Texte ce pot fi alese ca suport al demonstratiei: M. Sadoveanu, Baltagul, Fratii Jderi, Zodia Cancerului sau Vremea Ducai-Voda, Creanga de aur.

Orientari teoretice

Recuperarea traditiei, ca dimensiune a existentei umane, a fost o com­ponenta insemnata a multor curente si orientari ideologice si culturale, cu mentiunea ca natura traditiei, ca si locul si rolul ei in actualitatea recupera­toare sunt diferite. in cultura romaneasca, valorizarea traditiei este strans legata de romantism, in expresia sa pasoptista. in acceptiunea romantica, traditia inseamna mai cu seama forme specifice ale vietii populare, expri­mand identitatea nationala, sufletul national, prin opozitie cu rationalismul universalist de sorginte renascentista, al carui ultim avatar fusese rationa­lismul iluminist cu modelele sale de societate rational organizata.

La ince­putul veacului al XX-Iea, in raport cu evolutia societatii romanesti, cu o puternica si extinsa componenta rurala, grevata de mari probleme sociale si -in Transilvania - de cea nationala, doua curente ideologice, samanatorismul si poporanismul au militat activ pentru orientarea literaturii spre tematica rurala in dimensiunea ei sociala, in cadrul poporanismului, si cea a pito­rescului traditiilor si a patriarhalismului idilic, in cadrul samanatoris­mului. Traditionalismul interbelic, cristalizat ideologic la revista "Gandirea", este - asa cum fericit l-a definit E. Lovinescu - un samanatorism sincronizat, caci el se hraneste din angoasele moderne ale fiintei umane, care traieste un sentiment de alienare in civilizatia tehnicista si incearca sa recupereze radacinile ancestrale. Aceasta intoarcere spre primar si primordial, spre matca vietii pierdute de individualismul sofisticat si anemiant pare a opune decisiv traditionalismul modernismului. Cu toate acestea, exista cel putin doua aspecte comune celor doua directii adverse: diminuarea interesului pentru problematica sociala, cadrele vietii sociale fiind socotite prea largi si nespecifice pentru profunzimile vietii individului, in cazul modernismului, si mult prea inguste si artificioase pentru spiritualitatea colectiva, in cazul traditionalismului.

Al doilea aspect comun, derivat din primul, este interesul pentru zonele de profunzime ce se sustrag controlului rational, in tradi­tionalismul gandirist e vorba de inconstientul colectiv in care se identifica tiparul identitatii nationale definit prin tripla legatura de sange, credinta (ortodoxie) si pamant.


In planul creatiei literare, scriitorii din jurul "Gandirii" au manifestat pre­ferinta pentru poezie, asa incat s-ar parea ca nu se poate vorbi despre un roman traditionalist. Totusi, romanele de maturitate ale lui Sadoveanu, scri­itor in general ostil ideologiei gandiriste, pot fi considerate ca traditionaliste din multiple puncte de vedere. Evolutia romanului sau istoric - de la Soimii (1904) debutului, cu figurile lui de aventurieri avand cultul vitejiei razboinice si angrenati in intrigi sentimentale romantice, la Neamul Soimarestilor (1919) cu problematica lui sociala in esenta, la Zodia Cancerului sau Vremea Ducai-Voda (1929) al carui titlu indica o interpretare zodiacala, deci arhetipala a istoriei - este revelatoare. Mitul, va sustine scriitorul, este o realitate vie a vietii poporului, iar adevarul lui, contestat de un rationalism obtuz, e sacru, caci exprima ordinea Marelui Tot la care omul participa. intr-o asemenea viziune, evenimentul particular isi dezvaluie semnificatia prin raportare la tiparul mitic, iar personajele sunt roluri, individualitatea fiind doar parti­cularul prin care se manifesta arhetipul. Traditionalismul este astfel un concept complex ce presupune depasirea tipicului, a individualului semni­ficand intr-un timp particular, determinat istoric. in ordinea discursului epic, in opozitie cu disolutia fabulei ce se constata in anumite romane moderniste, romanul traditionalist ii acorda un rol major.

Mihail Sadoveanu: Baltagul

Aparut la varsta deplinei maturitati, autorul avea 50 de ani, romanul Baltagul este probabil cea mai cunoscuta opera a lui M. Sadoveanu. Sim­plitatea mareata a acestui mic roman consta in unificarea, in suprapunerea a doua timpuri despartite intre ele de o durata nedeterminata: cel dintai atat de indepartat, incat nici nu ingaduie identificarea lui in riguroasa numerotare cu care ne-a obisnuit istoria. Amintirea lui s-a pastrat altfel decat in documente si cronici, s-a pastrat in cantece rostite din generatie in generatie si insusi faptul acesta constituie argumentul adevarului lor tainic si esential, fara de care s-ar fi stins ca si cand n-ar fi fost niciodata. Dintre aceste cantece, Sadoveanu a ales Miorita, si el nu e singurul care a socotit aceasta balada pastoreasca ca purtatoare a unui mesaj ce defineste fiinta noastra, modul ei de a fi in lume. Al doilea timp este cel al scriitorului, intr-un inteles mai larg, contemporaneitatea, veacul al XX-lea.


In chip explicit, usor de recunoscut pentru orice cititor roman, din can­tecul batranesc autorul preia o intamplare petrecuta in singuratatea muntilor intre trei pastori, tovarasi de drum pe calea transhumantei. Doi dintre ei, din invidie, se hotarasc sa-l ucida pe cel de al treilea, fapta cumplita menita sa ramana pe veci ascunsa lumii, chiar si mamei care-l va cauta zadarnic intrebandu-i pe toti.
Oricat de napraznica este o asemenea intamplare, ea nu are in sine nimic extraordinar, ea a fost si este posibila in orice timp, dar este in afara tuturor legilor. De aceea, autorul a putut-o plasa fara dificultate in veacul al XX-lea, intr-un spatiu riguros precizat prin denumiri geografice reale, asigurand astfel verosimilul, aparenta realitatii palpabile. insemnele contemporaneitatii se regasesc cu usurinta: exista institutii statale moderne cu functionari, posta, telegraf, iar barbatii indeobste sunt deprinsi cu scris-cititul pentru a le putea folosi. Pentru lumea pastoreasca insa toate acestea sunt ale lumii "din vale" cu care au prea putine tangente. in satul de la Tarcau, asezarea Lipanilor, stapanirea din vale se face simtita prin prezenta anuala a slujbasului care strange darile si, rar, a oamenilor legii care aresteaza vreun vinovat de incal-
carea legii, care se refugiaza in codru dupa comiterea faptei, dar este obligat de rigorile iernii sa revina in sat si poate fi prins cu usurinta.

Eroina acestui roman - alegere semnificativa, caci, potrivit rostului lor in tagma pastoreasca, femeile au rareori prilejul de a intra in contact cu lumea din vale - este Vitoria Lipan, nevasta de oier nu tocmai tanara, de vreme ce are doi copii mari: un flacau, Gheorghita, ce-si face ucenicia intr-ale oieritu-lui pe langa un baci batran si iscusit ce are in grija turma Lipanilor, aflata tocmai pe langa Prut, in vreme ce fata, Minodora, la varsta maritisului, stie de pe acum rosturile gospodariei aproape ca si mama ei si-i asculta cu oarecare detasare indrumarile, ajunse acum inutile, spuse pe un ton de cearta.

Asa cum o stie si Mitrea, argatul cu mintea inceata care are in grija car-disorul de oi ramase in gospodarie pentru nevoile zilnice, venirea iernii e iminenta: o arata noua infatisare a Ceahlaului care se vede in zare, iar Vitoria este profund nelinistita, caci sotul ei, plecat sa neguteze oi la Dorna, nu se intorsese inca. La aceasta prea lunga absenta se adaugase si un vis tulburator, avut de curand: se facea ca Lipan, intors cu spatele, se indeparta calare spre apus trecand niste ape revarsate. Nevasta si-l apropie pe cel absent prin amin­tiri ale unor istorisiri cu talc spuse de Nechifor odinioara, caci mai ales acestea dadeau farmec petrecerilor cu lautari ce se incingeau de fiecare data cand se intorcea cu un castig bun de la negutarea produselor turmelor. in una din aceste istorii isi gaseste Vitoria temeiul tuturor bucuriilor si grijilor ei, caci se vorbea in ea de darul pe care Dumnezeu il facuse oierilor, candva in zorii lumii si ai timpurilor. Ajunsi la dumnezeiasca impartire cu intarziere din pricina mersului lent al turmelor, oierilor, care-i arata Atoatefacatorului greutatile unei vieti petrecute afara, in bataia arsitei, a ploilor si a vantului, nu le-a mai ramas nimic, decat sa se bucure cu ce-i al lor, gratie unei inimi usoare, dupa cum suna binecuvantarea divina. Rememorarea acestei povesti care-o putea impaca cu asteptarile obisnuite, sortite nevestelor de oier de la inceputul lumii, nu-i putea alina acum nelinistea, caci absenta era prea lunga, nu se incadra in calendarul bine stiut, tipar al rosturilor de oier ale lui Lipan. Singura veste despre cel plecat era visul pentru a carui deslusire apeleaza intai la preotul satului. Acesta insa nu socoteste visul o veste, ci un simplu "eres", dupa cum ii explica Vitoriei, utilizand acest termen carturaresc, deprins probabil la scolile din lumea "din vale".

in acelasi limbaj "traduce" scrisoarea catre Gheorghita, dictata de Vitoria, care nu stia carte. Platindu-i dupa cuviinta intocmirea scrisorii, Vitoria, pe care vorbele preotului despre iminenta intoarcere a sotului n-o convinsesera, se hotaraste sa apeleze la baba Maranda, vracita si vrajitoarea satului despre care se credea ca are legaturi cu puterile infernale. in ciuda faimei ei de stapana a unor asemenea puteri, casuta babei Maranda poarta pecetea saraciei, semn deopotriva al statutului ei inferior celui al preotului si al celui de vaduva singura. Vracita ii citeste in carti intelesul visului, punand intarzierea lui Lipan in seama unei ibovnice cu ochi verzi. Desi inima ii tresare o clipa in amintirea unor mai vechi escapade ale lui Lipan, Vitoria pleaca sceptica de la baba Maranda: toate aceste femei, cate vor fi fost in calea lui Lipan, erau aidoma unui pahar de vin la o petre­cere, ea era insa apa vie la care se intorcea statornic.
Ramasa in acelasi intuneric al nestiintei, Vitoria spera ca la venirea lui acasa, Gheorghita sa aduca lumina unei decizii, a unui plan, dar reactia feciorului, mai degraba copilareasca decat barbateasca, este dezamagitoare. Douasprezece vineri de post negru, fara mancare si apa si intr-o mutenie desavarsita, ca un fel de moarte simbolica, marcheaza desfacerea ei de lume, o lume la ale carei ritmuri participase sarbatoreste alaturi de Lipan. Acum doar tinerii, Gheorghita si Minodora, iau parte la petrecerile innoirii crugului, caci pentru ei, dupa cum ii spune Vitoria nevarstnicului ei fiu, soarele abia acum rasare.

La capatul celor douasprezece vineri de post, Vitoria, insotita de Gheor­ghita, se duce la Neamt, la manastire, unde pe parcursul unei nopti de veghe inlacrimata incredinteaza icoanei Sfintei Ana nelinistea si tulburarea in care se afla. Ramasa fara un raspuns limpede, Vitoria se duce in dimineata urma­toare, potrivit sfatului preotului, la prefectura, spre a sesiza autoritatile sta­tului de disparitia lui Lipan. Acesta este un moment-cheie, caci marcheaza nasterea gandului-calauza, alaturi de hotararea neclintita de a-l urma: chiar daca icoana ramasese muta si autoritatile se aratasera binevoitoare in a incepe urmarirea, Vitoria este profund incredintata ca gandul ei e raspunsul divin la toate intrebarile in care fusese zidita ca intr-un mormant viu. Fulgii de nea ce-o lovesc in fata purtati de vant ii considera drept confirmare divina. Toate actiunile pe care le va intreprinde munteanca vor fi, potrivit modului ei de a gandi, implinire a unor porunci divine, se vor inscrie cu alte cuvinte in randuiala sacra a lumii, chiar daca vor fi cu totul altele decat cele implicate de locul si rolul ei in aceasta ordine, acela de stapana a casei si gospodariei. De altfel, intr-o prima etapa Vitoria se ocupa tocmai cu lichidarea temporara a acestei "domnii" a ei, intemeiate la casatorie. Preluand rolul celui absent, neguteaza cu vrednicie stocul de produse, pune la adapost in casa parintelui bunurile ramase, o duce pe Minodora la manastire. Feciorului ii harazeste alt rol: pune sa i se faureasca un baltag pe care preotul il va binecuvanta la marea sarbatoare a innoirii apelor, Boboteaza, data hotarata pentru plecare. Toate acestea sunt savarsite parte in vazul lumii, parte pe ascuns, asa cum va fi ea insasi pe tot parcursul calatoriei: intr-o lume cunoscuta si necunoscuta in acelasi timp. Puterea ei, ca si a apelor stapanite de luna, e vicleana.
Drumul pe care-l face Vitoria in tovarasia lui Gheorghita, caruia rostul calatoriei nu-i este deloc limpede, caci tara, socoteste el, are institutii specia­lizate pentru rezolvarea unor astfel de situatii, nu are alte repere decat urmele lasate de Lipan. Pana la Dorna - locul targului spre care pornise oierul in prag de toamna - cei doi plecati calari refac un drum strabatut frecvent de Lipan, innoptand la gazde cunoscute, iar ajunsi acolo, gasesc in condica batranului administrator neamt cea dintai noutate hotaratoare: Nechifor cum­parase trei turme, cea mai mare vanzare a targului, si acceptase apoi sa vanda
0  parte altor doi oieri, ajunsi prea tarziu. Plecasera apoi impreuna in urma turmelor. Drumul celor trei lasa pretutindeni amintiri, mereu aceleasi: cel cu caciula brumarie calarind un cal tintat, Nechifor, era mereu stapanit de voie buna, platind cu generozitate pe la hanuri; unul dintre tovarasii sai, cu buza de iepure, manca si mai ales bea vartos pe tacute, iar cel de-al treilea se tinea ca o umbra in preajma, fara sa-si dezvaluie firea. La Borca, unde o vantoasa neasteptata ii face sa se intoarca din cale si sa caute adapost, gasesc gazda ospitaliera la un fierar batran. Acesta nu numai ca-si aminteste de Lipan, dar pomeneste si de cainele lui, un dulau pe nume Lupu, de care stapanul nu se despartea si pe care-l hranea intai de toate chiar cu mana lui.


In lumea ce se infatiseaza calatorilor mereu alta, insa familiara, Vitoria gaseste cuvinte potrivite spre a scormoni amintirile si se poarta cu necesara cuviinta cand intalnesc in cale alaie vesele celebrand un botez intai si o nunta mai apoi, caci la asemenea ocazii orice strain aflat prin preajma trebuie sa participe bucurandu-se de eveniment. Aceasta e legea locurilor din care vine si a celor pe care le strabate munteanca, ce se infatiseaza pretutindeni, spre a nu starni ganduri lacome, drept o pagubita in cautarea datornicului.

De la hanul din Suha, aflat la poalele unei culmi marcata de o cruce numita "A talienilor", se indreapta spre Sabasa, dar la hanul acesta, dupa cate intelege Vitoria, ajunsesera in urma turmelor doar doi oieri, gospodari cunoscuti in partea locului avandu-si casele la Doi Meri. Convinsa ca aici e sfarsitul calatoriei sale, munteanca se hotaraste sa ramana spre a iscodi oamenii si locurile: taina disparitiei lui Lipan asteapta sa iasa la lumina.

Calatoarea isi dezvaluie acum adevarata identitate si, asociindu-si-o pe sotia hangiului ca prietena si confidenta, profita de animozitatea acesteia starnita de brusca bunastare a nevestelor celor doi, al caror nume l-a si aflat: Calistrat Bogza si Uie Cutui. Pe fata, Vitoria ii cheama pe cei doi la primaria din comuna spre a da lamuriri suplimentare cu privire la Lipan, despre care gospodarii din Doi Meri afirma ca, dupa ce le-a vandut si turmele lui, a facut cale intoarsa de la Crucea Talienilor, caci locurile de iernat, la apa Jijiei,
1 s-au parut prea indepartate. Pe de alta parte, munteanca lanseaza zvonuri, insinuari care pun pe jar pe nevestele celor doi. Ele o viziteaza succesiv pe hangita, primind cu aceasta ocazie picatura de venin a vrajbei, fiindca, in ciuda opulentei, in casele tovarasilor lui Lipan nu domneste iubirea, nici armonia.

Intre timp insa Vitoria revine la Suha si porneste prin sat cautand urma lui Lupu pe care-l si gaseste in curtea unui gospodar unde se pripasise flamand in iarna.


Ca tot ce se petrece in aceste zile pline, aflarea dulaului este deopotriva o surpriza si implinire a unei asteptari, o bucurie amara bine stapanita. Munteanca asculta cu luare aminte istorisirea gospodarului, episod insemnat a celei mari ce se dezvaluie treptat. Lupu trece in stapanirea lui Gheorghita si cei trei strabat in doua randuri drumul pe care trecusera in toamna oierii. Chiar si in aceste locuri inalte se instalase primavara, zapezile se topisera curgand la vale si in lumina soarelui pamantul inflorea. O clipa munteanca simte in ea insasi urcand puterile tainice ale germinatiei, intelegand in acelasi timp ca pentru ea timpul infloririi apusese o data cu Lipan. Ajunsi pe culme, femeia vede nelinistea cainelui, amintindu-si deodata ca si in drumul precedent in acelasi loc daduse semn. Dezlegat din lant, Lupu paraseste dru­mul si se napusteste in prapastia ce se casca la marginea lui. indata la porunca mamei, Gheorghita il urmeaza, apoi ea insasi, lasandu-se sa alunece pe coasta abrupta isi gaseste feciorul in fundul rapei, cu totul coplesit, alaturi de ceea ce mai ramasese din Lipan. Capatana celui sfasiat de fiare si spalat de ape era despicata de o lovitura de baltag.


In aceste conditii dramatice, Vitoria purcede indata la savarsirea celor de cuviinta pentru ca omul ei sa fie, in sfarsit, ingropat dupa datina. il lasa pe Gheorghita sa vegheze la capataiul mortului, dulaul sus la marginea drumului spre a-l pazi, iar ea porneste spre han, caci sunt multe de facut. in vreme ce munteanca pune in miscare cu mare energie pregatirile de inmormantare, Gheorghita asculta in haul singuratic sunetele nocturne ale vietii salbatice si coplesit de spaima necunoscutului se refugiaza langa dulau. Acolo il gaseste tarziu in noapte mama lui, venita cu cele necesare priveghiului, care coboara sa-si vegheze sotul pana in zori. A doua zi, pe treptele sapate in graba de un om tocmit de munteanca coboara preotul, care face slujba consacrata, si autoritatile, venite spre constatare. Reprezentantii stapanirii, constata cu neprietenoasa raceala vaduva, nu se descoperisera si nu rostisera cuvintele sacramentale in fata celui mort.
Pentru inmormantarea si praznicul de pomenire, implinite cu rigoarea si belsugul cuvenit unui om care a trait cu vrednicie, se intrerupe si ancheta autoritatilor, care pricep in sfarsit intelesul vorbelor Vitoriei despre un poten­tial martor sau, in absenta acestuia, despre hartiile doveditoare ale vanzarii facute in varf de munte, dupa cum afirmau cei doi sustinand ca se despar-tisera de Lipan la Crucea Talienilor. Pana la gasirea osemintelor care vadeau
cauza mortii, aceasta demonstrare prin reducere la absurd a inconsistentei versiunii gospodarilor de la Doi Meri le aparuse oamenilor stapanirii ca o insiruire de vorbe confuze. inteleg, de asemenea, si motivul invitarii celor doi de a participa la inmormantare, invitatie pe care acestia nu puteau sa o refuze in conditiile in care vaduva se declara pe deplin convinsa de adevarul spuselor lor: urma sa aiba loc ceea ce ei numeau o confruntare cu victima. Asezarea in pamant sfintit a oierului de la Tarcau se desfasoara potrivit randuielii in prezenta unui mare numar de locuitori din partea locului. Atenta la implinirea intocmai a datinei, doar inaintea pogorarii in groapa a sicriului, Vitoria isi ingaduie manifestarea dramatica a durerii, chemandu-l pe cel savarsit cu numele lui tainic, rostit doar in clipe de intimitate, Gheorghita. Apoi isi recapata stapanirea de sine si la praznic ii indeamna pe toti sa bea si sa manance pentru pomenirea sotului ei. ii indeamna mai ales pe cei doi, singurii intre prezenti care-l cunoscusera. Stand in preajma lor si vorbindu-le mereu spre a spori presiunea de care toti sunt constienti, Vitoria il roaga pe Bogza, cel cu buza de iepure, sa-i dea baltagul pe care, ca toti oierii, acesta il are asupra sa. Neavand incotro, gospodarul i-l da, iar nevasta celui ucis, privind cu insistenta arma trecuta prin multe, istoriseste in tacerea uimita a tuturor cum anume a pierit Lipan la apus de soare, in vreme ce calarea cu gandul dus la ea. Exactitatea amanuntelor il copleseste mai ales pe ucigas, pe Bogza, caci pana la aceasta istorisire nici el nu-si daduse seama cum anume se intamplasera faptele. in afara lui Lipan nimeni, nici macar complicele lui, nu putea avea stiinta si totusi nu putea crede ca, dupa cum sustinea Vitoria, cel pierit ii povestise in noaptea cand il priveghease in rapa. Si, in vreme ce asculta cum vorbele vaduvei scot la lumina adevarul pe care-l crezuse inghitit de pustietatea locului, ucigasul simte cum creste in el o furie teribila impo­triva strainei si se napusteste sa-si recupereze baltagul. Munteanca insa apuca sa-i treaca lui Gheorghita arma ucigasa. Potrivit planului chibzuit, flacaul se repede afara sa-l dezlege pe Lupu, dar se incurca in lant si este ajuns din urma de Bogza pe care-l loveste in frunte cu muchia; dulaul, care zbatandu-se isi rupsese legatura, il apuca de gat pe ucigas si cu mare dificultate satenii reusesc sa-l desprinda pentru ca oamenii legii sa-i aresteze pe faptasi. Asupra lui Bogza insa nu mai are putere decat judecata divina. Simtindu-si moartea apropiata, eliberat parca din intunericul tuturor patimilor, el isi marturiseste fapta si cere cu insistenta iertarea Vitoriei. Desi cu buzele stranse, munteanca rosteste totusi cuvintele sacramentale:

"sa te ierte Dumnezeu".

Desprinzandu-se apoi de toata agitatia ultimelor zile si de fapt de gandul obsesiv indreptat spre trecut, ea isi indreapta privirea spre viitor: drumurile pe care urma sa le faca in tovarasia lui Gheorghita duceau intai spre apa Jijiei spre a lua in stapanire, dupa dreptate, turmele negutate de Lipan, pentru ca apoi sa refaca gospodaria de la Magura. Randuiala din veac isi reintra in drepturi, iar cel pierit isi regaseste locul in ea prin slujbele de pomenire ce urmeaza a se tine la intervale consacrate, caci in aceasta lume viii si mortii isi au deopotriva locul si rolul in ciclica prefacere a vietii, eterna si ritmica nuntire a elementelor, simbolic figurata prin marea pereche cosmica, soarele si luna, stapanitoare a apelor, nuni ai tuturor nuntilor ce s-au pomenit vreodata.
Daca exceptam personajele episodice, constatam ca Baltagul are un numar foarte redus de personaje, mai degraba ca intr-o nuvela decat ca intr-un roman. Referindu-ne, spre pilda, la satul Magura, e evident ca lumea lui e evocata prin rolurile pe care le presupune: familia, cu oierul, stapan al tur­melor, puterea ocrotitoare a familiei, a bunastarii ei; sotia, stapana caminului, fiul si fiica, ucenicind sa devina la casatorie asemenea parintilor lor. Urmeaza apoi preotul si vrajitoarea, aceasta din urma cu rol mult diminuat, mai mult o relicva: fara preot, care asigura binecuvantarea randuielilor, nu se poate, in vreme ce baba Maranda este o pitoreasca aparitie singulara: in lunga sa cala­torie, Vitoria nu-i va mai intalni vreo surata si nici nu va cauta.

Lumea pe care o cunoaste eroina in calatorie nu este nici ea altfel pre­zentata, apar noi roluri, hangiul, negustorul si fierarul, insa personajele sunt caracterizate prin trasaturi generate de roluri si nu de particularitati indi­viduale.


In ceea ce priveste nou-venitii in aceasta lume, cei pe care Vitoria ii simte straini, ei sunt cei care ocupa functii oficiale, reprezentanti ai stapanirii care s-a schimbat mereu in cursul timpurilor. Schitate sumar, umoristic sau pitoresc, mereu din punctul de vedere al lumii vechi, aceste personaje au in comun indiferenta sau dispretul arogant fata de cutumele ancestrale.
Personajul principal, Vitoria Lipan, prin raportare la rolurile lumii ei, se gaseste la inceputul actiunii intr-un punct critic: prin disparitia lui Nechifor ea nu mai are statutul de sotie, "apa vie" la care acesta se intorcea mereu, si nu este nici vaduva.
Aceasta orientare spre figurarea lumii prin roluri, trebuie coroborata cu modificarea varstei si statutului personajelor Mioritei, de la care porneste evi­dent si explicit - prin moto - autorul. Cel ucis la apus de soare, Nechifor, nu este un "tanar ciobanel", ci un barbat adult, cu copii mari, la o varsta apro­piata deci de "apus".

In cautarea lui porneste sotia, si nu maicuta. Aceste constatari reflecta o anumita particularitate a constructiei personajelor: evi­dentierea esentei lor supraindividuale care defineste rolul; astfel, Nechifor si Vitoria alcatuiesc cuplul binecuvantat, barbatia si feminitatea unite printr-o legatura ale carei putere si profunzime sunt determinate de temeiul in ordinea cosmica: in ordinea umana, parte a ei, cuplul reprezinta Soarele si Luna, a caror perpetua nuntire se manifesta in ciclica prefacere, ordinea sacra a lumii.
Asa se explica visul vestitor al Vitoriei, o imagine alcatuita din cele doua elemente: soarele, aflat la apus, si apele revarsate.
Pe acest nucleu mitic sunt grefate particularitatile individualizatoare ale celor doua personaje, putine de altfel.

Vitoria Lipan este personajul principal pentru ca ea se afla initial intr-un punct critic; prin disparitia lui Lipan, statutul, locul ei in lume devine incert. Interesant la acest personaj este mai ales modul lui de a trai si intelege lumea, care nu se intemeiaza pe rationamente, ci pe intuitie. De aceea, desi initial nu intelege visul-mesaj, eroina nu da crezare nici preotului si nici babei Maranda. Ea cauta in adancul fiintei ei lumina, revelatia, raspunsul la intre­barea "ce-i de facut" si proiecteaza aceasta decizie in absolut, fara sa simta nevoia sa motiveze nici pentru sine, nici pentru ceilalti deciziile: este vorba de porunci divine pe care ea le urmeaza cu convingere nestramutata. Lui Gheorghita, care nu pricepe nici rostul drumului lor, nici motivele celorlalte hotarari, mama lui nu-i explica, probabil nici n-ar putea formula ceea ce ei i se impune ca evidenta. Asteapta ca flacaul ei sa ajunga la intelegere, ceea ce se si petrece pe cai tot atat de tainice, caci, in final, Gheorghita stie ce are de facut. Acest mod de a intelege, profund legat de radacinile fiintei, se materia­lizeaza in imagini, de aceea la praznicul de inmormantare eroina nu explica moartea lui Lipan, ci-i spune povestea. Pe parcursul lungii sale calatorii, eroina dovedeste o tarie exemplara concentrata exclusiv asupra reconstituirii drumului lui Lipan. Din sedimentele memoriei, intrebarile ei, aidoma apei, scot la lumina imagini care i-l fac mereu prezent si totusi departat, pana cand il gaseste cu adevarat in fundul prapastiei si i se arata din nou in vis. ingropandu-l in pamant sfintit dupa datina ea il reintegreaza in randuiala umana, reface intr-un fel cuplul, confirmandu-si numele, Vitoria - forma popular-arhaica a latinescului Victoria - insemnand "cea care invinge".


Nechifor Lipan, personaj a carui figura se reconstituie din amintiri, cu alte cuvinte din trasaturi memorabile si memorate, dincolo de infatisarea voiniceasca emanand forta barbateasca, este un oier priceput, in stare sa asigure gospodariei sale sporul si belsugul. Dupa cuvantul povestii, are o inima ca rupta din soare, raspandind injurai sau bucuria. Accepta sa vanda o parte din oile negutate celor doi, ajunsi prea tarziu, iar pe drumul strabatut staruie in amintire prin petrecerile lui, tot asa cum la Magura sosirea lui aduce indata la crasma lautarii, caci in asemenea ocazii de impartasire a bucuriei, cantecul si vorba de duh sunt la mare pretuire. Numele lui, alcatuit din doua radacini grecesti, inseamna "purtator de victorie", confirmandu-se astfel calitatea de cuplu exponential a celor doi.
Cei doi ucigasi, Calistrat Bogza si Ilie Cutui, sunt prin anumite aspecte reversul tovarasului lor de drum. Caracteristica lor este evidentiata printr-un detaliu simbolic al infatisarii lui Bogza: despicatura buzei care lasa sa se vada dintii devoratori. Celalalt gospodar de la Doi Meri e mereu tacut ca intu­nericul in care se ascunde. in acelasi raport de opozitie cu Lipanii se afla si cuplurile lor in care nici proaspata si neasteptata bogatie nu aduce bucuria.

Intamplarile ce constituie materialul epic al romanului, de la crima inva­luita in intuneric si pana la aducerea ei la lumina, se desfasoara pe o secventa temporala analoaga din crugul anului: de la sfarsitul toamnei, cand puterea luminii e dominata de intuneric si apele ingheata oprind ciclul vietii, pana la triumful primaverii, cand lumina solara dezgheata apele, reinnoind germi­natia. Nu altfel se petrec schimbarile in familia Lipanilor, unde Gheorghita s-a confirmat ca purtator de baltag invingandu-l pe Bogza, iar sora lui, Mino-dora, va fi scoasa din amorteala manastirii, in vederea nuntii.
Valoarea simbolica de insemn al puterii a baltagului este evidentiata prin modul de desfasurare a confruntarii finale, cand ucigasul este deposedat de el prin viclenie de catre Vitoria, pentru ca inca foarte tanarul Gheorghita insotit de cainele celui mort sa-l infrunte, restabilind echilibrul, dupa dreptate. in lumea evocata in roman, "a trai dupa dreptate" este un comandament suprem si atotcuprinzator ce se aplica nu numai domeniului moral, ci tuturor aspec­telor vietii desfasurate conform randuielii, adica dupa datina.