Povestirea Domnu Trandafir este conceputa ca o scrisoare. in citeva rinduri, autorul se adreseaza direct destinatarului, numin-du-l cu afectiune: "prietene", "frate draga" si ii comunica intentia ga de a-i vorbi despre domnul Trandafir, fostul sau invatator, intelegem ca i-a mai vorbit, deoarece spune ca ii va vorbi si in aceasta scrisoare despre omul care l-a invatat carte. Din acest mo­tiv, tonul autorului este cald, apropiat, familiar. Naratiunea este o evocare, adica o reinviere a unor intimplari trecute, in asa fel incit ele sa para ca se desfasoara inaintea ocnilor nostri.

Textele in care sint povestite amintiri din viata autorului au un caracter memo­rialistic. Ele sint conyjngatoare prin faptul ca se refera la o realitate traita, nu imaginara. In fragmentele din manual, Mihail Sadoveanu evoca chipul luminos al invatatorului sau, in cadrul mai larg al amintirilor din copilarie, petrecuta intr-un vechi tirgusor moldo­venesc, de la malul Siretului. intreaga povestire respira o atmosfera de lumina blinda, invaluitoare, de usor regret pentru timpul care nu se mai intoarce decit in amintire. Tonul este plin de caldura, fiindca virsta cea mai nevinovata, cind nimic rau si urit nu putea sa existe, stirneste duiosie si melancolie.

Intors dupa multa vreme in tirgusorul natal, omul matur este cuprins de un fel de neliniste a aducerii aminte. El colinda "in lung si in lat locurile curioscute", spunind ca "au ramas vii" pentru su­fletul sau "intimplarile luminoase ale copilariei".


Ca si in cazul lui Creanga, si in acest text sadovenian copilaria apare ca o virsta a fericirii depline, ca un timp aflat mereu in lumina, neumbrit de nimic, de nici o tristete, de nici o grija, de nici o tulburare! Fireste ca o astfel de privire asupra acestei virste este Inseninata si de trecerea anilor, care vor fi sters orice adumbrire. intimplarile pri­mei virste omenesti i-au ramas vii omului matur pentru ca sufletul copilului descopera ca pe un miracol lumea, viata, iar sufletul ace­leiasi fiinte, peste care s-au asezat valurile vremii, a ramas la fel de proaspat, de deschis la frumusetea vietii, desi acea lume a apus: Distanta in timp este subliniata si gramatical prin folosirea repe­tata a perfectului compus pentru prezentul povestirii:

"Am vazut", "Am vazut iarasi", "si-am mai vazut", "Pe toate le-am vazut", "M-au infiorat , "M-au bucurat".

Timpul copilariei este imper­fectul, un trecut care arata repetarea actiunii verbale, ca si cum aceasta nu ar fi incetat:

"Ma scaldam cu dracii de sama mea", "Ne balaceam", "Ne ungeam cu nomol", "ne alungam," "ne jucam de-a ascunsul".

Sub soarele verii, pe malul Siretului, in "intinsele za­voaie de salcii cenusii", in "desisurile cu mure", "prin poieni", sau noaptea, in "surile darapanate", jocul copiilor izbucnea poleit de orbitoarele culori ale naturii ("curcubee de stropi"), jn fiorii col­turilor negre. Povestitorul isi aminteste naivitatea spaimelor de a-tunci ca si cum le-ar retrai:

"intram cu grozava frica de bursuci", "Cu cit nor cautam prin colturi negre".

Risul si miscarea dezlan­tuita a trupurilor tinere dau cititorului senzatia de izbucnire curata si nestavilita a unei virste cind omul traieste in inocenta ca si natura.
Cel mai mult, insa, M. Sadoveanu doreste sa revada locul "un­de odata era scoala".

El noteaza cu nostalgie:

"numai locul a ramas".

Aceasta suprafata goala se insufleteste, sub privirea incarcata de amintiri, de "freamatul de copii" din prima dimineata de elev, de bucuria pe care o dadeau iernile cu "uriasi de zapada".


in mijlocul acestei lumi reinsufletite cu puterile sufletului se inalta figura Domnului Trandafir. Observam ca maturul il numeste, dupa atitia ani, tot Domnu Trandafir, ca i-a ramas de-a lungul vietii, invatator. Intram in partea a doua a evocarii, in care amintirile refac portretul unui om de o nespusa bunatate si modestie. Prima amintire care revine din intunericul timpului este momentul in care copiii primeau din mina invatatorului cite doua pere "de gus­tare" la inceputul vacantei.


Portretul fizic este sumar si retinem din el amanuntul semnificativ al ochilor "foarte blajini" ai invatatorului. Povestitorul insusi atrage atentia ca nu va vorbi des­pre gramatica sau aritmetica, adica despre ceea ce i-ar fi putut invata oricare alt dascal, ci mai ales despre "invatatura cealalta, sufleteasca" pe care le-o da Domnul. De aceea isi aminteste fostul scolar toate acele gesturi, care erau ale sufletului, precum invatatu­ra "poeziilor eroice", a cintecului, cind Domnul incrunta "putin din sprincene" si "dadea usor tonul", pornind "glasurile tinere, intr-o revarsare calda", sau de privirea lu blinda, "cu zimbet li­nistit", cind citea din povestile lui Creanga. invatatorul tinea cartea Humulesteanului "la piept, in dreptul inimii" si "se facea o tacere adinca, ca intr-o biserica . Aceste fapte il arata pe invatator ca om ce iubeste atit de mult copiii, incit doreste sa-i invete mai presus de orice chiar iubirea. Sadoveanu il numeste pe acest om care avea "prisos de bunatate in el":

"apostol".

Apostolul in acest caz in­seamna o fiinta daruita luminarii poporului pina la sacrificiul de sine. Domnu Trandafir nu traia pentru el, ci pentru numerosii copii pe care i-a invatat toata viata lui. O intimplare mai deosebita in­vioreaza povestirea. Domnul Trandafir este vizitat, intr-o zi, de doi oraseni care vor sa vada scoala, copiii si o lectie "asa, de cu­riozitate".



Este , de fapt, o inspectie la care participa insusi "minis­trul scoalelor".

Farmecul evenimentului consta in faptul ca inva­tatorul, bun gospodar, ca orice om de la tara, si prins cu descarcatul unui car de nn, nu banuieste nimic, intimpinindu-i pe cei doi dom­ni in chipul cel mai firesc, ca pe niste oameni osteniti de pe drum si de caldura. Le ofera dulceti, cafea si le arata o lectie "cum o facea el totdeauna".

Impresioneaza autenticitatea personajului, a-dica dorinta lui de a parea exact ceea ce este si mai ales de a nu parea mai mult decit este. Si fireste, ne tulbura puterea lui de a insufleti orice lucru cu dragoatea care izvoraste neincetat din inima lui buna. Ochii orasenilor sint dintr-o data incalziti. Glasurile ti­nere si rivna plina de har a invatatorului actioneaza cu puterea yrajei asupra oaspetilor. Nu este, de fapt, o inspectie scolara, ci o intilnire omeneasca, care stirneste inaltului personaj un profund respect. Duiosia isi are izvor si in contrastul dintre modestul in­vatator, pierdut intr-un colt de tara, si personajele inalte, venite dintr-o alta lume, mult mai complicata si mult mai putin pura. Aceasta deosebire transpare in vorbele batrinului dascal:

"Ce are sa caute ministrul aici, in saracia asta a noastra?" Ca sa accentueze sfiala dascalului de a se pretui pe sine, povestitorul mai noteaza ca "Domnu Trandafir" "mult s-a minunat" de aceasta intamplare. Nimic nu se spune despre mindria lui, despre satisfactia de a fi impresionat pe mai mani "scoalelor".

Autorul reia observatia sim­pla care precede fragmentul vizitei la scoala, ca "Domnu" nu-i invata decit din dragoste. Nici pentru ca trebuia, nici pentru ca i se platea, nici "din pricina ca se temea de cei mari".

Relatia cu invataceii este paterna:

"parca eram copiii lui".




Portretul dascalului imbogateste ideea de om, increderea in pu­terea omului de a schimba infatisarea lumii si chiar de a invinge numai prin iubire si bunatate moartea. Spunem aceasta fiindca "Domnu Trandafir", ingropat de mult, pe pamintul pe care l-a sfin­tit cu munca lui, traieste in mintea si m sufletul elevilor lui. Scrii­torul pare a contrazice ideea ca numai personalitatile stiute de toata lumea pot ramine nemuritoare. Calitatea de om adevarat este la fel de glorioasa, iar locul pecare a trait ramine insemnat, chiar daca timpul sterge asezarile:

"In locul acela odata a trait un om".