Aceasta povestire, la fel de rafinata ca toate celelalte din acest adevarat "Decameron" romanesc, ea insasi, la randul ei, structurata telescopic, prin procedeul povestirii in. povestire, aduce in prim-plan alti doi naratori, de data aceasta batrani:

"O baba s-un mosneag iesira catra lumina dinspre carale lipscanului. Femeia venea inainte, omul ceva mai indarat, cu capul putin inaltat si parand a asculta cu mare luare-aminte zvoana si glasurile de la focul nostru."

Imaginea este atemporala, pentru ca cei doi par a fi desprinsi dintr-o stampa amintind de "Legendele Olimpului": "Batranul e orb, mi-am zis eu privindu-l . Pare a-l trage baba dupa dansa c-o franghioara; insa el paseste pe urma ei fara gres catre mirosul fripturii si larma sfatului."


Hainele batranilor, ale orbului si ale litei Salomia, sunt simple, contrastand puternic cu tinuta de oras, pentru ca cei doi provin din zonele de munte:

"Baba purta broboada de stergar alb, catrjnta si sumaies scurt. Orbul era si el imbracat ca muntenii, cu palarioara neagra si strai alb, iar cojocelul il tinea numai pe umeri."

Ritualul apropierii de foc este precedat de o anumita ritmica a gesturilor:

"si de sub cojocel, de la subsuoara stanga, ii atarna cimpoiul, cu clontul spre pamant... Cand se simti aproape, orbul se opri, numai baba mai facu cativa pasi catra foc. El se opri si lumina ii batea obrazul neclintit impresurat de barba alba."

Orbul, personaj emblematic, cu o lunga traditie in literatura, incepand cu Homer, marele cantaret al maniei lui "Ahil Peleianul", aici insa cersetor, initial nu e primit in spatiul povestii:

"Baba, care adusese pe cersetor, se arata suparata fara pricina, cand mosneagul pasi cu manile intinse spre noi.
- Nu inteleg de ce nevolnicii si calicii incurca petrecerile oamenilor!
-  Sa nu te superi, sora Salomie, se intoarse catra ea cersetorul, caci supararea-i de la Necuratul."



Faptul ca este infirm, lipsit de darul vederii exterioare, compensat insa cu "destula intelepciune" si cu darul muzical al lui Orfeu, este o consecinta a unei intamplari din trecut, rememorarea acesteia fiind alt motiv narativ pe care personajul narator si-l asuma. Orbul are o istorie bizara: el nu s-a nascut fara vedere, dar la un moment dat a observat cum scanteie margaritarul, piatra pretioasa ivita din spuma marii, ca zeita Venus, chiar descriind misterul prin care aceasta se naste:

"Cum ii acuma, intr-o noapte de toamna, cand marea-i lina, ies anume scoici la mal si se deschid la lumina lunii. Si aceea in care cade o picatura de roua se inchide si intra la adanc. Iar din acea picatura de roua se naste margarintarul."

Sunt incluse aici simboluri profunde ale scoicii si ale perlei: scoica reprezinta spirala vietii, modul in care se structureaza materia stelara in univers, in timp ce perla este un nucleu condensat de lumina, modul perfect imagistic in care se realizeaza creatia.

Calatoria orbului este o aventura a cunoasterii, pentru ca el se integreaza pe rand in comunitati diferite, a pelerinilor cersetori, existenti din cele mai vechi timpuri, a ciobanilor care, prin transhumanta, repeta mitul "Mioritei", aspirand la integrarea intr-o lume situata dincolo de limitele vizibile ale cosmosului, in transcendent.

Este o incercare de ascensiune intr-o lume astrala, intr-o civilizatie arhaica, pastrand, sub forma de mimesis, relicve ale hierofaniilor din timpul originar. Ciobanii se afla cel mai aproape de natura si de arhaitate, pentru ei Dumnezeu existand panteic in semnele vremii, ca un imens ochi transcendent, o poarta de cunoastere si de trecere spre alta lume.
Orbul, personaj cu adanca vocatie religioasa, stie sa cante la cimpoi si detine taina sunetelor, din moment ce misterul vederii i-a fost inchis de o putere divina:

"Puse oala la pamant si se aseza turceste langa ea. Trase spre el pliscul cimpoiului si umfla c-un rasunet adanc foiul. Cuprinzand instrumentul sub cotul stang, il stranse, si el tipa o data scurt, ca si cum l-ar fi durut."

Cantecul orbului, o varianta de o sonoritate adanca a "cantecului mioarei", a "Mioritei", este coplesitor, continand acel sentiment practic inexistent la alte popoare, dorul: "S-aude, s-aude

Departe, la munte,
Goman gomanas
De trei ciobanasi;
Oile pornind/...
Mari s-au vorbit
Si s-au sfatuit
in apus de soare,
Ca sa mi te-omoare,
Umbrele cand cresc,
Neguri se opresc
Pe munti si pe ape, -I Dorm oile toate..."

. Reactia ascultatorilor este pe masura frumusetii cantecului, un adevarat elogiu adus celei mai frumoase balade populare romanesti:

"Ciobanul cel prost si suparat de la Rarau, cum si monahul care se ducea la Sfantu-Haralambie plangeau pe locurile lor fara nici o rusine."

Mestesugul cantecului, marturiseste orbul dupa ce mananca traditionalul pui la gratar, I-a deprins de la un baci, dupa care a ajuns pe mana unui orb batran. Acesta avea obiceiul de a se inchina pe la toate icoanele din biserica, pentru a i se ierta pacatele cele multe, datorate hotiei, singurul mijloc de existenta, deoarece calicul fiira, de foame, cate un miel sau o gaina, atata timp cat avea nevoie. Orbii, confrerie ciudata de oameni dedicati cunoasterii adanci a tainelor lumii, prin alte simturi decat vederea, orientate initiatic, personaje similare cu cele din "O mie si una de nopti", viziteaza fara nici o opreliste tara muscalilor:

"Cu acel calic batran am trecut printre moscali si nimeni nu ne-a oprit, - nici cei mari, nici cei mici, caci si-n acea tara a lor cersetorii sunt oamenii lui Dumnezeu si n-au nevoie de hartie cu pecete."

Peregrinarile orbilor ii duc mai departe, intr-un taram magic, situat in drumul spre Chitai, pana unde se aude limba tatara, pentru ca lumea, pentru aceste personaje cvasiatemporale, nu are limite spatiale. Viata celor fara vedere este si ea plina de evenimente, unele tragice (Ierofei piere la o petrecere, intr-o bataie, in miez de noapte), cele mai multe insa tinand de acest ciudat handicap al cecitatii, care poate conduce la pierderea reperelor spatio-temporale exterioare. Orbul, lipsit de imaginea proprie, se trezeste intr-o noapte fara sa stie pe ce lume se mai afla:

"Trecusera ani multi; pieriti si morti au fost toti ai mei; iar puhoiul Moldovei le-a risipit mormintele si le-a dus ciolanele la vale prin scruntare si lunci."

Este momentul in care orbul simte pentru prima data apropierea celuilalt taram.
Reintrarea in timpul arhaic al povestirii se face incet, cu precautii, orbul aducandu-si aminte de o intamplare din vremea tineretii sale. Duca-Voda, Antihristul care se ridicase impotriva tarii Moldovei, punand biruri mari asupra oamenilor simpli, prin ceea ce devenise "hotia domneasca", este vestit, intr-o noapte, ca domnia Iui se apropie de sfarsit. intr-o tara ca Moldova, in care prezenta divina se simte la tot pasul, caderile de la domnie sunt vestite prin semne miraculoase:

"Atunci, indata dupa aceasta rugaciune, s-a clatit racla sfintei. Si poporul fiind de fata, in ziua de 14 ale lunii lui octomvrie, la amiaza, s-a intunecat cerul, s-au tulburat stihiile, s-a prins a bate o zloata cu vifor. Iar pana a doua zi s-a pus troian."

Voda, care plecase cu averile sale, stranse cu forta, le pierde, fiind atacat de joimiri. Demonul cu care facuse pact de vanzare a sufletului, vine sa-si ia plata:
"- A venit vremea, luminate Doamne, sa-ti dai socotelile si sa platesti ce-ai iscalit. .

Caci el facuse zdelca si pusese iscalitura si pecete, - ca sa poata izbandi atata urgie asupra lumii.
Duca-Voda a inghetat in pitul lui de argint, auzind glasul. Dupa aceea a rasarit ca sub bici s-a racnit la slujitori sa-i inhame telegarii la carate. [...] Iar acolo, 6 data cu viscolul, l-au ajuns niste joimiri Iesi si l-au prins, pradandu-l de bani. Vestitorul noptii fiind de fata, radea, si l-a dat pe mana acelor dusmani."

Deznodamantul vietii omului condamnat chiar de fortele diavolesti de care fusese propulsat la putere este simplu: el va fi dus pana la granita cu lesii de catre joimiri, unde isi va pierde viata, urmat pana in mormant de blestemele oamenilor simpli:
"- N-avem lapte, n-avem vaci, mamuca; n-avem, ca ni Ie-a mancat Duca-Voda, manca-i-ar temnita pamantului si viermii iadului cei neadormiti."


Topografia Moldovei este fantastica, voievodul cel puternic si rau pierzandu-si viata in taramurile afurisite. Sfarsitul povestirii este simplu: orbul se intoarce din spatiile fascinante ale povestirii, fiind recunoscut de catre comisul Ionita, care isi aminteste de un Constantin ratacit in lume, si se afunda in cantec, zambind cu ochi inexpresivi intunericului.