Mihail Sadoveanu (1880-1961) a fost cel mai mare po­vestitor - artist al nostru. Opera sa constituie un edificiu unitar si monumental, o "eterna reintoarcere" la tiparele din obarsii: natura ("Tara de dincolo de negura", "imparatia apelor"), existenta ritualizata ("Hanii Ancutei"), viata taranului ("Bordeenii", "Hotul", volumele de povestiri), destinul cosmic al omului ("Baltagul"), trecutul ca timp istoric ("Fratii Jderi", "Zodia Cancerului sau Vremea Ducai Voda", "Neamul Soimarestilor", "Nicoara Potcoava"), viata vechilor orase de provincie din Moldova ("Locul unde nu s-a intamplat nimic", "Floare ofilita", "Haia Sanis").

  Tema romanului o constituie existenta pastoreasca, pusa sub imperiul "randuielii" si neschimbata de sute de ani. in aceasta lume, traditia si ritualurile sunt legile nescrise ale comunitatii.  

Titlul acestei capodopere ar putea sa aiba mai multe semnificatii:
  Cea dintai dintre acestea trimite la baltagul ucigasului, in sens profan, baltagul este arma cu care este ucis Nechifor
si pe fierul lui "este scris sange" (cum observa Vitoria in scena praznicului).


In sens sacru si mioritic, acelasi baltag implineste destinul ciobanului moldovean: reiterarea in marele Cosmos, din care fiinta umana s-a desprins prin nastere. in acest mod, Nechifor (care "s-a inaltat in soare ori a curs pe o apa") devine un personaj-suma al lumii.

In roman mai exista si un al doilea baltag: este cel pe care Vitoria l-a pregatit pentru Gheorghita, sfintindu-l la bi­serica din Magura Tarcaului.


In scena finala, cand feciorul mortului il loveste pe Bogza cu baltagul, aceasta unealta devine "Creanga de aur" (din mitul pomenit de Frazer): gestul simbolizeaza preluarea de catre tanarul initiat a locului pe care tatal sau il ocupase in lume (si pe care ucigasul i-l uzurpase, luandu-i turma).
  La nivelul comunitatii, baltagul este incrustat in existenta muntenilor, carora le-a fost harazit "sa-si castige painea cea de toate zilele cu toporul ori cu cata"; prin baltag se im­plineste astfel sentinta biblica pe care Dumnezeu i-a sortit-o lui Adam.

In esenta, titlul romanului rezuma viata, moartea si conti­nuitatea generatiilor.

  Structura romanului:
Publicat in 1930 (dupa ce fusese scris in numai cateva zile), "Baltagul" este o lucrare epica in proza, de intindere rela­tiv mare, alcatuita din saisprezece capitole (numerotate cu cifre romane, fara titluri).
Moto-ul romanului ("Stapane, stapane,
Mai chiama s-un cane..."

) i-a determinat pe multi comentatori sa-l considere drept o continuare a baladei pastorale "Miorita", autorul pas­trand "toata puritatea de timbru a baladei si tot conturul ei astral" (Perpessicius); foarte interesanta este si opinia potrivit careia romanul lui Sadoveanu este "povestea lui Isis in cau­tarea trupului desmembrat al lui Osiris"( Al. Paleologu) fiind inspirat din vechi mituri egiptene; de asemenea, "Baltagul" mai este privit drept "o ilustrare vie a mecanismului functiei integratoare (...) a mitului marii calatorii".

(A. Gh. Olteanu).

Incipitul este o fraza/un fragment memorabile ale caror semnificatii se reverbereaza asupra intregii lucrari.

Romanul se deschide cu o anecdota caracterologica despre nasterea popoarelor, eveniment care s-a petrecut illo tempore, cand Dumnezeu "a pus randuiala si semn fiecarui neam".

Printre cei chemati Ia "scaunul imparatiei" se aflau si locuitorii muntilor, oameni a caror existenta traita pe inaltimi ii inve­cineaza cu sacrul. Ajungand insa ultimii la impartirea darurilor divine, muntenii n-au mai. Avut ce primi; in compensatie, Dumnezeu le-a harazit "o inima usoara" si putinta de se bu­cura de tot ceea ce le ofera viata: "Ramaneti cu ce aveti. Nu va mai pot da intr-adaos decat o inima usoara ca sa va bucu­rati cu al vostru. Sa va para toate bune; sa vie la voi cel cu cetera; si cel cu bautura; si s-aveti muieri frumoase si iubete".


In virtutea acestei anecdote se desfasoara actiunea romanu­lui, in care totul este pus sub semnul "randuielii".


Finalul este sfarsitul lucrarii si poate fi inchis sau deschis.

In "Baltagul", finalul (inchis) constituie o prelungire a inci-pitului: pentru a respecta "randuiala", Vitoria decide sa se in­toarca la Suha spre " a implini datoria de patruzeci de zile" a parastasului lui Nechifor. Dupa aceea, familia isi va relua viata, noua generatie repetand tiparul existential al generatiilor ante­rioare.
Romanul este o specie a genului epic. Opera narativa in proza, de mare amploare si diversitate, a carei actiune se desfasoara pe mai multe planuri, romanul are un conflict bine marcat si personaje complexe.


In romanul traditional, sursa de inspiratie o constituie lumea exterioara, o lume omogena, coerenta si verosimila. Timpul actiunii este cronologic, iar evenimentele se desfasoara in mod succesiv. Naratiunea este obiectiva, naratorul este omniscient si omniprezent, iar relatarea se face la persoana a IlI-a.
Prin ce caracteristici se incadreaza "Baltagul" in seria ro­manelor traditionale?
Este o lucrare narativa in proza, de intindere relativ mare. Actiunea este lineara si se desfasoara pe doua planuri.
Nucleul epic al romanului "Baltagul" il constituie inceputul capitolului al X-lea - episod in care autorul face un excelent portret de grup al oamenilor de la munte, infatisand o comunitate umana si o familie apartinand acestei comunitati.
Se contureaza astfel cele doua planuri ale acestei opere:
  Drumul Vitoriei Lipan, in cautarea osemintelor sotului sau, Nechifor;
   Viata pastorilor din muntii Moldovei, in deceniul al treilea al secolului al XX-lea. Acest plan ii confera lucrarii ca­racterul de monografie a satului moldovenesc de munte de la inceputul veacului trecut.
Ca si in alte romane traditionale, lumea infatisata este exterioara constiintei si verosimila, credibila, asa cum reiese din universul operei.
   Evenimentele se succed in ordine cronologica, din toamna si pana in primavara urmatoare, dar anul in care se petrec acestea nu este fixat, in munte, existenta fiind neschim­bata de sute de ani.
Actiunea incepe intr-o dupa-amiaza de toamna tarzie (in preajma sarbatorii Sfantului Andrei), cand Vitoria Lipan, sotie de oier din Magura Tarcaului, sta pe prispa casei si toarce (expozitiunea).
Gandul o duce spre sotul ei, Nechifor Lipan, care "plecase de-acasa dupa niste oi, la Dorna, s-acu Sfantu-Andrei era aproape si el inca nu se intorsese" (intriga").

Intelegand din semnele vremii ca iarna se apropie, femeia este framantata de mari griji si nelinisti, asteptand vesti care nu se arata.
Primise, la interval de trei zile, doua scrisori venite tocmai dinspre Iasi, din baltile Jijiei, unde Lipanii isi tineau oile. Nici una nu aducea insa vestea cea buna, atat Gheorghita (fiul Vitoriei), cat si baciul Alexa fiind ingrijorati pentru ca Nechifor nu ajunsese nici acolo.
Cu toate ca isi facusera o gospodarie cuprinsa, cu turme de oi si ciobani tocmiti sa le ingrijeasca, sotii Lipan nu aveau rude in sat, traind doar impreuna cu cei doi copii (Minodora si Gheorghita) care le ramasesera, din cei sapte pe care i-au avut.
Aceasta singuratate sporeste framantarile femeii, cu atat mai mult, cu cat Vitoria are niste "semne" rau prevestitoare: cocosul "da semn de plecare" (cantand cu capul intors spre poarta), iar pe Nechifor il viseaza "trecand calare o apa neagra".


Cu deosebire visul premonitor o determina sa consulte cele doua "autoritati" spirituale ale satului - preotul si vrajitoarea - dar fara folos.
Optimist, parintele Danila este sigur ca Nechifor se va intoarce, dar femeia stie ca in ordinea fireasca a vietii au inter­venit schimbari: "Poate zabovi, o zi ori doua, cu lautari si cu petrecere, ca un barbat ce se afla; insa dupa aceea vine la salasul lui."



In fapt de seara, Vitoria merge si la baba Maranda, vraji­toarea satului, despre care toata lumea stia ca-l are in casa "pe cel cu nume urat".



Cartile babei aratand ca Nechifor s-ar fi oprit la o femeie cu ochii verzi, Vitoria pleaca tot nedumerita, cu toate ca accep­ta ca vrajitoarea sa trimita asupra "dusmancei", o pasare aduca­toare de moarte.
Banuiala ca lui Nechifor i s-a intamplat ceva rau creste in sufletul Vitoriei pe masura ce trece timpul. in plus, in preaj­ma Craciunului, Gheorghita se intoarce din baltile Jijiei, cu vestea ca Nechifor tot nu daduse nici un semn.
Acum incepe femeia sa se purifice, postind vinerea, "fara hrana, fara apa, fara cuvant, cu broboada cernita peste gura."


Pentru intaia oara, sarbatorile de iarna ii aduc un sentiment de instrainare, de parca viata s-ar fi oprit.
Dezlegarea tainei impunand si intalnirea cu sacrul, Vitoria merge la Manastirea Bistrita, rugandu-se cu umilinta la icoana sfintei Ana.
Pe urma, depune si o plangere la autoritati, la Piatra Neamt, dar nadejdea sa ramane "in alta parte".



La intoarcere, isi pune ordine in gospodarie (pe care o lasa in seama argatului Mitrea) si o duce pe Minodora la Manastirea Varatec (unde urma sa ramana pana ce mama si fratele ei vor reveni in sat).
Aici se incheie primul mare moment al romanului, pe care l-am putea numi pregatirea pentru calatoria ritualica (capitolele I-VII). Drumul Vitoriei si al lui Gheorghita incepe intr-o zi sacra (vineri, 10 martie), o data cu rasaritul si se va incheia, sim­bolic, la apus, dupa inmormantarea osemintelor celui ce fusese Nechifor Lipan.
Dupa ce merg, pana la Calugareni, impreuna cu un negus­tor (domnul David), mama si fiul isi continua drumul spre Farcasa, sat in care un viscol ivit din senin i-a obligat sa poposeasca.
Si acum se vadeste ca "semnul" dat de natura isi avea rostul lui: invitati in casa de un gospodar (mos Pricop), mama si fiul afla ca Nechifor trecuse pe acolo, in toamna, in drum spre Dorna.


In alte sate, Vitoria si Gheorghita asista la cateva eveni­mente cu valoare simbolica. Astfel, dupa ce la Borca, Vitoria "a cazut intr-o cumetrie", mergand mai departe, intalneste o nunta ("La Cruci a dat de nunta").

In acest mod, calatoria devine ritualica, reprezentand un itine-rariu al vietii, cu marile ei momente (nasterea, nunta si moartea).
Ultimul moment se va consuma la Sabasa, prin ritualul inmormantarii osemintelor lui Nechifor.


In drumul lor, Vitoria si fiul ei afla "semne" despre trecerea celui cautat, dar abia la Vatra Dornei lucrurile incep sa se lege: aici, un slujbas din targul de animale, gaseste consemnata intr-o condica, vinderea a trei sute de oi, in prima duminica a lui noiembrie; omul isi amintea ca Nechifor, dupa ce cumparase intreaga turma, fusese impresionat de rugamintea a doi ciobani carora convenise sa le vanda o suta de oi. Pe urma, turmele insotite de cei trei stapani pornisera la vale.
Coborand pe drumul turmelor, Vitoria si Gheorghita afla "urmele" celor trei ciobani, in diferite locuri; cei care ii va­zusera vorbeau mai ales despre un barbat cu caciula brumarie, care calarea un cal negru "tintat" (Nechifor) si despre un altul "mai voinic decat toti", care radea mult si "avea buza de sus despicata ca la iepure" (Calistrat Bogza).

Sirul "semnelor" se frange intre satele Sabasa si Suha, si­tuate de-o parte si de alta a muntelui Stanisoara.
Acesta ar fi al doilea mare moment al romanului (capi­tolele VIII-XI), axat pe cautarea urmelor lui Nechifor, intru dezlegarea tainei.
Din capitolul al Xll-lea incepe sa se faca lumina in jurul ucigasilor: poposind in Suha, Vitoria afla ca doi gospodari din vale (Calistrat Bogza si Ilie Cutui) devenisera, in mod mira­culos, stapani peste sute de oi; chemati de munteanca la pri­marie, cei doi pretind ca i le-au platit lui Nechifor si nu mai stiu nimic despre el.
Aici se incheie cel mai intins moment al subiectului: desfasurarea actiunii.
Tot acum cuvintele din moto ("Stapane, stapane /Mai chia-ma s-un cane") isi gasesc ecoul intr-o intamplare: mergand, intr-o zi, prin Sabasa, Vitoria il gaseste, intr-o curte, pe Lupu (cainele lui Nechifor).

Lupu va deveni "calauza" spre rapa in care zaceau osemin­tele lui Nechifor: "Oase risipite, cu zgarciurile umede, albeau tarana. Botforii, tasca, chimirul, caciula brumarie erau ale lui Nechifor. Era el acolo, insa imputinat de dintii fiarelor (...) Capatana era sparta de baltag".


Acesta este punctul culminant al romanului si constituie sfarsitul initierii lui Gheorghita.

Inmormantarea osemintelor lui Nechifor, cu bocitoare, can­tec de bucium si gaina neagra data peste groapa, constituie implinirea "randuielii", pentru care Vitoria facuse acest drum.

Lunga calatorie a celor doi se incheie in scena praznicului, cand Vitoria ii obliga pe cei doi ucigasi sa se autodemaste. Bogza, lovit in frunte, cu baltagul, de catre Gheorghita si su­grumat de cainele Lupu, isi recunoaste fapta, inainte de a muri; Cutui este arestat de oamenii stapanirii.
Acesta este ultimul mare moment al romanului, care ar putea fi intitulat "implinirea randuielii".


Al doilea plan al romanului prezinta existenta oamenilor din muntii Moldovei, infatisati intr-un admirabil portret de grup, la inceputul capitolului X.
Fiinte solare, iuti si nestatornice ca apele de munte, acesti oameni "de sub brad" pun mai presus de orice "datinile lor de la inceputul lumii", adica traditia.

In virtutea acesteia, "cei mai vrednici" dintre ei isi inte­meiaza stani pe inaltimi, unde stau " cu Dumnezeu si singuratatile", pana cand ciclul cosmic ii obliga sa-si coboare turmele spre campie. in aceste largi miscari ale transhumantei, cu regularitatea lor de ceasornic stravechi se incadreaza ritualurile. Autorul descrie obiceiurile de sarbatori (" Urarile de anul nou, capra si calutul..."), nunta (care aminteste de "Descrierea Moldovei" a lui D. Cantemir), inmormantarea si viata obisnuita a acestor oameni.
Important este ca, prin practicarea acelorasi ritualuri, lumea muntelui iese din timpul curgator, instalandu-se intr-o durata eterna: "Izolate de lumea din vai, randuri dupa randuri de ge­neratii, in sute dupa sute de ani, se veselira de cresterea zilei si inceputul anilor; toate urmau ca pe vremea lui Boerebista, craiul nostru cel de demult; stapanii se schimbasera, limbile se prefacusera, dar randuielile omului si ale stihiilor staruisera ".



In romanul traditional, personajul poate reprezenta un ca­racter, iar morala sa este parte integranta a moralei colectivitatii. Tot asa, in "Baltagul", trasaturile individuale se inca­dreaza in portretul de grup facut oamenilor de la munte, la inceputul capitolului al X-lea.
Vitoria Lipan este personajul principal al romanului "Baltagul", prezenta ei in toate momentele actiunii fiind co­plesitoare.
Pentru caracterizarea ei, autorul utilizeaza mai multe mij­loace:
  Schita de portret din expozitiune, moment in care mun-teanca este infatisata "stand singura pe prispa si torcand".

Ima­ginea - simbolica pentru viitorul ei destin - este completata prin cateva referiri la infatisarea fizica a femeii: "Ochii ei caprii, in care parca se rasfrangea lumina castanie a parului, erau dusi departe (...) Acei ochi aprigi si inca tineri cautau zari necunoscute".


Se contureaza astfel un motiv literar al privirii: indreptata in afara, privirea cuprinde lumea de "sub brad", in interiorul careia, Vitoria este un personaj exponential, intrunind trasa­turile tuturor oamenilor din Muntii Moldovei: existenta rituali-zata. comuniunea cu natura, temperamentul solar, refuzul lumii din afara (care, si-a pierdut valorile sacre). indreptata spre inte­rior, privirea va surprinde framantarile launtrice ale femeii, care vor conduce la lunga ei calatorie.
  Prenumele Vitoriei semnifica biruinta, in planul profan, munteanca fiind ,)un Hamlet feminin" (cum o caracteriza G. Calinescu); atata vreme cat crima constituie o stirbire a integritatii lumii, cautarea si pedepsirea ucigasilor constituie un act necesar si purificator.



Portretul moral al Vitoriei releva doua "fete".

Cea din­tai dintre acestea tine de profan si se incadreaza in timpul con­cret (deceniul al treilea al veacului trecut).
Trasaturile pe care le reliefeaza aceasta "fata" a personaju­lui sunt: tenacitatea, darzenia, inteligenta, spiritul justitiar, capacitatea de a disimula.
Pe tot parcursul romanului, Vitoria traieste un puternic zbu­cium interior, pricinuit de absenta tot mai mare a lui Nechifor. Sotie iubitoare si buna cunoscatoare a obiceiurilor "omului" ei, femeia stie ca acesta a murit; de aici, framantarile prin care trece si care ii confera maretia unui personaj tragic.
Cea de-a doua "fata" a Vitoriei este intoarsa spre noaptea ancestrala din care s-au pastrat obiceiurile, ritualurile si di­feritele "semne" pe care i le da natura.

Ca si ceilalti munteni, Vitoria pune mai presus de orice datinile perpetuate "de la inceputul lumii" si isi organizeaza viata in virtutea traditiei: crede in visele premonitorii ("L-am visat trecand calare o apa neagra"), ori in "semnele" naturii (schimbarea vremii, felul in care bate vantul) si considera imix­tiunea obiceiurilor din afara ca pe un sacrilegiu.

In numele datinei strabune, va savarsi acest personaj de in­durerata demnitate, un arhetipal drum al destinului; acesta are drept scop implinirea "randuielii", astfel incat osemintele lui Nechifor sa fie puse "in pamant sfant", harazindu-i-se astfel raposatului "binecuvantarea din urma si rugaciunile de care n-a avut parte".

Pe buna dreptate, Perpessicius o compara pe Vitoria cu Antigona. incadrand-o astfel intr-un timp etern.


In drumul pe care-l parcurge impreuna cu Gheorghita, Vitoria intalneste o cumetrie ("La Borca a cazut intr-o cumatrie"), o nunta ("La Cruci a dat de nunta") si-i face ea insasi in­mormantarea lui Nechifor. Calatoria ei - replica pamanteana la "marea calatorie" de dincolo de moarte a lui Lipan, devine ast­fel o traversare ritualica a celor trei mari momente existentiale. Purificata prin post si rugaciune, femeia care calca pe pa­mantul " curatit de ape" (ca intr-o noua Geneza), capata atribu­tele omului paradisiac, invecinat cu sacrul.
Nechifor Lipan apare, in roman, in absentia, intr-o ima­gine purificata, lipsita de grai. 168 169 Chipul lui se constituie din amintirile Vitoriei si ale oame­nilor care l-au cunoscut, adica din franturi de impresii privite retrospectiv.
Infatisarea fizica a celui dus se leaga, in gandurile femeii, de momentele vietii lor comune: "La mustata aceea, neagra si la ochii aceia cu sprancene aplecate si la toata infatisarea lui indesata si spatoasa, Vitoria se uita ascutit si cu indarjire, caci era dragostea ei de douazeci si mai bine de ani".


Pe masura ce timpul trece, imaginea concreta se indepar­teaza, iar obrazul intors cu fata catre apus sugereaza moartea: "incerca sa-l opreasca pe Lipan si sa-i intoarca spre ea obrazul, ca sa i-l ceteasca. El era insa tot mai in fund. Peste el se revarsau ape de primavara".


  Pentru cei care l-au vazut, in mod fugar, in timpul dru­mului din toamna, Nechifor este omul cu caciula brumarie, darnic si vesel, dar, mai ales, neinfricat si hotarat: "Dar omul acela zicea ca se duce noaptea; ca se bucura sa umble pe luna. De oameni rai spunea ca nu-i pasa; are pentru dansii pistoale incarcate in desagi".


Pentru Vitoria, Nechifor este omul caruia "nu-i putea sta nimeni impotriva".

intr-o noapte, cand cei doi soti se intorceau de la Piatra Neamt, niste hoti i-au atacat cerandu-le banii. Fara sa se infricoseze, Nechifor i-a infruntat* intr-o scena care ii confera dimensiunile unui personaj de balada:
"Numai si-a lepadat din cap caciula, si-a scuturat pletele s-a inhatat baltagul. Atata a strigat: Mai slabanogilor, eu pe voi va palesc in numele tatalui si va pravalesc cu piciorul in rapa. Aceia au ferit pe dupa niste ciritei si s-au dus".



In antiteza cu imaginea hiperbolica a lui Nechifor, hotii apar minimalizati, slabi, marunti si inspaimantati, disparand in noapte.
  Un alt mijloc de caracterizare il constituie cele doua prenume ale lui Nechifor, ambele cu sensul de "purtatorul de victorie".
Nechifor simbolizeaza sacrul convertit in profan (caci in­taiul nume era al marelui mucenic Gheorghe). Boala din copi­larie si "botezul" pagan (" Cobzarita i-a suflat pe frunte descan­tand si i-a schimbat numele") marcheaza trecerea sacrului in materie; astfel, cel care moare in rapa este ipostaza profana a lui Nechifor.
Din aceasta pricina, in momentul gasirii osemintelor, Vitoria il striga pe numele sau adevarat (Gheorghita), reiterandu-l in conditia prima si facilitandu-i intoarcerea, prin "gura de rai", in marele Cosmos ("...trebuia sa afle daca Lipan s-a inalta in soare, ori a curs pe o apa..."

).
Fiul lui Nechifor poarta si el numele marelui mucenic Gheorghe (despre care Sadoveanu scria, altundeva, ca ucide "fiara", adica Raul).

Lovindu-l pe Bogza cu baltagul, in frunte, tanarul il invinge, reinstaurand echilibrul lumii.

In romanul traditional, naratorul este omniscient (in sensul ca stie mai multe decat personajul) si omniprezent (in sensul ca acesta conduce destinele actantilor).
Viziunea obiectiva, focalizarea zero si relatarea la persoana a IlI-a completeaza trasaturile romanului traditional.

Capodopera sadoveniana "Baltagul", prin elementele men­tionate in acest comentariu, se incadreaza in categoria roma­nelor traditionale si obiective.