in "Hanu Ancutei", timpul povestilor pare nesfarsit, cea mai insistenta observatie fiind aceea ca este timp destul pentru a se insira o poveste dupa alta. Astfel, nici nu terminase bine orbul de spus povestea sa, ca lita Salomia era nerabdatoare sa inceapa alta, dovada ca spatiul narativ este fabulos, plin de neprevazut, desfoliabil intr-o multime de secvente narative. Lita Salomia comenteaza in felul ei modul in care orbul si-a prezentat propria-i povestire:

"- Iaca, astfel traiesc unii fara grija, macar ca-s niste nevolnici. Umbla dusi de mana de altii, ca ei singuri nu-s vrednici sa calce doi pasi; si pe unde ajung spun niste minciuni, de sta lumea, si se uita la dansii cu gura cascata."

Lita Salomia fusese femeie frumoasa in tinerete, caci toti barbatii se uitau la ea, in timp ce toate celelalte femei erau ignorate. in viziunea ei, toate istorisirile spuse sunt crancene:

"Asemenea ca si orbul, au spus altii, inainte de-a veni dumneata niste istorisiri de s-a facut crancena carnea pe mine si n-am sa le uit pana la ceasul mortii."

in han, razasul cel batran, mos Zaharia fantanarul, are insa o poveste speciala, catre care il indeamna cu insistenta lita Salomia, cedandu-i, in acest turnir narativ, rolul de povestitor. Acesta nu se indeamna totusi la vorba si enunta numai nucleul narativ al intamplarii, ideea ca boierul de la Pastraveni l-a chemat sa sape o fantana pentru o vanatoare domneasca dintr-o toamna de demult, incheind in mod neasteptat:

"- Atata-i."

Cu greu insa este indemnat sa adauge nuante si planuri narative noi ale acestei istorii de demult, naratorul avand mereu inclinatia catre concizie si fiind completat mereu de lita Salomia, lui revenindu-i numai rolul sa confirme o povestire care si pe el il mira, parandu-i-se neobisnuita spusa de altii.
Faptele din naratiunea lui Zaharia fantanarul s-au petrecut cu mult timp in urma, in poiana lui Vladica Sas, unde vestitul mester fusese pus de boier sa sape o fantana, pentru ca se organiza acolo o mare vanatoare domneasca. Tehnica descoperirii izvoarelor este stranie, in esenta magica, inscriindu-se intr-o stiinta straveche: se bate pamantul cu piciorul, se asculta semnele, se scoate din chimir cumpana si se descopera daca acolo este apa. Cumpana este un obiect magic, fiind formata din "doua betisoare rotunde si ingemanate de lemn vechi si lustruit."


Apoi se construieste fantana, fara mari dificultati in cazul de fata. Zaharia sta pe margine pana cand tiganii dau de firul de apa, apoi se baga in fantana si zideste impreuna cu ei putul, dandu-i un pahar de apa buna boierului in momentul in care acesta se intoarce.

Povestirea principala se bazeaza pe o asociere subtila intre vocatia lui Zaharia ca descoperitor de izvoare si modul in care bagheta magica este folosita pentru a revela in fata lui Voda, in timpul vanatorii domnesti, dragostea dintre doi tineri, carora tatal fetei nu le dadea binecuvantarea casatoriei. Aglaita si Ilies Ursachi repeta povestea lui Romeo si Julieta, fata parand gata sa se arunce in fantana, pentru ca tatal ei, boierul Dimachi Marza, nu accepta ca ginere un fecior de mazil. Zaharia fantanarul gaseste o modalitate de a-i uni pe cei doi, apeland la autoritatea domneasca. El ii doseste pe tineri intr-o coliba de vanatoare, unde urma sa poposeasca domnul. Apoi, la fantana, lui Voda i se da sa manance din chiseaua cu dulceata si sa bea din paharul cu apa. Zaharia fantanarul se foloseste de cumpana magica, siretlic prin care conduce alaiul domnesc la coliba unde stateau cei doi tineri, Voda vazandu-i "ingenunchiati si cu capetele plecate" si dandu-le binecuvantarea domneasca, mai mult, devenind nanasi la casatoria lor, celebrata intr-o continua petrecere la hanul Ancutei si apoi in targul Iasilor.
Tarziu in noapte, povestile atipesc la Hanul Ancutei; naratorilor si ascultatorilor "de truda si de somn, le asfinteau ochii".

Atmosfera este infiorata de semne malefice, hanul fara povesti fiind un loc supus primejdiilor:

"Era un ceas tarziu, si closca cu pui trecuse de crucea noptii [...] Din dosul hanului veni deodata nechezatul iepei celei slabe a razasului. [...]

Lita Salomia, ranjind, sopti incet:
- Sa stiti ca acesta nu-i ceas curat. Eu cunosc semnele... [...]

Il simtise si hanul, - caci se infiora lung. O usa, in fundurile lui, se izbi. Se facu tacere la vatra si, cu totii privindu-ne, nu ne-am vazut obrazurile. in sfarsit abia atun,ci s-a parut ca ne luminam. Si demonul trecu in pustietatile apelor si codrilor, caci nu l-am mai simtit."

Semnele malefice ingreuneaza pleoapele personajelor, punand capat sirului povestilor, desi comisul Ionita a ramas dator cu povestirea promisa, uitand "cu desavarsire ca trebuie sa ne spuie o istorie cum n-am mai auzit".