Desi scurta, uniepisodica, surprinzind, adica, un singur mo­ment din viata - aici, intilnirea autorului cu un copil care isi "poar­ta", trist, oitele la pascut intr-o zi de inceput de primavara - a- ceasta scriere a lui M. Sadoveanu are o complexitate nebanuita si greu sesizabila la o lectura grabita. Numita, in manual, "schita , Xfn om nacajit este, mai dejraba, o povestire, specie cultivata cu predilectie si ilustrata cu stralucire de autorul Baltagului si al Nea­mului Soimarestilor. Caci, chiar si in romanele sale, Sadoveanu este, in primul rind, un povestitor.

Cit priveste complexitatea acestei povestiri, ea rezulta din mai multe elemente: alternarea planurilor temporale, prezent-trecut si a modurilor relatarii: povestit-evocare; consonanta sau contrastul dintre natura si starile sufletesti ale personajelor centrale; prezenta vie in naratiune a unor personaje care nu iau parte la actiune ca naratorul si Niculaes; profunzimea psihologica extraodinara a a-cestui "om nacajit."


Maestru neintrecut al tablourilor de natura, Mihail Sadoveanu surprinde, ca un pictor impresionist, peisajul primavaratic:

"pa-mintul se zbicise", "incepusera sa infloreasca galben cornii", "mu­gurul proaspat al primaverii", "pamintul reavan", "cerul... limpe-de", _A"soarele (care) umplea cimpiile de lumina".



In acest cadru are Ioc intilnirea dintre povestitor si "baiatul cel mai mititel al lui Dumitru Onisor", al carui portret se incheaga din linii fine si din tuse intunecate:

"era un copilas palid si ma­runtel", avea "ochi tristi invaluiti ca-ntr-o umbra cenusie", "c-un glas moale in care parca suna o suferinta timpurie".

Numindu-l "flacau" pe baiejelul "numai de-o schioapa" care abia "intrase in a opta pnmavaja a vietii", autorul incearca sa si-l apropie, sa faca din el un partener de dialog, dezvaluind, totodata, virsta interioara a copilului.

Atitudinea povestitorului se schimba ("zimbetul meu pieri pe data") si ceea ce parea sa fie o conversatie banala intre un drumet si un copil care paste citeva oi in cringul de la marginea satului devine un dialog profund despre responsabilitate si durere, despre viata si moarte. Caci copilul care se simte "vrednic" sa pasca oitele judeca precum un gospodar, este mihnit ca unele animale i-au "pierit", desi se stie a nu fi vinovat de aceasta, isi face datoria ca si ceilalti membri mai virstnici ai familiei (,,-Tatuca nu-i acasa, a iesit la arat cu cei mari"), ar vrea sa-l apuce de piept pe "raul cela" care ii lovise cu caruta oaia, vorbeste "cu seriozitate si durere, ca un om mare".



Cu toate acestea, desi experienta timpurie a mortii il maturi­zase inainte de vreme, sufletul lui de copil vibreaza de fiecare data cind isi aminteste de fiinta cea mai draga - mama. Atunci "glasul lui dintr-p data scazuse intr-un tremur de lacrimi" si "copilul vor­bea incet cu glasul lui de suferinta",

Intre planul intimplarii si planul evocarii povestitorul interpu­ne o "cortina", un alt peisaj - dumbrava cu "aluni si cornii in floa­re", cu "toporasi violeti", animata de zborul si cintecul pasarelelor. Tabloul contrasteaza evident cu starea sufleteasca a protagonisti­lor, in timp ce Siretul care "venea involburat, mare si tulbure" pare sa sugereze tocmai framintarile, necazurile, durerile copilului.
Neintrecut creator de atmosfera, Mihail Sadoveanu se intoarce in timp, reface propria sa copilarie, evoca plin de caldura si de duiosie pe mama copilului, Inna lui Avram, ai carei ochi "inecati de un val fumoriu" ii avea si Neculaes. Personajul prinde contur:

"Fusese o fata vioaie si apriga, foarte frumoasa si cuminte".

Plecata prea de timpuriu din viata, ea imprumutase chipul si sufletul,mezi­nului sau:

"Amintirea Irinei noastre traia numai ui copilul cel palid".


Imaginind despartirea copilului de marna care se stinge, scrii­torul face apel din nou Ia elementele naturii care accentueaza tra­gismul momentului:

"serile acelea singuratice de suferinta, cind amindoi sfatuiau cu ochii in lacrimi s-afara bintuiau, cu chinuite plingeri, vifornitele iernii".



Intoarcerea in prezent, revenirea povestitorului in dumbrava unde copilul se vede "nedeslusit, ca-ntr-o ceata de lumina" (re­marcabila sugestie a clar-obscurului!) aduce o noua schimbare de atmosfera. in contrast cu pitigoiul "bucuros si fara grija", Niculaes "ofta, ca un om nacajit si plin de griji ce se afla".

Sufletul pur a copilului cunoaste un moment de destidere, de bucurie:

" Tarziu,
intorcindu-ma, ii gasii inseninat, caci mioara i se inviorase".

Pentru prima oara el zimbeste si zimbetul lui il proiecteaza pe narator din nou in trecut, in timpul amintirii, "odata, cu ani in urma", reinviind pentru o clipa numai chipul care "inflorise ca o floare si-mi fer­mecase c-un zimbet si c-o privire un trecator ceas al vietii".


Remarcabila sub aspectul compozitiei, al peisajelor si portre-telor* al finetei observatiei psihologice mai ales in priyin miscari­lor sufletului infantin, al capacitatii de a da viata, din citeva linii, unor personaje secundare, Un om nacajit da intreaga masura a far­mecului povestirii si evocarii sadoveniene.