"Haralambie" este istoria cumplita a unui haiduc ucis chiar de fratele sau, devenit tufecci-basa, sef al garzilor domnesti din vremea lui Constantin Ipsilanti, timpul istoric fiind deci identificabil in jurul anului 1800. Naratorul este un personaj hieratic, calugarul Gherman, coborat din muntele Durau, de la schit, in mijlocul mirenilor. Preluarea functiei de narator (narator-martor) de la comisul Ionita, care promite sa spuna "o poveste si mai strasnica si mai minunata", amanata pana la sfarsitul cartii, se face printr-un subtil ceremonial al spunerii, aproape fara voie.

Calugarul Gherman se ridica din coltul sau si iese din tacerea pitagoreica in care se aflase pana atunci, aducand mari laude povestitorului si ascultatorilor de la han. Pentru el, auditoriul este format din vrednici "crestini si gospodari", recunoscand ca se afla in mijlocul unor oameni instariti, capabili de cinstite afaceri. Calugarul insusi este un exemplu pentru harnicia si bogatia manastirilor, iar jovialitatea lui confirma predispozitia fetelor bisericesti pentru petrecerea timpului in atmosfera povestilor, in jurul unei mese bogate si al unei ulcele cu vin. El isi asuma rolul de narator dupa ce aduce omagii povestitorilor dinainte; la care se inchina "ca la un codru verde", creand orizontul de asteptare ce precede nasterea povestii, astfel incat naratorul principal, comisul Ionita, ii adreseaza indemnul esential de a-si prezenta istoria vietii:

"- Prea cuvioase parinte Gherman, a vorbit el, tare sunt doritor sa aflu din ce parte de tara ai pornit cuviosia ta si pentru ce treburi te duci la targul Iesilor".

Acesta este de fapt firul narativ pe care se brodeaza istoria vietii lui, peste care se suprapune terifianta intamplare a hotului de codru Haralambie, dovedindu-se a fi nimeni altul decat tatal sau.

Daca intrarea in spatiul povestirii este ceremonioasa, cu un incipit prelungit pana in punctul in care se rosteste numele personajului principal, Haralambie, naratiunea propriu-zisa decurge fara prea multe inflorituri expresive, intr-un limbaj adaptat tensiunii conflictului principal. Atat incipitul, cat si celelalte momente narative sunt prefect adecvate atmosferei de la Hanul Ancutei. Naratorul este mai curand un povestitor, pentru ca se afla in mijlocul unor ascultatori traind la timpul prezent, cu acuitate, faptele trecute, in moduri diferite de reprezentare.
Prin urmare, calugarul Gherman are o rafinata strategie narativa, relatand mai intai de unde vine:

"Noi, acolo, sus, sub stancile Ceahlaului, numai cat visam la viata dulce de la podgorii. Cu afine si cu zar nu ne mai putem veseli, iar ursii nu fac cumatrii, caci inca n-au primit luminatul botez."

El isi dezvaluie mai tarziu identitatea, marturisind ca se indreapta catre targul Iesilor, unde are de implinit o treaba de la schit. Parintele inchina ulcica de vin pentru badea Gheorghita, vatav de carausi, care este un "om sagalnic", pentru "mos Ienachi coropcarul", negustor de lucruri fine, de "bucurii pentru fata mare".

Laude ceremonioase ii sunt adresate si lui mos Leonte, care se pricepe ca nimeni altul la zodii, lui mos Zaharia Fantanarul, _b mare mester la construirea fantanilor, Ancutei, pentru bunatatea vinului. Personajul "inchina cu sanatate", apoi bea din "rodul pamantului si al soarelui", semn de belsug mitic, rar intalnit in timpurile noi.
Dupa aceste popasuri de subtila retorica, de captatio betv>volentiae, povestirea intra pe fagasul firesc, prezentand modul de viata al calugarilor de la Durau, in pustietatea orizonturilor inalte si in rotirea eterna a anotimpurilor. Viata monahilor aduce aminte de cea a sihastrilor rnitici, refugiati in inima muntilor: averea si-o pastreaza cu multa dificultate, luptand impotriva animalelor salbatice, mai ales a ursilor. La Sfantul Mare Mucenic Dimitrie, iarna ii prinde ca fntr-un barlog si calugarii subzista intr-o adevarata cetate naturala, pana la primavara urmatoare. Calugarul Gherman marturiseste ca se refugiase la manastirea Duraului pentru a rascumpara pacate mai vechi ale parintilor lui, revelate de altfel pana la sfarsitul povestirii. El se ducea la biserica Sfantul Haralambie din Iasi, fiind "jurat" de maica-sa, cu putin inainte ca ea sa treaca spre "lacasurile cele vesnice", sa implineasca "diata", sa revada locul sfant al comemorarii celui ce fusese parintele sau.

Cu aceasta, povestirea mai face un pas in tunelul timpului, naratorul plasand actiunea pe vremea haiducilor si a poterilor de la sfarsitul epocii fanariote. Haralambie a iost mai intai "arnaut domnesc", devenind apoi haiduc de codru si lovind conace boieresti, drumurile, de negot si chiar pe oamenii simpli. Multe poteri pornisera pe urma hotilor, dar fusesera infrante de temutul lotru sau nu-i dadusera de urma. Voda Constantin Ipsilanti foloseste un mod diabolic de a-l prinde si a-l rapune pe Haralambie: afla ca singurul care ii poate veni de hac este fratele sau, Gheorghie Leondari, tufecci-basa, seful garzii domnesti, fapt care duce la crearea unui conflict dramatic, soldat cu un fratricid. Gheorghie se prezinta in fata domnitorului "fara sange-n obraz", primind sarcina de a-l aduce pe Haralambie "viu ori mort" si neavand de ales, ca in basme, caci Voda il ameninta irevocabil:


"Altfel, n-ai sa mai vezi obrazul meu, nici lumina zilei!" De aceea, expeditia de pedepsire este pregatita fara intarziere:

"Si cum a ajuns la odai a strigat la neferi s-a ales cincizeci dintre ei."

Povestirea dobandeste aici un caracter politist explicit, cuprinzand alcatuirea si desfasurarea in teren a poterei, locurile umblate fiind pustii, aici gasind de obicei refugiu haiducii sau hotii. Urmarirea respecta toate regulile detectiviste moderne: suspectul da o spargere, afiandu-i-se apoi salasul, si "dintr-acel ceas s-a tinut de pasii lui Haralambie, ca un cane care adulmeca putoarea fiarei. Si l-a manat din culcus in culcus, zi si noapte fara hodina. Si-n ziua a opta, pe vreme de ploaie, in zori, a batut cineva in geamul casei noastre, in sat la Bozieni."

in acest moment, calugarul Gherman devine din narator abstract narator-martor, lasand sa se inteleaga ca acel fioros Haralambie este tatal sau.
Prinderea si moartea haiducului creeaza o secventa narativa de un puternic dramatism. Dupa zile intregi de haituiala, personajul, pe care copilul, naratorul-martor, il stia "frumos si falnic", este acum flamand, "cu obrazul supt si cu ochii spariati", parasit repede de tovarasii sai de haiducie, urmarit chiar de fratele sau "ca un lup".

Lupta dintre cei doi frati este crunta:

"Haralambie a intins un pistol s-a tras. Cand l-a lepadat s-a prins din stanga pe celalalt, sa traga iar, tufecci-basa l-a palit cu hamgerul si l-a doborat."

Neferii pun stapanire pe casa, iar "unul dintre slujitorii Domniei a ridicat s-a tinut sus capul celui ucis."

Soarele ramane singurul martor mut, impasibil, la evenimentul groaznic intamplat:

"Chiar atunci rasarea soarele si scanteia bruma-n livada. Si capul sa uita cu ochi neclintiti la mine si-mi zambea cu mahnire."

, copilul realizand in acea clipa ca Haralambie era chiar tatal sau.
Gheorghie, justitiarul fratricid, se prezinta la Voda cu teribila povara, cerand voie sa se retraga in durerea sa, pentru a se izbavi de cumplita vina morala:

"- Maria ta, am plinit porunca! Dar te rog sa ma Iesi slobod la pamantul meu si la liniste - caci am varsat sangele parintilor mei, care curge si-n vinele mele...
A fost jalnica vederea aceea s-au plans in divan Voda si boierii."

Pentru iertarea pacatelor, capitanul Gheorghiu ridica in Iasi biserica Haralambie, catre care se indreapta, in timpul concret al povestirii, calugarul Gherman, indeplinind ultima dorinta a mamei sale. Conditia personajului care trebuie sa-si ucida propriul frate are un aer de tragedie antica, producand tacere si uimire in randul ascultatorilor, pregatindu-i pentru o noua povestire.