Romanul Neamul Soimarestilor, se incadreaza in formula con­sacrata a evocarii istorice romanesti, dar o si depaseste. Actiunea se desfasoara in secolul al XVII-lea, in tinutul Orheiului. Tudor Soimaru, eroul principal, este un model al osteanului, reprezentind o virsta eroica a istoriei, aceea a cavalerismului medieval, in care gloria se cistiga prin vitejie si loialitate in slujba unui senior sau suveran. Literatura universala a eternizat un astfel de erou in ro­manele de aventuri inspirate din istorie. Sint cunoscute mai ales cele scrise de Alexandre Dums, pline de intimplari, neprevazut, fapte de arme sau intrigi sentimentale, derulate furtunos, eroii ur­marind un ideal. Ei sint intotdeaun frumosi ji tineri. Apartenenta lui Tudor la un asemenea tip literar se revela mai ales in prietenia sa cu Simeon Birnova si Cantemir-Bei, - cerc al calitatilor de-savirsite: intelepciune, barbatie, neinfricare, curai moral, devota-ment si adincime a sentimentelor. Aventura eroica si sentimentala complica drumul eroului, producand zbucium launtric si situatii aparent fara iesire. Acest lucru se intimpla si in romanul sadove-man.

Cele doua aventuri se ciocnesc in momentul in care Tudor, pornit spre satul natal, intilneste pe Magda Orheianu, pe care, sal-vind-o din manile rapitorilor ei, q aseaza ca stapina a sufletului sau, pina atunci numai razboinic. in manual sint reproduse capi­tolele al Xlil-lea (Crucea razesilor), al XXXV-lea (Mortii porun­cesc celor vii) si al XXXVI-lea (Orice istorisire are un sfirsit). Este o foarte buna selectie, deoarece toate trei ofera elevului, neobis­nuit cu spprafejele narative mari, cheia descifrarii evolutiei perso­najului. In capitolul al XHI-lea, Tudor descopera satul natal. In-tilnirea cu satul ii dezvaluie personajului adevarata sa identitate si rostul sau in lume. Descoperirea de sine reprezinULun moment crucial in existenta oricarui om, indiferent de spatii! si timp. in cazul lui Tudor aceeasta revelatie, a legaturilor strinse cu neamul, cu obirsia lui, ii schimba pentru totdeauna existenta, el devenind un luptator pentru drepturile razesilor, pentru libertatea, pamintul si demnitatea lor. Cele doua capitole cuprind intimplarile cele mai importante din intreaga desfasurare a romanului. Sint acele in­timplari esentiale care definesc adevarata fiinta a omului care le strabate. Asezate alaturi, capitolele par succesive, deoarece in con­structia romanului ele surprind fiecare clipa decisiva a transfor­marii eroului. Prima faza din capitolul al XIH-lea dezvaluie ilu­minarea fulgeratoare a. eroului:

"Cind Tudor intra in satul stra­mosilor lui, la Soimaresti, parca i se lua un val de pe frunte".

E o intimplare secreta, tainica, purtind parca pecetea miracolului. Pu­terea aproape magica a acestui sat ridica valul aparentelor, perso­najul parasind tot ceea ce fusese inselator in viata sa. Pentru prima data el vede adevarul, i se descopera cine este: unul dintre Soi­maresti. Tudor pare a se trezi dintr-o betie fToata noaptea statuse ca ametit...).

Este un fel de dimineata simbolica, caci reprezinta trezirea lui Tudor la o alta realitate (-Acum, yintul diminetii il destepta incet - incet"). Imaginea fetei Orheianului, care se asezase intre el si satul stramosilor lui dispare si Tudor isi regaseste amin­tirile. intorcindu-se in timp, personajul se regaseste in adevaratul sau destin pe care intimplarea i-l deviase. Cuvintele "acesta-i satul meu" au valoarea unei recunoasteri a stirpei. Cantemir-bei, fara nevoia spatiului unic, a statorniciei, si cu ochiul strainului care inregistreaza numai uniformitatea, reactionaza firesc:

"e un sat ca oricare altuL.."

. Tudor repeta ca e satul sau, subliniind pentru prieteni solem­nitatea momentului:

"si nu l-am vazut de douazeci de ani".



Prin felul in care privesc aceeasi realitate, cei trei se vor desparti. Au­torul anticipeaza acest moment. Cu inteleapta ironie, tovarasul lui Tudor ii aminteste eroului propria nestatornicie, ca argument al neincrederii in puterea omului de a-si stapini soarta. Tudor por­nise "aprig" si nu voia sa-si vada satul decit in goana calului - "sa se intoarca cu calul aburind inca de fuga dusului".

El intentiona de fapt sa-si vada satul ca pe oricare altul. Tudor gaseste insa cen­trul spre care alearga orice existenta omeneasca, centru pentru el al intregului univers. Semn al unei maturitati fulgeratoare, el pas­treaza taina acestei descoperiri, pretuindu-i valoarea:

"dar taina o ascunse in fundul sufletului sau ca pe un lucru scump".

Tudor e convins ca a ajuns la izvoarele vietii neamului, a carui traditie o , regaseste in sufletul sau: biserica, cimitirul, casa in care se nascuse, insemne ale unui timp neclinit de la inceputul lumii. Vibranta lu­mina de tarim ideal il confunda cu un rai pamintesc. Lumina, cinte-cul pasarii, pacea ("un grangur cinta in pacea satului, in lumina diminetii") descopera eroului solidaritatea dintre om si cosmos. Descoperirea satului facuta de autor obiectiveaza impresiile per­sonajului. Satul cu "casele mari acoperite cu stuf, case curate ra-zasesti" e marginit de poala padurii si de apa Rautului, de vii in care "se ridicau" "nuci mari , de o natura ocrotitoare si darnica, umanizata printr-o indelungata alianta cu omul. Pribeagul Soima­ru soseste in zi de sarbatoare, duminica, cind de la biserica alba se aude "duruirea melodioasa a toacei", blinda dezvaluire a armoniei divine pe care o resipra acest loc binecuvintat. Tudor isi face cruce dupa invatatura veche a unchesului, retraind bucuria credintei sim­ple, care-i reda toata inocenta copilariei si-l restituie neamului. Abia acum descaleca, adica se opreste din drumul pribegiei. Pa­trunderea in teritoriul care l-a nascut se face progresiv, Dupa ce privelistea si timpul liturgic il invaluie pe erou, el este imbratisat de oameni, cuprins in iubirea lor. Procesiunea acestora e pecetluita de o ordine veche de cind lumea. Trec, precum intr-o ceremonie, femei, fete, razasi, in vesminte pline de culoare si cu tinuta demna a sentimntului liturgic. Cei trei tovarasi merg "pe cararea din mar­ginea drumului", in vreme ce oamenii satului "apucara pe poteca bisericii".


Tudor se afla inca in marginea acestei lumi proaspat re­gasite. Asprimea lumii razasesti, urmare a vietii de lupta si chin, descopera incordarea de a rezista urgiilor devastatoare. Vatamanul e carunt, cu obrazul brazdat, Mos Mihu are ochii ascutiti si aspri, glas indesat, aspru, vorbeste scurt, are barba scurta si (apoasa. Nu­mele si chipul, purtate pe paminturi straine, il redau pe Tudor neamului. El sftnte "o caldura necunoscuta" - sentimentul nou al rudeniei - intrind in bucuria si in jalea obstii, care il aseaza in descendenta lui Ionascu si ii reda locul in acea comunitate a lor. imbratisarile sint insotite de "cintecul" clopqtelor ca la o pomenire a mortilor. In armonia clopotelor se rostesc nume care amintesc de sfintii din calendar: Gavril, Ion, Vasile, Neculai, "Dumitru, Ma­tei, Minai. Unele nume se repeta Vasile, Neculai, Soimaru, indiciu al unitatii si al continuitatii neamului razasesc. Pronumele neho-tarite: unii, unul, altii sugereaza anonimatul identitatii comune, ca-re-l absoarbe si pe Tudor. Acest neam centrat, stabil in spatiu, e confirmat in statornicia lui si in timpul istoric dizolvat pentru mo­ment in timp mitic: ei sint cei care luptasera pentru mosie si do-bindisera pamintpe vremurile lui Stefan-Voda cel Batrin. Porecla domnitorului a carui slujire a tarii coincide cu virsta de aur a Mol­dovei, arata apropierea de epoca sa. Supranumele dat voievodului il desemneaza ca un fel de stramos al tuturor moldovenilor, ca un batrin intemeietor. Stefan a innobilat neamul Soimarestilor, un neam al virstei eroice instaurate de domn.

Urmatorul moment al regasirii: condus de batrinul Mihu, cel care-i dezvaluie lui Tudor intimplarile tainice pentru a-l intoarce cu fata catre adevar, Soimaru patrunde in cimitir, spre a cunoaste mormintul tatalui sau, Ionascu. "Clopotele bisericii tacura" ca in-tr-o reculegere in acest alt sat, al umbrelor. Mormintul e o martu­rie a ranii nevindecate din trupul obstii razasesti si in fata crucii de piatra - document "de granit" - toti inghenuncheaza, din recu­nostinta si pentru a nu uita patima ce l-a rapus pe Ionascu. Ba-trinul "striga" cu glasul durerii, dar "la ureche", fiindca transmite o taina: datoria lui Tudor de a-si razbuna parintele, "ucis de buz­dugan miselesc", pentru ca s-a ridicat pentru "drepturile si ocine-le stramosesti. Clopotele dau sugestia unei asistente divine a in­tegrarii lui Tudor soimaru in epopeea luptei pentru dreptate si pamint. Batrinul ridica valul timpului, spulbera uitarea care-l or­bise pe erou, arata chipul instrainarii lui: spulberarea casei parin­testi analoga spulberarii familiei "duse de valuri si vinturi".

Tudor are viziunea tatalui sau, "a osteanului mort", in timp ce purtatorul buzduganului miselesc, ce i-a "despoiat" de paminturi, umilindu-i, "se ingrasa si ride nepedepsit".

indemnul nerostit al batrinuluj,e cuprins intreg in aceste vorbe. Mos Mihu nu doreste sa-i porun­ceasca lui Tudor, cu toate ca ar fi avut dreptul sa o faca, ci vrea ca Soimaru insusi sa-si regaseasca demnitatea si datoria fata de tatal sau, adica sa redevina fiul Ionascului. Intelegind ca intre el si iubita sa Magda se afla singele lui Ionascu, Tudor ramine "ca ful­gerat", in aceast fel autorul declanseaza intriga care va sustine ar­borescenta epica a intregului roman. Conflictul dintre sentimente si datoria sacra este de sorginte romantica, iar la Sadoveanu el se rezolva printr-o sfisiere sufleteasca purificatoare, ce smulge pe e-rou din vraja amagirilor, asezindu-l lucid in fata unor adevaruri si a Unor valori superioare. Din acest moment al dezvaluirii adevaru­lui incepe regasirea de sine a eroului. Drumul inapoi spre neamul sau va mai avea multe ocolisuri. Tudor va fi pus in lanturi in Po­lonia, intimplare simbolizind neputinta si micynea lui printre stra­ini, dezlipit de pamintul si de satul strabun. intors la Soimaresti, el cauta calea cea mai dreapta a razbunarii.

Capitolul al XXXV-lea se intituleaza Mortii poruncesc celor vii. El se racordeaza la capitolul al XIH-lea printru_run paralelism semnificativ. Pare o continuare a acestuia, desi eroul nu mai purta icoana Magdei, ci venea de pe drumuri tainice si avusese in noaptea precedenta "sfat cu ostasii lui", "la fintina lui Grozav" (reper de balada voiniceasca). Dar il intimpina aceeasi duminica a satului, acelasi soare blind sub care se desfasoara rinduiala straveche a li-turgiei, parca aceeasi inaintea careia isi regasise dupa douazeci de ani pe Soimarestii lui. Maturizarea lui Tudor, "linistea" cu care va actiona sint subliniate de prozator si dau o gradatie momentelor de suspans. Tudor il judeca pe Orheianu dupa legea nescrisa a pamintului:

"Ai ucis: ti-a venit ceasul pedepsei".

Laconismul acu­zei si al sentintei demonstreaza ca nu e vorba de o razbunare oarba, furtunoasa, ci de o implinire a unei justitii aflate mai presus de oameni si intimplari. Tudor capata mai ales acum profil de erou baladesc, de purtator al dreptatii celor multi.


Ca in balada, binele si raul se confrunta prin contraste tari, intre alb si negru. Stroie Orheianu apare ca venetic, boier, strain, calare pe un cal lesesc, insotit de mazurii cu altfel de chipuri decit oamenii pamintului, plin de trufie, provocator in ipocrita lui marinimie, instrainat de tot ce este omenesc. Minia dreapta a lui Tudor izbucneste ca o stihie a naturii, ca o forta a pamintului neimblinzita (turbat ca fiara). El inspaiminta pe mazuri numai cu strigatul sau:

"racni asa de cumplit, incit mazurii, infricosati, smucira friiele si se napustira pe poarta".

Un astfel de strigat este in balade proba vitejiei abso­lute (il aflam de pilda in ciclul Novace§tilor). Deznodamintul cum- plitei intimplari este legendar. Tudor, urmat de razesi, purifica prin Foc pamintul intinat de ticalosia Orheianului si il ara pentru a ster­ge orice amintire.

Este pedeapsa risipirii in vint pe care o vor cu­noaste si supravietuitorii, Magda si sotul ei, deoarece nu altceva inseamna pribegia acelora prin lumea larga.
Epilogul romanului - Orice istorisire are un sfirsit - modifica perspectiva narativa. Autorul se distanteaza de istorisirile sale asezmdu-le, inchizindu-le intr-o Garte. El se declara urmasul ace­lor oameni de demult si purtatorul durerii lor, facind ca fictiunea sa patrunda constiinta cititorului, precum Intimplarile adevarate si sa-i dezvaluie aceeasi inrudire cu stramosii indepartati. Pentru ca Soimarestii sint neamurile noastre de demult si din jertfa lor s-a pastrat tara, pamintul la fel de insorit si binecuvantat, gura de rai care este "linistea unei prisaci", locul consacrat al pioasei aduceri aminte.