Semnul unei atemporalitati profunde se instituie inca din prima istorisire din "Hanu Ancutei", "Iapa lui Voda", povestire-cadru, care fixeaza cronotopul actiunii, cu dimensiuni spatio-temporale mentinute intr-o ambigua stare de relativa nedeterminare:

"intr-o toamna aurie am auzit multe povesti la Hanul Ancutei. Dar asta s-a intamplat intr-o departata vreme, demult, in anul cand au cazut de Santilie ploi naprasnice si spuneau oamenii ca ar fi vazut balaur negru in nouri deasupra puhoaielor."

Subiectul povestirilor este in aparenta simplu, dar structura mitica se contureaza intr-un amplu decor primordial, natura determinand mersul evenimentelor. Semne apar atat din spatiul divin, cat si de la Cel Rau, pentru ca balaurul de pe cer este o entitate malefica. Lupta intre cele doua forte se traduce prin "ploi naprasnice" si furtuna involburata dinspre rasarit. Totul sta sub semnul fabulosului, iar solomonarii din legendele sadoveniene se aseamana cu preotii daci care strajuiau, prin tacerea lor, eternitatea, ascunsi in munti sau in domuri departate de lume. Un astfel de exemplu este si mos Leonte Zodierul, care cerceteaza "semnele lui Iraclie-imparat" in cartea sa de zodii, o imaginara "carte de nisip" a lui Jorge Luis Borges, continand desfasuratorul spatio-temporal al lucrurilor ce s-au intamplat si se vor mai intampla. Vremea devine, dintr-o data, neclara, difuza, tesatura spatio-temporala iscata nu mai poate fi recunoscuta cu certitudine, situandu-se la limitele dintre spatiul obisnuit si unul fantastic, supranatural. Imersiunea in istorie este concomitenta cu stabilirea unui scenariu nontemporal, de unde pot fi recuperate, ca dintr-un spatiu apropiat, evenimentele si intamplarile, ireversibile altfel. Se poate vorbi, in "Hanu Ancutei", chiar de patru timpuri: timpul istoric, timpul naratorului, timpul cititorului si atimpul, care le inglobeaza pe toate acestea intr-o singura forma.

Timpul mitic, al intamplarilor neobisnuite, este scos in evidenta printr-o fixare temporala cu ajutorul semnelor meteorologice si ale micilor divinatii. Timpul istoric se manifesta in spatiul narativ prin referiri fabuloase la evenimente istorice recente (Razboiul Crimeii, 1853):

"Apoi intr-adevar, Imparatul-Alb si-a ridicat muscalii lui impotriva limbilor pagane, si, ca sa se plineasca zodiile..."

, alternand cu timpul atimp: "...si, ca sa se plineasca zodiile, a daruit Dumnezeu rod in podgoriile din Tara-de-Jos de nu mai aveau vierii unde sa puie mustul..."

. E o vreme a abundentei totale, comertul fiind in floare, in tara circuland nenumarati carausi "ca sa-aduca vin spre munte", cu o multime de "cara" ce "nu se mai istoveau".

Drumetii popositi prin hanuri sunt supusi unor munci pantagruelice, desprinse parca din vremurile vechi: ei mananca, beau vin, spun povesti, pentru ca apoi sa se retraga, cand le "asfinteau ochii", "prin cotloanele hanului."

Existenta unor legi biologice speciale, aplicabile fiintei umane, se traduce si prin capacitatea de a bea si de a manca precum voinicii din poveste sau eroii din mitologiile celtice si germanice, adapostiti in paradisuri cu cetati de otel sau situate in preajma Arborelui Lumii de langa Asgarth:

"S-atatea oale au farmat bautorii, de s-au crucit doi ani muierile care se duceau la targ la Roman. Si, la focuri, oameni incercati si mesteri frigeau hartane de berbeci si de vitei, ori parpaleau clean si mreana din Moldova."

Hanul are ziduri groase, de cetate, iar portile sale ferecate, aducand aminte de basmele despre zmei traind in castele unde nu patrunde nici musca, ascund spatii nedeslusite, unde "se puteau oplosi oameni, vite si carute si nici habar n-aveau dinspre partea hotilor."

Pacea domneste in tara, iar hoti nu exista, datorita unei bogatii nestavilite, accesibila pentru toti oamenii. "Toamna aurie" devine un simbol al bogatiei tarii, al lumii lipsite de orice grija, situata intr-o atemporalitate benefica, intr-o atmosfera in care "porneau povestile", sustinute, pe rand, de naratori care se desprind din umbra hanului, intr-un adevarat turnir narativ.

Primul este comisul Ionita, narator-personaj al unei intamplari petrecute cu mult timp in urma, pe vremea "celeilalte Ancute", avandu-l ca antagonist pe Voda Mihalache Sturza. Domnitorul calatorea deghizat prin tara, ca Harun Al-Rasid, si comisul Ionita ii povesteste, in spatiul magic al aceluiasi han, la o ulcica de vin, ca se duce la domnie pentru o pricina veche, pornita inainte de vremea lui Voda Calimah, cu un vecin, "corb mare boieresc", care mereu ii taia din ocina parinteasca. Efectul comic al intregii situatii narative rezulta din raspunsul comisului: daca stapanul tarii nu-i va face dreptate, atunci il va pofti sa-i pupe iapa nu departe de coada. Pe langa deliciile narative infuzate textului, se remarca structura sferica a naratiunii, in final revenind motivul acestei neobisnuite invitatii, repetate, potential, de asta data, chiar in fata domnitorului:

"- Da, Maria-Ta, raspund eu razand, cum sa ramaie? Eu vorba nu mi-o iau inapoi. Iapa-i peste drum!"
Pe acest fir narativ, Mihail Sadoveanu, delegand rolul auctorial unui narator evocator, construieste un intreg ceremonial al povestirii, in planurile profunde ale caruia se avanseaza pe principiul naratiunii telescopice, dintr-un plan-cadru mereu desprinzandu-se planuri secundare succesive. inainte de toate, naratorul abstract, evocator al atmosferei initiale, focalizeaza atentia asupra substitutului sau, naratorul-personaj. Comisului Ionita i se alcatuieste un portret memorabil: "Statea stalp acolo, in acele zile grase si vesele, un razes strain, care mie imi era drag foarte, inchina oala catre toate obrazele, asculta cu ochii dusi cantecele lautarilor si se lua la intrecere pana si cu mos Leonte la talcuirea tuturor lucrurilor de pe lumea asta."



Portretul denota, prin evocarea semnelor adanci ale varstei, o imensa experienta de viata:

"Era un om nalt, carunt, cu fata uscata si adanc brazdata. in jurul mustatii tusinate si la coacla ochilor mititei, pielea era scrijelita in creturi marunte si nenumarate..."

. Calul sau e "de mirare", o proiectie directa in spatiul fabulos romanesc:

"Era calul din poveste, inainte de a manca tipsia cu jar. Numai pielea si ciolanele!", aflat in contradictie cu hainele ce denota o anumita innobilare a personajului, de "siac sur", are o istorie ciudata, este chiar calul din poveste.
Razasul insusi se defineste ca un personaj-narator, cu un comportament specific, intrat in actiune numai cand i se atribuie rolul de voce narativa in imensul carusel al povestilor:

"Eu aici is trecator... cuvanta, cu oala in mana, dumnealui, Ionita comisul; eu incalic si pornesc in lumea mea... Roibu meu ii totdeauna gata, cu saua pe el... Cal ca mine n-are nimeni... incalic, imi plesnesc caciula pe o ureche si ma duc, nici nu-mi pasa."

Dar el nu pleaca nicaieri, ca un simbol al statorniciei preluat din vremuri imemoriale. Personajul vine din alt timp, se situeaza, temporal vorbind, intr-o lume cand deplasarea intre imparatii era usoara, nestanjenita de granite. Calul acesta de poveste este de fapt, aici, un mijloc de deplasare, pe nesimtite, in timpul fabulos parca al povestii. El este "un cal dintr-o vita aleasa", tragandu-se "dintr-o iapa tot pintenoaga", cu care comisul s-a fudulit in tinerete si care a atras atentia chiar a lui Voda Mihalache Sturza. in acest fel, in discurs se instaleaza alt plan narativ, perfect simetric insa celui initial, prin repere miscate abia perceptibil numai de trecerea timpului. Personaje similare se aflau "in acelasi loc", band tot must, cealalta Ancuta "sedea ca si asta, tot in locul acela, rezemata de usciorul usii", iar comisul, tanar, "cu oala in mana stanga si cu fraul iepei in dreapta" spunea eternele sale povesti, ale carei vorbe s-au pierdut desigur in vant:

"Ce voi fi spus eu atunci nu stiu, - au fost vorbe care au zburat ca si frunzele de toamna..."

. Un scenariu aparent static, in care numai timpul si-a lasat semnele trecerii inexorabile.

Este insa cadrul repetabil, in care incepe o noua poveste.