haine nemtesti, cu care, de altfel, Vitoria si Lipan au avut afaceri. Personajul stie si el foarte multe despre lumea sa, e simpatic, a aflat "pretul cerealelor la Galati; si la Hamburg si la Paris".

Daca n-ar fi casatorit, crede el, imediat, intr-o saptamana ar face o nunta cu Vitoria, cununat de parintele Daniil. Ajung apoi, pe o vreme rea, cu ninsoare si viscol, la Farcasa, unde mos Pricop, potcovarul, isi aminteste ca in toamna potcovise caii unui oier ce purta caciula brumarie. De la acesta afla ca Nechifor Lipan era "vrednic roman", dar avea o slabiciune: calatorea singur in toiul noptii. Vitoria, personaj energic, stie cu cine sa stea de vorba ca sa afle ceea ce trebuie, cum sa-i traga de limba pe ceilalti. Nu exista nimic care sa o opreasca de la aceasta misiune, nici privirile chiorase ale unor hangii mai putin guralivi, nici timpul neprielnic, nici rautatea oamenilor. Are o capacitate de adaptare perfecta, integrandu-se deplin in viata si obiceiurile locurilor prin care trece. Pe drum intalneste un ceremonial de nunta si un botez si se amesteca printre petrecareti, simuland starea de spirit necesara unor astfel de evenimente. Ea este singura intr-un univers ostil si, daca vrea sa afle adevarul, atunci nu trebuie sa se teama de nimic. Subprefectul Anastase Balmez este indepartat in momentul cand se dovedeste incapabil de actiune sau nu indeajuns de puternic pentru a rezolva cazul.
Pentru a-l gasi pe Lipan, Vitoria parcurge deci mai intai drumul la Vatra Dornei, unde afla ca oierul cumparase in noiembrie trei sute de oi si plecase cu ele la iernat, insotit de doi munteni, carora se oferise sa le vanda o suta de oi. Vitoria reia apoi traseul lui Nechifor Lipan: Paltinis, Brosteni, Borca, unde turma s-a adapat din apele Bistritei, apoi Sabasa. De peste tot citea semnele trecerii oierului cu caciula brumarie, calare "pe-un cal negru tintat":

"Cu adevarat, urma se gasea din semn in semn, adica din crasma in crasma. Uneori parea ca se stinge; dar pe urma aparea mai incolo."

La Suha, Iorgu Vasiliu ii spune ca la carciuma lui au oprit doi calareti, Calistrat Bogza si Ilie Cutui, nu trei, cum se constatase prin martori la popasurile anterioare. Asadar drumul vietii se oprise pentru Nechifor intre Suha si Sabasa, confirmand Vitoriei viziunile si premonitiile din ultimele luni. inca inainte de ajunge la Suha, ii atrasese atentia, "in pisc", "crucea care se cheama a Talienilor", ciudat axis mundi pe care se pare ca s-a calatorit sufletul oierului. "inspre soarele acela, care luceste pe apa Moldovei, s-a dus Nechifor Lipan - cugeta Vitoria."

intre aceste doua locuri, Suha si Sabasa, trebuia sa caute de acum apriga munteanca, sa afle, in sens mioritic, "daca Lipan s-a inaltat in soare, ori a curs pe-o apa..."

. Negasit pe drumul mare, Nechifor va fi cautat "pe poteci, ori prin rapi".


Semnele magice se inmultesc, caci Vitoria, purtand in mana un straniu "betisor alb", il descopera intr-o ograda din Sabasa, de peste munte, pe Lupu, cainele lui Nechifor, aciuat dupa moartea stapanului intr-o curte de gospodar. Cainele avusese, la venire, porniri ciudate, "se ducea in munte, cautand parca ceva", "poate unde zacea lesul, intr-un loc singuratic si pustiu".

De acum gasirea mortului se inscrie intr-un stravechi scenariu mitic. Alexandru Paleologu, in studiul amintit, urmareste pas cu pas insertia actiunii romanului pe un asemenea fagas:

"Povestea Vitoriei Lipan in cautarea ramasitelor lui Nechifor, risipite intr-o vagauna, este povestea lui Isis in cautarea trupului dezmembrat al lui Osiris."

Si cei care il gasesc au o corespondenta deplina cu stravechea echipa a descoperirii lui Osiris, ucis de Seth si aruncat in valea Nilului: Vitoria o reprezinta pe Isis, Gheorghita pe Horus, iar Lupu pe anticul caine Anubis. Similitudine perfecta se regaseste si in reconstituirea trupului celor morti:

"Altii au coborat racla in rapa s-acolo Vitoria singura, suflecandu-si manecile, a luat cu grija bucatile sotului sau si le-a potrivit una cate una in cutia de brad, stropindu-le cu vin."



Inca inainte de aflarea mortului in rapa si de ridicarea lui din Infern, atentia Vitoriei se concentreaza asupra presupusilor ucigasi, ultimii insotitori ai lui Nechifor; ea incearca in mod subtil, cu o extrem de fina psihologie, sa inteleaga si sa reveleze mecanismele intime ale producerii crimei. Convingerea Vitoriei in vinovatia celor doi, Calistrat Bogza si Ilie Cutui, este dincolo de orice indoiala, rezultand din prea multe semne: un lux batator la ochi practicat de nevestele lor, nesiguranta in reconstituirea ultimelor momente cand s-au despartit de Nechifor Lipan, o cam inceata gandire, surclasata cu usurinta de inteligenta femeii, dotata cu un neobisnuit har detectivistic. Fiecare gest al Vitoriei este calculat, determinat de evolutia neintrerupta a situatiei, caci experienta sa vine dintr-un instinct inca nedescoperit, care o face sa supravietuiasca in aceasta jungla umana, sa nu piarda in nici o imprejurare, sa iasa mereu invingatoare, fara a se face remarcata de dusmani:

"Nu-mi puteti face nimica, vorbi cu blandete Vitoria, fara sa ridice fruntea.


Ca o femeie nacajita ce ma aflu, am venit la niste prietini sa-i intreb si sa-mi spuie: cand s-au despartit de Nechifor Lipan, ce vorbe au grait? incotro l-au vazut ca se duce?..."

. Ilie Cutui si Calistrat Bogza sunt pacaliti de aceste aflux de vorbe, hipnotizati de femeia care da impresia ca nu ei sunt eei banuiti, ci un altul, pe care nu-l cunoaste. Dar, dincolo de aceasta liniste aparenta, gesturile si vorbele ei, analizate cu o finete desavarsita a detaliului, se aduna intr-o strategie impecabila a relevarii, pentru cei din jur, a adevarului:

"Domnul Anastase Balmez clatina din cap si ramase ganditor... Acuma in sfarsit i se paru c-o intelesese si o judeca destul de vicleana si ascunsa".

Neclintirea ei cand spune aceste vorbe este aceea a pradatorului care isi urmareste victima cu mare atentie, gata oricand de atac. Reactiile lui Bogza, de indignare la eventuala idee ca el ar putea fi cel banuit, sunt calmate: ea este o persoana serioasa, ce nu pune la indoiala credibilitatea celor din fata ei, vrand sa afle doar locul unde ei s-au despartit de Nechifor Lipan.

Vitoria stie sa-si disimuleze trairile si isi ascunde adevaratele pareri pana si fata de oamenii stapanirii, care vor sa afle cu cine calatorise napastuitul cioban pana acolo:

"- Cum pot crede una ca asta, domnule, cand el a calatorit cu prieteni de la Dorna pana aici?" Subprefectul nu trebuie provocat inutil, el ramanand sa-si desfasoare ancheta pe propriile sale fagase, mai ales ca nu ar putea sa suporte ca o munteanca sa fie mai abila decat el. A-l tine deoparte este si o manevra necesara, caci Vitoria nu trebuie sa lase justitia pamanteana sa se amestece in treburile ei. Trebuie sa-si faca dreptate singura.
Randuiala, ca lege suprema a lumii, se implineste prin ritualul de inmormantare. "Raposatul isi gasise in sfarsit hodina."

Slujba are loc la Sabasa; la parastas participa "cei vii", preotii, subprefectul, Toma, la care se adapostise cainele Lupu, gospodarii Cutui si Bogza, ultimii care il vazusera in viata pe Nechifor Lipan. implinirea randuielii are o componenta intrinseca: infaptuirea justitiei. Demascarea faptasilor, la parastasul lui Nechifor, reprezinta punctul culminant al anchetei Vitoriei, care pune in scena, cu minutie, ca Hamlet, un spectacol magnific. Ea pretinde ca stie cum s-au petrecut lucrurile:

"Mi-a spus Lipan, cat am stat atatea nopti cu el in rapa" si isi imagineaza, cu o intuitie extraordinara, scena crimei, care-i va surprinde, prin exactitate, pe cei doi faptasi. Asaltul psihologic este facut cu un aer aparent nepasator, dar munteanca urmareste totul cu o neliniste bine disimulata:

"Toate le observa munteanca si le cantarea in capul ei".

inca din momentul aducerii oaselor lui Nechifor, ochii ei sunt atintiti asupra celor doi, pe care ii stie, fara putinta de tagada, ca sunt ucigasii sotului ei. Pentru a ajunge la dezvaluire, faptasii sunt asaltati cu o tehnica a sugestiei, a propagarii terorii, in care cuprinde un spectru larg de .atitudini si de replici, de la amenintare voalata la scuze, lingusire si aruncare nevinovata de capcane, totul pentru a-i face sa marturiseasca pacatul crimei. Agresiunea psihologica determina reactii diferite in cei doi faptasi:

"Asemenea cuget se aduna, cu manie, mai ales in Calistrat Bogza... Muierea-i muiere si barbatu-i barbat. El era un barbat de care nu-si batuse inca nimeni joc in viata lui".

Lui Cutui, care este mai slab de inger, ii arunca replici absolut anodine, pentru a determina o tulburare a acestuia:

"El? Ma prepune pe mine?" Cei doi sunt starniti unul impotriva celuilalt prin complicate manevre tactice, fiind folosite chiar sotiile lor, personaje labile, schimbate sufleteste dupa bogatia dobandita de barbatii lor prin crima. Subtilitatea de care da dovada Vitoria ii scapa lui Bogza, care cade primul in capcana, dandu-si seama de greseala facuta doar cand este prea tarziu. El nu mai poate suporta presiunea psihica, se infurie si naufragiaza in reactii necontrolate, "bau pe nerasuflate un pahar", "mormai cu manie" si, "fara sa stie cum, lua deodata o hotarare naprasnica", toate acestea punandu-i in evidenta vinovatia. Arma crimei, baltagul, devine, ca in miturile vechi, simbol al sacrificiului, purtator al semnelor sacrificiale, prin el Vitoria dand sentinta finala:

"- Gheorghita - vorbi cu mirare femeia - mi se pare ca pe baltag e scris sange si acesta-i omul care a lovit pe tatu-tau."

Pe patul de moarte, sugrumat de caine, Bogza marturiseste crima savarsita.
Munteanca, pentru care povestea se incheie o data cu marturisirea pe care o astepta de saptamani intregi,, se elibereaza acum de povara randuielii pe care trebuia sa o implineasca si se intoarce la rostul obisnuit al vietii, "trezita din nou de griji multe": recupereaza oile si isi incheie socotelile cu cei din "lumea de jos", luand "de coada toate cate-am lasat".

Lucrurile capata, in ultima fraza a romanului, chiar o nuanta comica, asa cum se prezinta viata in nuantele ei obisnuite:

"Iar pe sora-ta sa stii ca cu nici c-un chip nu ma pot invoi s-o dau dupa feciorul acela nalt si cu nasul mare al dascalitei lui Topor".


Gheorghita apare in planul romanului distinct: el este deja implicat in viata pastorala, dusese oile la iernat, in baltile Jijiei, in satul Cristesti, nu departe de Iasi, o protejeaza pe mama in fata agresiunilor necunoscute, este ager, stie carte. I se incredinteaza chiar grija de a rezolva unele obligatii pastorale:

"tu intelege-te cu mos Alexa baciul si vindeti cat trebuie din oile canarale, ca sa faceti bani".

Acum, dupa moartea lui Nechifor, el ramane "singurul barbat in gospodarie" si va prelua afacerile firesti ale unei gospodarii de oier. Figura sa pare desprinsa dintr-un basm:

"Gheorghita era flacau sprancenat s-avea ochii ei (ai Vitoriei)".


Singurul personaj absent este tocmai cel cautat, Nechifor Lipan: despre el se stie ca era petrecaret, ca nu avea frica de hoti si de noapte, ca "s-a aratat totdeauna foarte priceput in mestesugul oieritului".

Avand o nevasta "asa de apriga si de indarjita", cum se vede din tot romanul, Lipan manifesta uneori barbatia unui cap de familie, socotind cand si cand "ca a venit vremea sa-i scoata unii din demonii care o stapaneau".

Totul intra insa in firea lucrurilor, caci "muierea indura fara sa cracneasca puterea omului ei si ramanea neinduplecata, eu dracii pe care-i avea".

Aceasta este insa o alta expresie a iubirii care ii leaga "de douazeci si mai bine de ani".

Vitoria isi iubea barbatul ca in tinerete si lucrul acesta il recunoaste cu rusine in sine, pentru ca, dupa calendarul existential, ei au trecut de varsta iubirii, au copii mari cat ei, adica vremea, imperturbabila, ii apropie de sfarsit. Relatia dintre ei se defineste ca o pendulare perpetua intre Eros si Thanatos, extremele acestea continuandu-se spre a se uni, romanul "Baltagul" fiind, in sensurile sale adanci, un roman de dragoste.

Limbajul lui Sadoveanu cuprinde rotirea domoala a potecilor de munte, de unde se vede Ceahlaul: prin asezarea paratactica a frazelor si propozitiilor, prin acompaniamentul cimpoiului, pentru ca structura frazei este realizata din respiratii egale, prin oralitatea de o solemnitate grava, prin lirismul subiacent si nota populara fabuloasa, romanul se defineste ca un spatiu al fantasticului situational, ce tinde sa irupa nestavilit in real, in profan, marcat prin semne discrete, prin premonitii cu o origine incerta. La Sadoveanu, fantasticul este complex, de sorginte onirica, nu este unul sumbru, ca in scrierile germane, desi, la prima vedere pare asa:

"Viziunile sunt ale eroilor care, imaginandu-si universal plin de mistere, populat de fiinte supranaturale ce exercita de obicei o actiune malefica, sunt incercati de spaime" (Eugen Luca, "Sadoveanu sau elogiul ratiunii"). Pentru personajele din "Baltagul", departe de lumea oamenilor, natura se dezvaluie misterioasa, plina de forte necontrolate, de origine pagana, fiind insa benefica pentru trecatorul izolat.
Confruntarea dintre lumea arhaica si lumea moderna ce aparea la orizont se incheie cu victoria universului arhaic: de fapt, victoria nu fusese niciodata pusa la indoiala, Vitoria actionand si pe teren strain ei dupa aceleasi cutume statornicite cu multa vreme in urma.

Prin aceasta, in "Baltagul" vechile norme de civilizatie raman inca atotputernice.

Vitoria este sotia lui Nechifor Lipan, al carui prenume inseamna "purtator de victorie".

La fel ca in balada "Miorita", care descrie ciclul arhaic al transhumantei, oierii au o viata ce penduleaza intre munte si campie, in anotimpurile mai reci ducand animalele in zonele joase, ale baltilor Jijiei. Ei cunosc seninele vremii prin simturile initiatice. Datinile urmeaza legi nescrise, pe care muntenii trebuie sa le respecte pentru a nu se intampla nimic rau. Astfel, spre a aduce alinare sufletului mortului, ai carui ucigasi sunt inca necunoscuti, Vitoria se aventureaza, la fel ca argonautii in cautarea Lanii de Aur, in spatiul strain al disparitiei sotului ei, pentru a rezolva "diferendul justitiar" creat. Ea trebuia sa aline durerea nesfarsita a sufletului celui disparut, aceea de a nu avea randuiala si de a nu fi razbunat pentru moartea nedreapta.
Subiectul poate avea insa o dezvoltare mai ampla, pentru a reda viziunea complexa despre lume pe care o au personajele. in lumea patriarhala a satului de munte, evenimentele vietii se desfasoara lent, dupa legi aflate in deplina concordanta cu miscarea corpurilor ceresti. Oamenii se pregatesc de casatorie cand le vine timpul, fac copii si se sting din viata, pentru fiecare moment pregatindu-se cu grija. Chiar treburile obisnuite, gospodaresti, se desfasoara dupa un calendar natural, determinat de sarbatori si de evenimente meteorologice. Structurarea vietii pe etape este una dintre caracteristicile lumii patriarhale: exista un simt al timpului innascut in om, care il face sa respecte toate aceste momente, sa considere extinctia inevitabila si sa vada in oboseala un semn de batranete. Actele oamenilor sunt uneori dictate de o vointa ce se afla dincolo de lume. Vitoria este astfel un personaj neclintit in hotararea de a-i pedepsi pe faptasi, chiar daca intreaga ancheta ii ia mult timp si ii consuma din energia vitala. in sufletul ei actioneaza acel fatum antic, ea fiind, in aceasta latura, si o Antigona desemnata de aceeasi lege cosmica sa-si implineasca menirea:

"Nu stam, umblam, pana gasim ce cautam. Alta randuiala n-avem."


Prin aceasta cazuistica a faptelor, Vitoria apartine altei lumi, acum foarte indepartata, lumea in care lucrurile deveneau posibile numai printr-un simplu efort de gandire.

Este suficient sa-si imagineze scena uciderii lui Nechifor Lipan, pentru ca acest lucru sa se infaptuiasca, chiar daca la capatul unei complicate succesiuni de evenimente. Si opririle Vitoriei Lipan sunt dese, ea informandu-se asupra fiecarui pas facut de Nechifor Lipan, depistand semnele si locul pravalirii lui in rapa, doborat de un topor ucigas. Ea recupereaza o memorie ancestrala, potrivit careia fiecare fapta este inscrisa intr-o subtila structura a evenimentelor, materiala sau spirituala. Acest lucru i se releva sub forma premonitiilor ce ii arata ca Nechifor Lipan este mort. in reconstituirea faptelor, Vitoria este calauzita de vise cu un caracter simbolic, o proiectie a sufletului celui mort, venit, la fel ca in "Hamlet", sa-i indrume pasii pe calea dreptatii. Miscandu-se in acest stravechi spatiu spiritual, dualitatea religioasa a muntencei este evidenta: cand religia crestina nu-i da raspunsul asupra sortii lui Lipan, Vitoria se duce la baba Maranda, pe inserat, ca sa nu o vada lumea. Maranda locuieste departe de sat, "singura", ea si "catelusa sa".

Aici, intunericul este deplin: se vad "doar cateva fire de lumina trimise spre vale printr-un geam cat palma".

Figura babei este sugestiva pentru un vraci fara putere si scriitorul foloseste epitete si expresii plastice: avea "trupul greu", "ochii mici", ingropati in carne, ii "tremurau camile pe solduri si creturile obrajilor".

Vitoria crede ca "baba are unele stiinti si mestesuguri", dar, culme a decrepitudinii fizice a vrajitoarei sau consecinta a faptului ca "demonii marunti", reminiscente ale religiei pagane, si-au pierdut puterile sau o pacalesc, nu-i spun adevarul, ea nu stie ce s-a intamplat cu Lipan:

"Acum am inteles ca demonul acela, daca il are, ii prost, ori nu are nici o putere".

Erodarea credintei si a puterilor magice, si la Sadoveanu, ca si la Vasile Voiculescu, in "Ultimul Berevoi" sau in "Lostrita" de pilda, are loc treptat, fapt accentuat si de scepticul Gheorghita, care nu crede in puterile magice ale Marandei.
Viata obisnuita a lui Nechifor Lipan respecta reperele temporale, un desfasurator al vietii compus din secvente succesive, riguros ordonate, care trebuie respectat, pentru a nu se pierde finalul: primavara isi urca turmele la pasune, toamna le duce la iernat, in baltile Jijiei. Senzatia de timp pierdut nu exista la munteni, pentru ca actiunile lor se inscriu in repere cosmice, avand siguranta miscarilor de astri. Astfel, la anumite date, ii pica vesti aducatoare de bani de la anumiti negustori, care ii cumpara produsele, si atunci "stupeste" cu bani pe lautari in crasme, alaturi de sotii sai. Cum timpul se scurge anevoie si e lipsit de evenimente, o mai bate din cand in cand pe Vitoria, iar femeia rabda puterea barbatului fara sa cracneasca, dandu-si seama ca-l iubeste la fel ca altadata. Pana si pornirea la drum a muntencei respecta un ritual: ea se duce sa se spovedeasca la parintele Daniil Milies, care presupune ca Nechifor poate "sa fi cazut bolnav; si-a sclintit o mana ori un picior", apoi la preasfintitul Visarion, staretul de la manastirea Bistrita, care o intreaba daca s-a rugat la sfanta Ana, mai pe urma din nou la parintele Daniil, pentru a-i scrie jalba catre stapanire. Dupa ce presimtirile despre moarte incep sa se adevereasca, eroina, un adevarat "Hamlet feminin", se asigura ca Minodora este adapostita la manastirea Varatec, la Melania, si in cele din urma pleaca la drum cu Gheorghita. Remarcabil este si portretul facut parintelui Daniil, "un om mare, plin, cu ochii mititei, patrunzatori", un apostol al micii asezari Magura de la poalele Tarcaului, ce deschide oricui usa. Parintele, devenit "in pustia asta de munte si primar si subprefect", se ofera sa citeasca in biserica pentru sufletul lui Nechifor; mai mult, el il insoteste pe domnul Iordan, care-l adusese la Vitoria si pe negustorul David, pentru a cumpara branza si piei de miel. Tot el pastreaza si cele treizeci si opt de mii de lei necesare Vitoriei Lipan pentru drum. in transcenderea realizata de Vitoria in drumul spre "centrul lumii", preotul ocupa un rol esential, substituindu-i pe vechii magi ai Daciei, adapostiti in inima muntelui.
Imaginea lui Nechifor Lipan este similara cu a pastorului mioritic:

"La mustata aceea neagra si la ochii aceia cu sprancene aplecate si la toata infatisarea lui indesata si spatoasa, Vitoria se uita ascutit si cu indarjire, caci era dragostea ei de douazeci si mai bine de ani. Asa-i fusese drag in tinerete Lipan, asa-i era drag s-acum, cand aveau copii mari cat dansii..."

.


In locul lui Nechifor, Vitoria desemneaza, in calitate de cap al familiei, pe Gheorghita, caruia ii cere sa treaca de la stadiul copilariei la acela de barbat, de om in toata firea. Viata muntenilor este grea, pentru ca se desfasoara intr-o clima aspra, in inima muntilor, aproape de portile cerului. Nici Nechifor nu se abate de la aceasta existentialitate, tradusa uneori prin gesturi violente:

"Stau si ma mir intr-o privinta, cum de-am gasit in mine puterea sa rabd atatea si sa indeplinesc toate. Dupa ce l-am cautat si l-am gasit, ar fi trebuit sa ma pun jos si sa-l bocesc. Dar stiu eu cine mi-a dat indemn si putere. Am facut toate si-am sa mai fac."

e5y2423ev55tpy "Baltagul" incepe cu legenda biblica a intemeierii neamurilor, povestita de Nechifor Lipan la petreceri:

"Domnul Dumnezeu, dupa ce a alcatuit lumea, a pus randuiala si semn fiecarui neam."

Muntenii, ratacitori pe drumuri de munte, ajung ultimii la impartirea darurilor si de aici lumea satului de munte, reprezentand o civilizatie astrala, este oarecum diferita de a celorlalti:

"Satul risipit pe rapi, sub padurea de brad, casutele sindrilite intre garduri de razlogi, paraul Tarcaului care fulgera devale intre stanci erau cazute intr-o negura de noapte."

Vitoria este surprinsa la inceputul romanului intr-o infrigurata asteptare a omului disparut, intr-o panda demna de a regilor din padurea Dianei, descrisa de James George Frazer in "Creanga de aur".

Viata muntenilor este grea, lor le e dat "sa-si castige panea cea de toate zilele cu toporul ori cu cata"; unii dintre ei devin plutasi, in timp ce altii isi construiesc stane in pustietatea muntilor si acolo "stau cu Dumnezeu si cu singuratatile, pana ce se imputineaza ziua", iarna coborand la iernat pentru a-si pune turmele la adapost de vitregiile vremii.
Mihail Sadoveanu, la fel ca Mihai Eminescu, propune, in romanele sale ("Fratii Jderi", "Creanga de aur"), o harta a toposului sacru, un loc unde lumea nu este cotropita de legile civilizatiei industriale. De aceea, pentru descriptor, ei sunt "niste fapturi de mirare".

Nestatornicia si iuteala firii ar putea fi puse in corelatie cu aspectele schimbatoare ale vijeliilor si ale celorlalte fenomene tulburatoare ale naturii misterioase sadovenienq. Faptul ca ei se constituie intr-o "lume izolata" inseamna ca "datinile lor", la fel "betia" si dragostea sunt "de la inceputul lumii".

Soarele este o poarta-simbol ce vesteste lumea "de sus" ("the highland"), potentand cu lumina sa imaterialitatea gandurilor de "dinainte de lumea cunoscuta".



Vitoria Lipan intalneste in drumul sau justitiar o nunta, cu sanii, "pe gheata Bistritei", cu "nevestele numai in catrinti si bonditi".

Vorniceii le ies in cale musafirilor si le ofera plosca, ridicand pistoalele:

"Ori beau in cinstea feciorului de imparat, ori ii omoara acolo pe loc."

h3x3522hg27xug O scena remarcabila este aceea a demascarii vinovatilor, prin reconstituirea, parca printr-o voce de dincolo de lume, a intamplarilor petrecute, dupa ce viii "incepura sa manance galuste de post si curechi prajit cu oloi de canepa":

"Eu cred asa, domnu Calistrat, ca sotul meu umbla singur la deal pe drumul Stanisoarei si se gandea la oile lui. Poate se gandea si la mine [...]. Unii ar putea sa zica ca venea la vale. Dar eu stiu mai bine ca se ducea la deal. Dar nu era singur. Avea cu el canele. Si se mai aflau in preajma lui doi oameni. Unul daduse calcaie calului si grabise spre pisc, ca sa bage de sama daca nu se arata cineva. Al doilea venea in urma lui Lipan, pe jos."

Vremea povestirii este strict precizata:

"nu era noapte", ci asfintit, o lumina crepusculara domnind peste tot. Cand omul din deal a dat semnul ca nimeni nu este pe drum, celalalt a tras baltagul si, cu "o singura palitura", l-a facut pe Lipan sa cada "cu nasu-n coama calului".

Nici cainele care se repezise asupra lui nu este ferit de o soarta asemanatoare, fiind impins in rapa. Cu aceasta crima s-a produs, iar momentul acesta porneste demersul anchetei de catre Vitoria, devenita detectiv ad-hoc, dupa un anumit timp, cand este clar ca Nechifor nu se va mai intoarce acasa. i9i888il64zji Oamenii de la munte sunt vazuti de Mihail Sadoveanu drept o categorie aparte, instariti, traind intr-un belsug mitic:

"Avere aveau cat le trebuia: poclazi in casa, piei de miel in pod; oi in munte. Aveau si parale stranse intr-un cofaiel cu cenusa. Fiindu-le lehamite de lapte, branza si oi, branza si carne de oi sfartecate de lup, aduceau de la campie legume."

Cu toate acestea, Vitoria si Nechifor Lipan nu au fost feriti de necazurile vietii, pentru ca cinci prunci murisera de pojar, ramanand numai doi, Minodora si Gheorghita.

Vitoria pleaca in cautarea celui disparut, ajungand la instantele judiciare ale lumii moderne, care nu ii pot da lamuriri asupra celor intamplate. Imaginea noului om al legii este deosebita de ceea ce stia Vitoria: el sta intr-o camera luxoasa, "nu-i nici barbos, nici nu fumeaza din ciubuc, nu-i nici incruntat."

Si mai ales el nu poate sa-i dea vreo lamurire femeii, spunandu-i insa parerea lui, ca o confirmare a ceea ce ea deja banuia:

"- Atuncia l-au pradat insa hotii si l-au rapus."

Drumul justitiar al Vitoriei, inscris in cutuma, urmeaza itinerarii intinse, Valea Bistritei, h7k1710hi25feh Borca, Sabasa si apoi Suha. La Iorgu Vasiliu afla ca au trecut numai doi oieri, dupa ce din scriptele de la Dorna aflase ca Nechifor cumparase trei sute de oi si vanduse o suta.

La parastas are loc dialogul subtil al interogatiei politiste, femeia incoltindu-i pe cei doi ucigasi cu o serie de intrebari pline de viclenie. Replicile se succed cu o anumita linearitate: "Dumneata, domnule Calistrat, zisemunteanca, mi se pare ca nu prea mananci [...] Atunci nu bei. Se cuvine sa bei pentru un prietin. [...] Vad ca ai baltag. [...] Gheoghita, ia vezi si tu. Pare-mi-se ca tot asa-i s-al tau."

in viziunea inspirata a Vitoriei se proiecteaza desfasurarea epica a crimei:

"Era vremea in asfintit. Unii cred ca asemenea fapte se petrec noaptea. Eu am stiut ca fapta asta s-a petrecut ziua, la asfintitul soarelui. Cand cel din deal a facut semn, adica sa n-aiba nici o grija, ca locu-i singuratic, cel care umbla pe jos a lepadat fraul. Si-a tras de la subsuoara stanga baltagul si, pasind ferit cu opincile pe carare, a venit in dosul lui Nechifor Lipan. O singura palitura i-a dat, dar din toata inima, ca atunci cand vrei sa despici un trunchi. Lipan a repezit in sus mainile, nici n-a avut cand sa tipe; a cazut cu nasu-n coama calului."

Dulaul a fost si el tintit de arma ucigasului, dar el a scapat. Reactia auditoriului este ciudata:

"Deci toata lumea intelegea intrucatva istorisirea muntencei. Numaicat cei mai multi nu-si puteau da sama de ce muierea asta straina umbla cu pilde si rautati."

in cele din urma, ucigasul explodeaza:

"- Destul! racnea omul, destul!" Calistrat Bogza incearca sa ia baltagul de la Gheorghita, insa este oprit de Cutui si de ceilalti oameni, iar in final baiatul Vitoriei "il lovi scurt, cu muchea baltagului, in frunte."

Scena sfarsitului lui Bogza este grotesca: Lupu, cainele celui mort, care nu-l mai slabea pe asasin, este luat si batut de oameni, asupra lui se toarna apa, iar, dupa ce Lupu il gatuieste, criminalul "gafaia si pufnea".

Cei doi marturisesc, in timp ce jandarmii se adunasera in preajma lor:

"Cutui mormaia:
- N-aveti sa ma asupriti; n-aveti sa ma ucideti. Eu spun de buna-voie. Si sa se stie ca a fost intocmai cum a aratat femeia mortului.
Oamenii tistuira din nou. Omul cel mare, intins pe prispa, incepea sa vorbeasca. d8o9114di68rnq
- Parinte, zise Bogza, gafaind iar; eu vad ca se poate intampla sa pier. Pentru asta, fac marturisire aicea, sa se stie ca eu am palit intr-adevar pe Nechifor Lipan si l-am pravalit in rapa, dupa cum a dovedit nevasta lui. N-am inteles de unde stie; dar intocmai asa este."


Motivul crimei fusese jaful. in cele din urma, criminalul cere dezlegarea de crima si iertarea femeii care isi indeplinise misiunea justitiara:
"- Iarta-ma, femeie! ceru muribundul. M-a sugusat canele. Ma duc si eu dupa Nechifor Lipan si trebuie sa ma ierti.
- Dumnezeu sa te ierte, ii zise Vitoria."


Sfarsitul romanului inseamna incheierea etapei justitiare si intoarcerea la viata obisnuita, "ca sa luam de coada toate cate-am lasat": Vitoria il pune pe Gheorghita sa tesale caii dupa moda cea noua; trec apoi de apa Prutului la Stefanesti, ca sa cunoasca turma de la Rarau, se duc la baciul Alexa, sa vorbeasca de oi, iar la patruzeci de zile vor fi din nou aici, pentru a tine praznic, "cu carne de miel de la turma cea noua."


Dupa moartea lui Nechifor Lipan, dedusa din falsitatea semnelor date de demonul babei Maranda, Gheorghita ramane singurul barbat din casa. Oamenii de munte traiesc separat de lumea dezlantuita, conservand arhaitatea inceputurilor:

"Izolate de lumea din vai, randuri dupa randuri de generatii, in sute dupa sute de ani se veselisera de cresterea zilei si inceputul anilor; toate urmau ca pe vremea lui Boerebista, craiul nostru cel de demult; stapaniri se schimbasera, limbile se prefacusera, dar randuielile omului si ale stihiilor staruise; asa incat se cuvenea ca si copiii sa-si aiba partea lor. Ea insa se socotea moarta, ca si omul ei care nu era langa dansa."

Padurea, acoperita de promoroaca, asa cum o vede Mihail Sadoveanu, este un alt spatiu magic. Argatul, Mitrea, isi continua randuielile, chiar dupa ce devine clar ca Nechifor nu se va mai intoarce. Gheorghita este un adevarat ranger, calauza intr-un spatiu necotropit de civilizatie: el se descurca bine pe potecile de zmeura, culege chiar afine, stie "sa cheme in amurgit ieruncile si capriorii."

Dupa ce devine evident ca nu se va mai intampla nimic bun, ca Nechifor a murit, Gheorghita este numit "barbatul" familiei.
Un alt episod semnificativ este cel al intalnirii cu domnul David. Acesta o sfatuieste pe Vitoria sa nu foloseasca sania, pentru ca ii va fi nefolositoare peste cateva zile, atunci cand zapezile se vor fi topit. Cu trenul iarasi nu este buna calatoria, pentru ca omul este lipsit de orice informatie, nu are de la cine sa se intereseze ce s-a intamplat. David are neamuri, iar acestea ar fi discutat cazul lui Nechifor, "dezertor de la nevasta", cum spuneau cei care trageau la taverne. Dar Vitoria nu mai are rude apropiate, pentru ca fratii lui Nechifor au ajuns pe la Cram cu oile, unde s-au si stabilit, iar batranii au murit. in schimb, Vitoria foloseste o adevarata tehnica de camuflare si de protejare a banilor pe care-i poarta, mergand pe drumuri necunoscute numai ziua, altfel decat Nechifor, care mergea noaptea pe cai primejdioase: ea circula numai intre rasaritul si apusul soarelui, iar seara se tine de asezarile umane, pentru ca pe lume sunt multi oameni rai, care nu vor binele nimanui. Domnul Iordan este un personaj de treaba, pentru ca el n-a zvonit la nimeni ca banii se afla la parintele Danila. Domnul David spune ca barbatul ei nu este mort "nici pe cale, nici la Dorna".

Socoteala este simpla: satul consta in sapte case, toate locuite, iar cadavrul lui Nechifor nu se poate afla in acest loc, pentru ca el ar fi fost gasit de caini sau de hultani si alte pasari de prada. David recunoaste ca o incurajeaza pe Vitoria sa aiba taria morala de a-l cauta pe cel disparut.
q4j719qo74vny