Aparut in 1928, volumul intitulat "Hanu Ancutei" cuprinde, in aproximativ o suta de pagini, o imagine esentializata a lumii sadoveniene, lume in care se contopesc Moldova, Trecutul si Taranul, vazut in sute de ipostaze.

Volumul este alcatuit din noua povestiri pe care tot atatia drumeti le deapana, intr-o seara de toamna, la vestitul han al Ancutei, de langa apa Moldovei.

Tehnica folosita de autor este povestirea in rama sau poves­tirea in povestire, procedeu care mai fusese utilizat, in lite­ratura universala, in lucrari ca: "Halima" ("O mie si una de nopti"), "Decameronul" de G. Boccaccio, "Povestirile din Canterbury" de Chaucer s.a.

Aceasta tehnica prezinta in "Hanu Ancutei" urmatoarele trasaturi caracteristice:
Exista o "rama" a celor noua naratiuni, constituita din fragmentul initial si, respectiv, cel final ale volumului:
"intr-o toamna aurie am auzit multe povesti la Hanul Ancutei. Dar asta s-a intamplat intr-o departata vreme, demult, in anul cand au cazut de Santilie ploi napraznice si spuneau oamenii ca ar fi vazut balaur negru in nouri, deasupra puhoaielor Moldovei" (episodul initial) si:

"simtise si hanul, - caci se infiora lung. O usa in fundu­rile lui se izbi. Se facu tacere la vatra si, cu totii privindu-ne, nu ne-am mai vazut obrazurile (...). Si demonul trecu in pustietatile apelor si codrilor, caci nu l-am mai simtit. Am ramas insa dupa aceea loviti ca de o grea munca si abia ne puteam misca, umbland dupa cotloane ferite si locuri de odihna (...). Si comisul lonita insusi, dupa ce a cuprins de dupa grumaz pe capitanul Neculai sarutandu-l, a uitat cu desavarsire ca tre­buie sa ne spuie o istorie cum n-am mai auzit" (episodul final).


In aceste fragmente, narator este chiar autorul (care vorbeste la persoana I, evocand cadrul spatial si temporal in care se afla povestitorii).
Imaginea hanului, a drumetilor si a ritualului care precede fiecare istorisire, este reluata la inceputul fiecareia dintre cele noua povestiri (uneori si la sfarsit) alcatuind o noua "rama".


  Exista un cadru spatial comun. in interiorul caruia poves­titorii se intrec in a evoca intamplari "minunate" (epitet care trimite la basm) si acest spatiu este hanul.

Asezat la rascruce de drumuri si de destine, hanul cu riduri groase" si "porti ferecate" este salasul de nemurire in care tim­pul s-a oprit: comisul lonita sta mereu gata de plecare, dar ramane acolo, Ancuta cea de acum seamana aidoma cu cealalta Ancuta (ca si cand doua desene identice s-ar suprapune), calul comisului (care se trage din "iapa lui Voda") are aceeasi infa­tisare si acelasi nechezat ca si mama lui, caci aici, la han, tim­pul povestirii si timpul intamplarilor "se scurg necontenit unul intr-altul ca nisipul in cestile clepsidrei" (N. Manolescu).



In interiorul acestui topos fermecat, expresii ca:

"vremea veche", - "departata vreme" sau "vreme adanca" echivaleaza cu "A fost odata..."

al basmelor.


In crugul noptii, cand demonul trece pe deasupra hanului, acesta se infiora (ca si cand ar avea suflet); hanul devine ast­fel un adevarat personaj.

   Existenta unui cadru temporal comun: aflat la hanul Ancutei, "intr-o departata vreme", "demult", autorul asculta "povestile" pe care le spun drumetii. Acestea sunt intamplari care s-au petrecut in acele locuri, intr-un timp si mai indepar­tat si la care povestitorii au fost partasi. Fiecare dintre cei 9 povestitori devine astfel un personaj-narator, intrucat rela­teaza fapte in care a fost implicat ca protagonist.
Asistam astfel la o "eterna reintoarcere" in vremea veche, peste amintiri asternandu-se valul melancoliei si constiinta trecerii vietii.   Personajele sunt privite in dubla ipostaza: una reala si alta simbolica, ascunsa: astfel, mos Leonte este un mag care "citeste", in cartea lui de zodii, semnele viitorului si pe cele ale vremii; fiind cel dintai personaj pomenit de autor, mos Leonte arunca asupra intamplarilor un val magic.
Tot asa, Orbul (din povestirea "Orb sarac") este un aedautohton care poarta, prin lume, cantecul unei mioare si al unui ciobanas; calugarul ("Haralambie") este Izbavitul care, in copilarie, asistase la uciderea napraznica a tatalui sau; comisul Ionita este chiar omul muritor, "calator" in aceasta lume si gata oricand sa plece spre mioritica "nuntire" cu Universul; Ancuta este personajul tutelar al hanului, care aprinde focul in vatra magica si pregateste ceremonialul povestirii.
  Evocarea intamplarilor se face conform unui ritual: vinul se bea din ulcele noi (care se arunca apoi, pentru a se rein­talni cu bautorii cand vor deveni si ei pamant); puiul fript la tigla si painea mereu proaspata dau impresia de belsug: "Esen­tiala este starea de fericire materiala infaptuita de oaspeti. Ei traiesc la modul Canaanului, ospatand numai cu carne fripta si band vin, insa dupa o randuiala care cere initiere" (G. Calinescu)
  Cifra noua este magica (3 x 3).