Romanul Baltagul ramane o scriere memorabila nu numai prin continutul si multitudinea semnificatiilor sale, ci si prin personajele lui, intre care un loc aparte il ocupa Vitoria Lipan, Nechifor Lipan si Gheorghita, feciorul lor. Nu lipsite de importanta si semnificatie in derularea actiunii sunt alte personaje secundare sau episodice: parintele Daniil Milies, baba Maranda, negustorul David, alti hangii, mos Pricop, Ilie Cutui, Calistrat Bogza si sotiile lor etc. Majoritatea acestor personaje sunt caractere puternice, de o mare complexitate, specifice acelei lumi patriarhale, pe care ele o reprezinta.

Insa, dintre toate aceste destine, se impune puternic figura Vitoriei Lipan, asa incat romanul poate fi socotit cartea acestei eroine devenite un tip reprezentativ, dar care se individualizeaza printr-o serie de trasaturi distincte.

Vitoria Lipan cucereste si prin frumusetea si farmecul ei fizic, caci, la cei aproape patruzeci de ani ai sai, ochii ei caprui rasfrangeau lumina castanie a parului, insa privirea ei era dusa departe, semn al gandurilor in care era adancita si o copleseau. Femeia "nu mai era tanara, dar avea o frumusete neobisnuita in privire. Ochii ei luceau ca-ntr-o usoara ceata in dosul genelor lungi si rasfrante in carligase".

Infatisarea fizica ilustreaza ingrijorarea femeii pentru tacerea sotului ei si prefigureaza zbuciumul sufletesc ce o va stapani si o va macina, pana ce-i va descoperi si pedepsi pe ucigasii lui Nechifor Lipan.
Femeie aspra, Vitoria este si o priceputa si harnica gospodina care duce grijile unei gospodarii cu multe acareturi si o conduce cu strasnic brat, mai ales ca sotul este adeseori plecat. Astfel, ea stie pe de rost ce produse mai are de vanzare, se tocmeste cu iscusinta de negustor cu cei care vin sa cumpere sau merge ea insasi la campie, unde vinde din produse.

Ordonata, meticuloasa, cu un deosebit simt practic, inainte de plecare pe drumurile cautarii lui Lipan, ea oranduieste totul cu o abilitate si cu o exactitate demne de invidiat, incat nici unul dintre amanunte nu-i scapa.
Intreprinzatoare si prevazatoare, vinde produsele, dar duce peste noapte banii la preot pentru a nu fi pradata. Constienta de pericolele care-i pandesc pe drum, ii face lui Gheorghita un baltag pe care preotul il sfinteste, iar pentru sine ia pusca pe care s-o foloseasca in caz de nevoie.

Vitoria este o femeie credincioasa si respecta obiceiurile stramosesti. inainte de a pleca, se consulta cu preotul, merge la manastirea. Bistrita, unde se roaga la icoana Sfintei Ana, tine gost douasprezece vineri, se spovedeste si se impartaseste sau face daruri bisericii. In drumul ei intalneste o cumetrie si o nunta si de fiecare data respecta traditia, asa cum indeplineste toate cele crestinesti pentru inmor­mantarea si pomenirea lui Nechifor Lipan.
Totodata, femeia este si superstitioasa, caci ea crede in vise si in semne, in descantece si in vraji si de aceea nu uita sa mearga la baba Maranda, vrajitoarea, pen­tru a afla despre sotul ei. Visul in care Lipan apare intors cu spatele trecand peste o apa neagra si cantecul cocosului slobozit o singura data cu pliscul intors catre poarta o obsedeaza si ii dau certitudinea ca barbatul ei nu se mai intoarce, deoarece a fost ucis.
Eroina impresioneaza si prin luciditate si stapanire de sine, caci, desi initial hotaraste sa-l trimita doar pe Gheorghita in cautarea lui Nechifor, isi da seama ca acesta are nevoie de mintea si experienta ei de viata si pleaca impreuna.

Este inzestrata cu o inteligenta iesita din comun, pe care si-o manifesta intr-o diversitate de imprejurari. in primul rand, reuseste sa-l convinga pe Gheorghita de nece­sitatea plecarii la drum, aducandu-i argumentele cele mai potrivite, culminand cu acela ca "[...] jucariile au stat. De-acu sa te arati barbat. Eu n-am alt sprijin si am nevoie de bratul tau".

in al doilea rand, culege cu abilitate informatii de la cei din jur, pe care-i trage de limba, caci dovedeste o mare pricepere in descifrarea sufle­tului oamenilor in slujba careia pune felul de a vorbi cu acestia.
Asa cum remarca Nicolae Manolescu, eroina "trece de la agresivitate la dulceata, e vaicareata din ipocrizie, intriganta din calcul, stapana pe nervii ei si neobosita. Felul cum uzeaza de argumentul ca muntenii fac totdeauna tranzactiile de fata cu martori, sugestiile pe care i le strecoara anchetatorului fara a-i jigni orgoliul, relatiile cu nevestele celor doi banuiti si cu acestia insisi - toate denota intuitia cea mai sigura a firii oamenilor".


Felul ei de a vorbi dovedeste incontestabil o inteligenta nativa; uneori, cuvintele ei sunt veritabile maxime:

"Eu te cetesc pe tine, macar ca nu stiu carte", "Cine nu cearca, nu izbuteste", "Toate pe lumea asta arata ceva", "Cei ce spune multe stie putine" etc, dar alteori evidentiaza un umor si o ironie subtire, cand i se adreseaza argatului Mitrea ("... le pui sub bot mancare si iar te culci. Sa nu uiti sa mananci si tu ca sa nu-ti slabeasca puterile") ori chiar lui Gheorghita ("Dragul mamei carturar, se vede ca mintea ta e-n carti si slove. Mai bine ar fi sa fie la tine in cap"). Cand e cazul, vorba Vitoriei devine ascutita si intrebatoare, iar pe cel care nu-i da o relatie pentru atingerea scopului ei, il considera dusman:

"- Se vede ca aici nu-i loc de popas [...]. Pe aici te uiti si treci, a grait cu buzele subtiate si apasate nevasta lui Lipan. Pe acest dintai dusman il dorea mort si ingropat sub ochii sai".


Cu toate greutatile intampinate in drumul sau si in investigatiile facute, dovedeste tenacitate, darzenie si vointa de neinfrant, deoarece nu renunta si isi va rgaliza dorinta de a-l gasi pe Nechifor Lipan si de a-i pedepsi pe ucigasi. Astfel, spiritul ei justitiar invinge si, o data scopul atins, Vitoria va reveni la vechile indeletniciri si preocupari, caci viata isi urmeaza cursul normal.

In relatia sa cu copiii, se dovedeste toleranta cu Gheorghita pentru ca il vede sfios si nesigur si pentru ca acest flacau mandru si voinic este dragostea ei din tinerete pe care i-a purtat-o sotului. Ea il apara si-l ocroteste de cate ori in ochii lui Lipan erau nouri de vreme rea, iar atunci cand isi da seama ca acesta a ramas singurul sprijin al gospodariei face din aceasta un barbat curajos si energic. Cu fata, cu Minodora, este mai aspra, mai neinduratoare pentru ca vrea s-o educe in spiritul traditiei pornind de la imbracaminte, preocupari si comportament moral si urmarind s-o casatoreasca cu un gospodar cu casa si avere.
Impovarata de griji, de nelinisti, pe langa manifestarile ei exterioare Vitoria traieste un zbucium interior devastator. Ea sta pe prispa cu ochii dusi departe, fusul se invarte singur si "in singuratatea ei, femeia cerca sa patrunda pana la el. Nu putea sa-i vada chipul; dar ii auzise glasul".

Vitoria se simte "plina de ganduri, de patima si de durere".

Banuiala o macina ca "un vierme neadormit" si ea "se desfacuse incet-incet de lume si intrase oarecum in sine".

Singuratatea este asa de mare, iar secatuirea sufleteasca asa de puternica, incat "se socotea moarta ca si omul ei care nu era langa dansa".

Vitoria gaseste insa taria morala de a se rupe din ganduri si din singuratate si de a pleca in cautarea sotului. "N-am sa mai am hodina cum n-are paraul Tarcaului pan ce l-oi gasi pe Nechifor Lipan [...] Dac-a intrat el pe celalalt taram, oi intra si eu dupa dansul."


Ceea ce ii da putere sa ia aceasta hotarare este dragostea pe care i-a purtat-o dintotdeauna sotului ei:

"Abia acum intelegea ca dragostea ei se pastrase ca-n tinerete".

Desi in tinerete izbucnise uneori in scene de gelozie datorita iubirii pentru Lipan pe care-l vrea numai al ei, acum ar fi preferat "sa-i fi facut farmece vreo muiere, cum spune baba Maranda".



Din dragoste pentru sot izvoraste si setea de viata a Vitoriei care este coplesitoare deoarece, o data cu reinvierea naturii, simte ca "trupul ei ar fi vrut sa cante si sa inmugureasca:

"simtea intrand in el soare si bucurie".

Aceasta sete de viata si de iubire se transmite si generatiilor viitoare, caci Minodora ii cere Vitoriei sa n-o dea dupa batran si dupa urat ca sa se bucure de viata ca si mama sa.
Femeia comunica parca pe cai nestiute cu elementele naturii care o indruma prin semne pe calea cea buna. Natura dubleaza totodata starea de spirit a eroinei sau confirma, prin aceleasi semne exterioare, intuitia Vitoriei.
Munteanca ii uimeste pe cei din jur prin insusirile ei deosebite si de aceea celelalte personaje isi exprima punctul de vedere evidentiindu-i calitatile sau generalizandu-le. Astfel, Gheorghita cugeta cu uimire:

"Mama asta trebuie sa fie fermecatoare: cunoaste gandul omului..."

; "Ce-o fi vrand ea sa spuie?"; "Femeile-s mai viclene [...] ele-s mai iscusite la vorba."

La randul lui, Calistrat Bogza este la fel de uluit de exactitatea cu care Vitoria a reconstituit totul, ca in momentul mortii sa recunoasca:

"Si sa se stie ca a fost intocmai cum a aratat femeia mortului".



Vitoria Lipan este un personaj complex si, de aceea, parerile referitoare la ea sunt diverse, numele ei fiind asociat celui al lui Hamlet ("un Hamlet feminin" -G. Calinescu) sau al Antigonei, eroina lui Sofocle. Alteori, este socotita "un suflet tenace si aspru de munteanca", un "aspru caracter, de o vointa aproape salbateca, aproape neomeneasca" (Perpessicius) sau "nereligioasa, vicleana si rea" (Nicolae Manolescu).
Actiunile eroinei si comportarea ei releva toate aceste calitati si defecte, astfel se structureaza un caracter complex in care defectele nu anuleaza calitatile, ci le impune in realizarea scopului si a responsabilitatii pe care personajul si le asuma.
De remarcat este si diversitatea procedeelor de caracterizare folosite de scriitor: direct, prin descriere, prin parerea celorlalte personaje sau, indirect, prin fapte, prin atitudine, prin relatia cu celelalte personaje sau prin felul de a vorbi. Totodata, Sadoveanu isi pune personajul in anumite situatii-limita, il incadreaza intr-un anumit mediu social sau il raporteaza la natura inconjuratoare.
Nechifor Lipan este personajul care nu participa direct la actiune, fiind cunoscut indirect din marturisirile altor personaje, prin intermediul rememorarilor. Numele sau adevarat este Gheorghita, dar, la patru ani, ii este schimbat pentru a fi salvat de boala si de moarte.
Sub aspect fizic, oierul avea infatisare indesata si spatoasa, mustata neagra, groasa, adusa a oala si ochii cu sprancene aplecate.
Fiind barbat voinic si puternic, avea mare curaj si nu-i putea sta nimeni impotriva. Nu se temea de hoti, deoarece "avea stapanire asupra lor, iar atunci cand acestia au vrut sa-l prade numai si-a lepadat din cap caciula, si-a scuturat pletele s-a inhatat baltagul. "Atata a strigat «Mai slabanogilor, eu pe voi va palesc in numele tatalui si va pravalesc cu piciorul in rapa». Aceia au ferit dupa s-au dus."


El este harnic si priceput in mestesugul oieritului, caci "stanile i-au fost bine randuite si ciobanii ascultatori".

Nechifor Lipan stie sa-si aleaga bacii care nu cunosteau numai istorisiri, ci si taina laptelui acru si-a branzei de burduf si de aceea el primea cereri pentru branzeturi "de departe, din niste targuri cu nume ciudate".



Este prietenos, petrecaret si nu lipseste de la nunti si cumetrii, unde ii place sa povesteasca intamplari "cu inteles".

Uneori, "era om cu hartag la chef", unde-i placea sa petreaca cu prieteni si cu lautari "si de aceea, cand se zvonea pe Tarcau "ca lui Nechifor i-a cazut veste cu parale", la crasma isi faceau aparitia si lautarii, "parca i-ar fi adus haitul".


Alteori, ii placea "sa-si abata calul in preajma muierilor si sa poposeasca langa ele", prin existenta sa trecand intr-un an niste "ochi negri, intr-altul niste ochi albastri de nemtoaica".



Cand, din iubire, Vitoria isi manifesta gelozia, Lipan socotea ca este cazul sa scoata cativa din cei sapte draci care o stapaneau, dar pe urma regreta si "isi pleca fruntea si arata mare parere de rau si jale".



Lipan era un om vrednic si fudul si nu se uita la bani, devenind chiar risipitor daca i se oferea tot ce-i trebuia si dupa gustul sau; de aceea era generos cu toti cei pe care-i intalnea si-i considera demni de atentia sa; isi cinstea tovarasii de dram, dar si pe calatori, sfintea turmele si-l platea bine pe preot.

In voinicia sa, se incumeta sa se lupte chiar cu demonul de pe Piatra Teiului, luand cu sine un cofael cu vin si lautarii, asa cum si-aduce aminte domnul David din Calugareni. La Farcasa, mos Pricop si-l aminteste pe Lipan purtand caciula brumarie, cojoc in clinuri, de miel negru, scurt pana la genunchi si Fiind incaltat cu botfori. Nechifor il impresionase pe batran, care-l considera "vrednic roman", nepasandu-i de oamenii rai pentru care avea pistoale incarcate in desagi. Deosebit de curajos, pleaca la drum asupra noptii cantand din solz ca sa nu-i fie urat.
Nechifor Lipan este personajul care deschide cartea si se incheaga pe parcursul actiunii, devenind o prezenta vie, de-a lungul derularii tuturor intamplarilor.

Portretul sau este constituit din relatarile Vitoriei si ale altor personaje cu care el vine in contact, deoarece oamenii nu-l uita si munteanca gaseste pretutindeni "vorbe vii" despre trecerea lui. De aceea, trasaturile caracteristice ale lui Lipan sunt reliefate prin rememorare, realizate fie prin prezentarea lor directa, prin descriere, fie prin relatarea unor intamplari.

Prin unele dintre insusirile sale aminteste de personajele baladelor noastre populare, fiind infatisat intr-o aura legendara, ca un adevarat erou popular, insumand calitatile categoriei tipologice din care face parte.
Gheorghita, unul dintre personajele secundare ale romanului, este fiul Vitoriei si al lui Nechifor Lipan, unul din cei "sapte prunci cu care-i binecuvantase Dumnezeu" si din care le ramasesera doar doi. El era mult indragit de mama, care il ocrotea si-l apara ori de cate ori in ochii lui Lipan erau nouri de vreme rea.
El purta "numele adevarat si tainic al lui Nechifor Lipan", caruia-i mostenise nu numai numele, dar si multe dintre insusiri.

La cei saptesprezece ani ai sai, era un flacau sprancenat s-avea ochii caprii ai Vitoriei. Avea un zambet frumos de fata si abia "incepea sa-i infireze mustacioara".

Dupa datina oierilor de la munte, purta un chimir nou si o "bondita inflorita", pe care, vorbind, o desfacea ca "sa-si cufunde palmele in chimir".


Baiatul nu era prea vorbaret, dar e explicit, stie sa-i dea lamuriri mamei sale asupra starii in care se aflau turmele ramase in baltile Jijiei, la Cristesti. Asadar, inca de la saptesprezece ani el este deja initiat in viata de pastor intrucat coborase cu ciobanii, cu oile, cu asinii si cu dulaii la iernat. Ager la minte, stiutor de carte, baiatul ii comunica mamei sale despre intarzierea lui Nechifor Lipan. Scrisoarea lui evidentiaza totodata dorul, sensibilitatea, respectul filial si credinta in Dumnezeu: "Iar oile sunt bine sanatoase [...] si noi, din mila lui Dumnezeu, asemenea; si vre-mea-i inca buna, si mi-i dor de casa. Sarut mana, mama; sarut mana, tata".


Ajuns la adolescenta si fiind o fire sensibila si meditativa, Gheorghita isi aminteste nostalgic de copilaria lipsita de griji si petrecuta in mijlocul naturii, cu turmele si in tovarasia povestilor. El a fost stapanul naturii al carei glas l-a inteles "Paraul cu bulboanele au fost ale lui. Potecile de zmeura si mai sus de afine.[...] Povestile la stana [...] Stia sa cheme in amurgit ieruncile si capriorii. Toate acestea i le aducea aminte mirosul de fan, in care pluteau vara si copilaria".

Acum, pus in fata altor realitati, baiatul cugeta dureros, trist si deznadajduit la trecerea varstei fericite a copilariei:

"Cum se risipeste mireasma in ger, asa s-au dus toate. Acum a intrat la slujba grea si la necaz".


Gheorghita trece de la starea de inocenta a copilariei la maturitate; alaturandu-se mamei sale in tentativa acesteia de a-l gasi si de a-l pedepsi pe asasinul tatalui sau. Initial, nu-si da seama, nu intelege intentiile mamei sale ascunse sub vorbe mestesugite ("Nu te uita urat, Gheorghita, ca pentru tine d-aci inainte incepe a rasari soarele") si de aceea se intreba:

"Ce-a fi vrand sa spuie?", constatand doar cu o nemarginita admiratie si uimire ca Vitoria stie sa ghiceasca gandurile omului. "Mama asta trebuie sa fie fermecatoare; cunoaste gandul omului".


Cu aceeasi uimire, dar si cu teama, observa ca mama lui s-a schimbat:

"Se uita numai cu suparare si i-au crescut tepi de aricioaica".

Crescut in spiritul traditiei si al respectului pentru parinti, Gheorghita nu indrazneste sa-si contrazica mama: acceptand, cu oarecare indoiala, sa mearga singur in cautarea lui Nechifor Lipan:

"M-oi duce, raspunse Gheorghita cu indoiala. Se poate sa i se fi intamplat ceva [...] M-oi duce daca spui; dar e bine sa-mi arati ce si cum, ca sa stiu ce sa fac".


Desi obisnuit in ale oieritului, fiind o alta generatie, baiatul este mai receptiv la nou, fara a ignora insa traditia. Astfel, el, spre deosebire de Vitoria, are incredere in autoritati, a caror menire este sa descopere ce s-a intamplat cu tatal sau, stie sa citeasca si calatoreste cu trenul.
Cu toate acestea, personalitarea sa, trecerea de la copilarie, de la adolescenta la barbatie, la maturitate se realizeaza la scoala vietii sub indrumarea Vitoriei, alaturi de care parcurge un drum initiatic, deoarece eroina isi da seama ca baiatul are nevoie de mintea ei, iar ea de bratul lui si pleaca impreuna la drum. Gheorghita se maturizeaza treptat pe masura ce trece toate incercarile. Pregateste mai intai sin­gur caii si sania si se lupta cu "troianul" pe care-l biruie; este supus, tacut si ascultator tot drumul si il alunga pe strainul care-i acosteaza in cale. in urma unora din aceste incercari, baiatul insusi ajunge la concluzia ca "Femeile-s mai viclene [...] ele-s mai iscusite la vorba; iar barbatii is mai prosti; insa mai tari de vartute".


Descoperirea cadavrului tatalui sau, priveghiul si pedepsirea ucigasului sunt imprejurarile care marcheaza transformarea definitiva a eroului. La inceput este cuprins de frica, este zapacit, plange, este cutremurat de groaza, ca, in final, sa apara energic, dinamic, plin de curaj si barbatie, indeplinind actul justitiar.


Portretul lui Gheorghita prinde contur indirect din faptele pe care acesta le savarseste, din parerea celorlalte personaje despre el si din relatiile lui cu acestea. Vitoria nu este numai cea care i-a dat viata, ci si cea care se zbate pentru implinirea lui ca om, avand amandoi acelasi scop - descoperirea lui Nechifor Lipan, ale carui calitati baiatul le dobandise.

Prin incadrarea lui in diferite medii - cel pastoresc, cel natural, cel familial - Sadoveanu ii evidentiaza o parte din insusiri tot in mod indirect.
El apeleaza insa si la caracterizarea directa, realizata mai ales prin descriere, cand este vorba de insusirile fizice si de vestimentatie, sau prin dialog, atunci cand celelalte personaje isi exprima direct parerea. Dialogul si monologul interior sunt totodata si procedee de caracterizare indirecta, pentru ca felul de a vorbi si de a gandi al personajului ii releva o parte dintre insusiri.
Este interesant de urmarit relatia ce se stabileste intre aceste trei personaje ale romanului Baltagul - Vitoria, Nechifor si Gheorghita. Nechifor Lipan este capul familiei, dar el nu apare, ca personaj, direct in actiune.

Portretul sau fizic si moral este o proiectie afectiva in mintea si in sufletul Vitoriei, care retraieste retrospectiv intamplari din existenta si casnicia lor, exprimandu-si iubirea si devotamentul.

Portretul se completeaza, la modul obiectiv, din relatarile celorlalte personaje care l-au cunoscut pe Lipan. Imaginea oierului se oglindeste in chipul si in faptele baiatului, ale lui Gheorghita, care-i mosteneste si numele, dar si unele dintre insusiri, pentru ca, inca de la o varsta tanara, dovedeste pricepere in ale oieritului. De aceea, in baiat, in acest "flacau mandru si voinic", dragostea lor din tinerete, Vitoria il vede pe Nechifor, mai ales ca Gheorghita era si numele tainic al lui Lipan, pe care femeia il rostea in clipele de bucurie, dar si de tristete.
Munteanca este aceea prin care se realizeaza legatura intre cei doi barbati. Mai itltai, cu gandul la gasirea sotului si la razbunarea mortii lui, ea isi pregateste fiul, cu multa iscusinta, pentru viata, ridicandu-l spre constiinta de sine si spre responsabilitatea de barbat pe care Gheorghita si-o asuma treptat, fara nici un fel de impotrivire. Apoi, femeia ii incredinteaza lui Gheorghita indeplinirea anumitor mi­siuni urmarindu-l indeaproape. La randul ei, Vitoria este, prin modul de a proceda, de a se comporta, o pilda pentru copilul inca nelovit de greutatile vietii.
In final, eroina reuseste sa stabileasca o armonie definitiva, caci isi gaseste sotul, dar il si initiaza pe Gheorghita in tainele vietii, acesta simtindu-se puternic si curajos, capabil sa razbune moartea tatalui sau.
Aceasta triada este completata de un alt membru al clanului Lipan -Minodora, care era mai mare decat Gheorghita si era dezmierdata mai mult de tata. Numele i-l daduse tot el, pentru ca il auzise de la o maica de la Agapia si-i placuse. Ea este fata de maritat si-i umbla gandul la feciorul dascalului Andrei, "care face slujba militariei la Piatra", dar pe care Vitoria nu-l accepta si se opune cu inversunare, invinuindu-l ca "tot nu se astampara si tulbura mintile fetei".

Mama este hotarata si o avertizeaza pe fata:

"Mananca si mai ales nu te mai gandi la lunganul acela al dascalitei. Are un nas, drept dupa porecla care li s-a dat tuturor din neamul dascalului. Ochii mititei si nasurile topor [...] Oricat ai lacrima, sa stii ca ginere ca feciorul dascalitei nu-mi trebuie".


Fata este pana la urma supusa si ascultatoare. Poarta, ca fetele de varsta ei, dupa obiceiul locului, camasa alba si catrinta neagra, vrastata cu rosu, parul impletit cununa si fara broboada. Ciubotele sunt numai pentru hora sau nunti ori pentru drumurile la targ. Ea este nevoita sa pastreze "randuiala"; sa traga lana prin fusalai, sa bata si sa scuture pernele si laicerele de zestre. Daca nu respecta traditia, va avea de suportat consecintele; "iti arat eu tie coc, valt si bluza, arda-te para focului! Nici eu, nici tu, nici bunica-ta, nici bunica-mea n-am stiut de acestea - si-n legea noastra trebuie sa traiesti si tu. Altfel iti leg o piatra de gat si te dau in Tarcau!"
Cu un singur lucru fata nu este de acord - o casatorie dupa voia mamei si nu a ei-, si de aceea o implora cu disperare:

"- Mamuca, sa nu ma dai dupa urat si dupa batran, ca sa ma bucur si eu de viata, cum te-ai bucurat dumneata".

Asadar, nu accepta o casatorie impusa si dictata de interese materiale.
Insusirile Minodorei sunt reliefate de autor fie direct, prin descriere, fie indirect, in relatie cu mama ei, Vitoria Lipan, care vegheaza cu intransigenta la comportarea fetei ca sa nu ramana de rasul satului. Dialogul dintre cele doua femei le reliefeaza insusirile, evidentiind candoarea, sinceritatea si puritatea sufleteasca a fetei, care doreste sa-si urmeze chemarea inimii, dar este nevoita sa si asculte de sfaturile mamei sale, femeie aspra, cu principii ferme si sanatoase.
Prin toate personajele sale, romanul creeaza o lume aparte, care se confrunta cu transformarile ce au loc intr-o perioada de tranzitie spre o alta epoca.