In octombrie 1961, cand Mihail Sadoveanu trecea in eternitate, scriitorul isi insemnase popasul in veac, printr-o opera uriasa si monumentala (peste o suta de volume cu aproximativ treisprezece jnii de pagini), in care Omul, Cosmosul si Eternitatea se intalnesc pretutindeni.

Situata, cronologic, in perioada interbelica si aflata la confluenta mai multor curente literare (semanatorismul, romantismul eroic, realismul liric si mitologic), aceasta opera releva un creator profund: mai apropiat de Anatole France decat de Proust sau de A. Gide, vizionar al istoriei ca Lev Tolstoi, magic si misterios ca si Goethe si poet al naturii ca Chateaubriand. Sadoveanu si-a castigat un loc unic in literatura romana.

Cel mai mare povestitor-artist al nostru a scris povestiri si romane - toate alcatuind un edificiu monumental a carui trasatura fundamentala o constituie intoarcerea la tiparele originare.

Cel mai vechi dintre acestea este natura descrisa in lucrari ca: "Tara de dincolo de negura", Valea Frumoasei", "imparatia apelor", "Povestile de la Bradu-Stramb" si, partial. in toate celelalte opere.
Spatiul de suflet al autorului este Moldova: a tara a varstei de aur, a carei emblema o constituie bourul alb din singuratatile muntilor, topos sacralizat prin vechime, aflat sub lumina soarelui in asfintit.

Pretextul retragerii in natura il constituie vanatoarea si pescuitul - ocupatii primordiale ale omenirii, cu ajutorul carora omul modern iese din fluxul timpului si se intoarce la obarsii.

Reprezentativa pentru aceasta categorie de lucrari este "Tara de dincolo de negura" (1926). Titlul ei nu denumeste un spatiu real, ci unul ideal, de dor, care apartine unui trecut asimilabil mitului.
Dupa un capitol introductiv, in cel de-al doilea ("Mirajul"), memoria este chemata pentru a reinvia, din timpul trecut in uitare. locuri si oameni care au fost: mos Procor, mos Barnea, mos Calistru si ceilalti alcatuiesc un singur arhetip: Marele Vanator in sens mitic, a carui imagine a ramas din preistorie.

Cartea poate fi socotita un poem in proza dedicat frumusetilor spatiului romanesc: muntelui-spatiu sacru si neprihanit, cu singuratati necalcate de picior de om de la inceputul zidirii; padurii - sugestie a labirintului vegetal si poarta de trecere spre o alta lume; deltei in care plaurul plutitor care se naste din ape, repeta marea Geneza a Universului.
Considerat "poet somptuos al naturii ca Chateaubriand" (N. Manolescu), Sadoveanu este profund national: peisajul sau este natura patriei noastre, vazuta in rotatia anotimpurilor si proiectata cosmic.
. O alta modalitate de intoarcere la tiparele originare o constituie existenta ritualizata, care se desfasoara pe baza unor legi nescrise, datini si traditii pastrate neschimbate parca de la inceputul lumii.
Reprezentativ in acest sens este volumul "Hanu-Ancutei (1928).                                                                             ,
Alcatuit din noua povestiri dispuse dupa tehnica povestirii "in rama" (utilizata si de Boecaceio in "Decameronul", , " «Hanu Ancutei» este capodopera idilicului jovial si a subtilitatii barbare" (G. Calinescu).
Asezat ia o intretaiere de drumuri si aurit ide soarele toamnei, hanul este, deopotriva, o "rascruce" de drumuri existentiale, fiecare dintre drumeti evocand intamplari esentiale, petrecute in acele locuri cu ani in urma; aici, vin din timp si din neguri de uitare, personajele arhetipale ale unui spatiu mitic.
Primul dintre acestea este chiar hanul. Plasat in apropiere de apa Moldovei, hanul este salasul de nemurire, ale carui ziduri groase si porti ferecate conserva timpul, salvat din eterna curgere prin intermediul povestirii: "Iar hanul reprezinta locul unde toate aceste povesti se spun; loc de intalnire intru poveste si intru nemoarte". (N. Manolescu).

Intre zidurile hanului, expresii ca: "vremea veche ", "departata vreme", "vreme adanca" devin echivalente cu "A fost odata ..." al basmelor, iar povestile adevarate care se. spun sunt "minunate", -punand acest spatiu sub zodia fabulosului.

In crugul noptii, sufletul hanului tresalta si simte prezenta demonului, intrucat aici, realitatea si mitul, trecutul si prezentul curg unul in celalalt mereu, fara sfarsit.

Drumetii sunt tot atatea ipostaze ale omului etern:-mos Leonte ("Balaurul) este .un Mag care- "citeste" in cartea lui de zodii, semnele vremii si pe cele ale viitorului; Orbul ("Orb sarac") este un Homer autohton descins la han din "trecute vremi"; calugarul ("Haralambie") este un Izbavit, iar comisul Ionita este chiar Omul muritor si "calator" prin lume, gata oricand sa plece spre mioritica "nuntire" cu Universul; Ancuta cea de acum este o copie a celeilalte Ancute (sau, poate a unui sir inceput cu Stramoasa din mit si continuat dincolo de timp).

O alta modalitate de intoarcere la tiparele originare o constituie existenta rurala infatisata in volumele de povestiri de la inceputul carierei scriitoricesti sadoveniene. Reprezentative pentru aceasta tema sunt: "Bordeenii", "Hotul", Judet al sarmanilor"    

Cele mai multe dintre povestiri nareaza o singura intamplare dezvaluita intr-un anume moment al existentei, ca si cum eroul acesteia ar fj, simtit nevoia sa se elibereze de o taina.
Importanta este asemanarea dintre oameni: in aceasta categorie de lucrari nu exista eroi, ci "un singur specimen uman in sute de ipostaze" (Calinescu). De asemenea, povestirile se mai caracterizeaza printr-o atmosfera de primitivitate, prin refuzul civilizatiei citadine si printr-o puternica nota sociala.
Tot o modalitate de intoarcere la tiparele originare o constituie destinul cosmic al fiintei umane. Acesta ar fi unul dintre motivele marelui roman "Baltagut (1930) in care intamplarile narate "se altoiesc pe tulpina unitara a eposului mortii si ritualelor e/" (Perpessicius).

La prima vedere, autorul evoca o intamplare petrecuta in spatiul montan, intr-un timp concret sj calendaristic: deceniul al treilea al secolului nostru. in spajele acesteia, se ascunde insa o situatie arhetipala: destinul mioritic al omului, intoarcerea alcatuirii umane in marele Univers.

In concordanta cu aceasta dualitate se disting, in roman, doua structuri:
Cea dintai dintre acestea tine de realismul magic infatisand o lume incremenita in datini si traditii si avand drept principal fir narativ drumul Vitoriei Lipan, in cautarea osemintelor celui care ii fusese sot.

La cel mai simplu nivel de interpretare, aceasta structura ar putea fi rezumata astfel:                                           :

Nechifor Lipan - cioban din satul Magura Tarcaului, pleaca, spre toamna, la Dorna, cu intentia dea cumpara o turma de oi.
Trecand timpul sorocii intoarcerii, sotia sa Vitoria cade la negre banuieli (intarite de visele premonitorii si de alte "semne"). Si cum intreaga iarna vestile asteptate nu sosesc, in martie, Vitoria pleaca (insotita de fiul ei Gheorghita) in cautarea lui Nechifor.
Dupa un drum lung si sinuos (cu popasuri poruncite de "semnele" naturii), munteanca va descoperi osemintele lui Lipan, intr-o rapa, intre Suha si Sabasa. Abia acum isi poate implini femeia menirea de Antigona, care ii poruncise aceasta calatorie: savarsirea ritualului funebru, a "randuielii" fara de care sufletul celui mort nu-si gaseste odihna, iar trupul nu se poate contopi cu pamantul - parte a marelui Cosmos.

La praznic, Vitoria ii demasca pe cei doi ucigasi (Calistrat Bogza si Ilie Cutui) obligandu-i sa-si recunoasca fapta; primul este lovit in frunte, cu baltagul, de catre Gheorghita si sugrumat de Lupu (cainele lui Nechifor). Moartea, in final a lui Bogza releva vina acestuia: de a nu se fi multumit ce ceea ce ave*a, asa cum Ie harazise Creatorul muntenilor, in ,timpul biblic al intemeierii neamurilor.                       
Roman al "cautarii urmelor" (C. Ciopraga), "Baltagul"este si o monografie a satului moldovenesc de munte din primele decenii ale veacului nostru. Astfel, ritualurile legate de sarbatorile primenirii anilor, datinile practicate la botezuri.nunti si inmormantari, ori largile miscari ale transhumantei sunt evocate cu o rara maiestrie.
Importante nu sunt insa doar acestea, ci faptul ca, repetand "randuielile pastrate nestirbite de sute de ani, oamenii se situeaza intr-un timp etern; din aceasta pricina, numele satului (Magura Tarcaului) nu apare decat de putine ori, acesta fiind un sat pentru eternitate.
Cel de al doilea plan al romanului este mitic si simbolic si ar putea sa aiba legatura cu pomenitul destin mioritic al omului.

In acest sens, interesante sunt numele celor trei personaje principale, fiecare dintre acestea avand afinitati cu ideea de victorie.
Astfel, Nechifor (care apare, in roman, in absentia, intr-o imagine purificata, lipsita de grai), are doua nume, ambele cu sensul de "purtatorul de victorie".

Nechifor simbolizeaza sacrul convertit in profan (caci intaiul nume era al marelui mucenic Gheorghe). Boala din copilarie si "botezul" pagan ("CoBzarita i-a suflat pe frunte descantand si- i-a schimbat numele") marcheaza trecerea sacrului in materie; ceea ce moare in rapa este ipostaza profana a omului. Din aceasta pricina, in momentul gasirii osemintelor, Vitoria il striga pe numele sau adevarat (Gheorghita), reiterandu-I in conditia prima si facilitandu-i intoarcerea, prin "gura de rai" in marele Cosmos ("... trebuia sa afle daca Lipan s-,a inaltat in soare.ori a curs pe o apa ..."

).

Nu mai putin, in planul profan, Vitoria fiind "un Hamlet feminin" (Calinescu), numele ei semnifica tot biruinta: atata vreme cat crima constituie o stirbire a integritatii lumii, pedepsirea vinovatilor devine un act necesar si purificator.
Cealalta "fata" a Vitoriei fiind intoarsa spre noaptea ancestrala din care s-au pastrat datinile, acest personaj de tragica maretie se incadreaza in timpul etern. La modul simbolic, ea invinge timpul curgator si moartea, caci viata va continua cu o alta generatie.
Gheorghita poarta si el numele marelui mucenic Gheorghe (despre care Sadoveanu scria ca ucide "fiara", adica Raul); lovindu-l pe Bogza cu baltagul, tanarul il va invinge (ca in mitul crengii de aur), reinstaurand echilibrul lumii.
Tot in niste "tipare" este incremenita viata monotona a orasului de provincie evocata in romane ca: Apa mortilor", "Floare ofilita", "Locul unde nu s-a intamplat nimic".



In maniera realismului psihologic, autorul evoca atmosfera apasatoare a oraselelor moldovenesti de provincie, de la sfarsitul secolului trecut.
Spatiul descris este un loc in care "nu se intampla nimic", dar in care se petrec, la nivel individual, ratari, drame, iluzii sfaramate.

In acest spatiu alcatuit din mahalale sordide, carciumi si cafenele, starea sufleteasca obisnuita este plictisul. Fiecare generatie se incadreaza in tiparul de existenta al generatiei precedente, sub semnul unui timp lent, egal mereu cu el insusi, in zile nesfarsite "din lungul sirag ce se intinde inainte pana la incheierea vietii".



In acest timp stagnant, oamenii devin captivi ai propriei existente, traind un vizibil proces de alienare. Personajele sunt: intelectuali dezradacinati, femei tanjind (ca .si doamna Bovary) dupa o alta lume, firi pline de pasiune care reactioneaza in mod neasteptat. In acest spatiu, iluziile se vadesc a fi o "apa a mortilor", un miraj, avanturile scad si in locul lor se instaleaza golul sufletesc: Nimic. N-am simtit in jurul meu nimic, n-am putut face nimic in lumea asta, nu m-am simtit indemnat sa fac nimic " marturiseste retrospectiv un personaj, rezumand toate celelalte existente.
In sfarsit, un alt mod al intoarcerii la tipare il constituie istoria Moldovei.

In spiritul romantismului eroic, autorul evoca, la modul epopeic, trei secole din trecutul Moldovei reinviind fapte grandioase care le confera oamenilor proportii monumentale.


In aceasta tema ar putea fi incluse romanele istorice: "Vremuri de bejenie" (1907), "Neamul Soimarestilor" (1915), "Zodia Cancerului sau Vremea Ducai Voda" (1929), "Fratii Jderi(1935-1942) .             

O mentiune aparte merita romanul "Creanga de aur" (1933), in care autorul reia teza vechimii noastre ("ne tragem mai demult decat maica Roma") pe aceste meleaguri; totodata, romanul mentionat este o carte a initierii in ritualuri stravechi descinzand din cultul lui Zalmoxis.
Romanele istorice sadoveniene evoca o lume arhaica, infatisata in exodurile ei triste, in scenele atroce ale navalirilor dusmane si, mai ales, in razboaie.
Timpul istoric (devenit timp tragic) este populat de figuri legendare, iar istoria se impleteste cu mitul.