Printre multele adevaruri puse in lumina de critica si de istoria literara in legatura cu opera lui Mihail Sadoveanu, unul dintre marii prozatori romani de la care ne-au ramas peste o suta de volume - se numara si afirmatia potrivit careia acest "Stefan cel Mare al literaturii romanesti", cum l-a supranumit, la moarte, Geo Bogza, "este - dupa aprecierea criticului si a istoricului literar Pompiliu Mareea, facuta in volumul Lumea operei lui Mihail Sadoveanu -un autor fundamenta1 ca si Homer, Shakespeare sau Tolstoi. El a creat de la inceput, din temelii, ca un demiurg, o lume a sa, o lume distincta, neconfundabila, apartinand unui anumit spatiu fizic si moral: spatiul romanesc, in intruchiparile lui istorice".

Ca altadata acel mare ctitor de tara care a fost dom­nul Moldovei, Mihail Sadoveanu a ctitorit o umanitate aproape completa in liniile ei esentiale, un univers populat, in primul rand, cu o imensa galerie de "umiliti si ofensati" ai vietii de demult,. dar si cu oameni puternici si mandri "care stau in fata cerului cu o inima ca din el rupta".

Cu oameni pastratori de datini, in care se inchide, spre a fi transmisa viitorimii, fiinta neamului, cu luptatori neobositi care si-au faurit propriul destin, ca si pe cel al co­lectivitatii din care faceau parte.

O imagine memorabila din aceasta lume este si Tudor Soimaru, eroul principal al romanului Neamul Soimararestilor, carte care evoca, in structura unei naratiuni nu de putine ori palpitante, intamplari dramatice din lupta taranimii pentru pamant si libertate, in secolul al XVII-le a, impo­triva boierimii hraparete si tradatoare.
Originar din satul Soimaresti, aflat in tinutul Orheiului, razes ridicat la rangul de capitan de osti in timpul domniei lui Stefan Tomsa, ostas viteaz, demn si cu suflet nobil, inconjurat de prieteni adevarati ca Simeori Barnova - viitor domn al Moldovei - si de tatarul Cantemir-bei, Tudor Soi­maru se constituie, mai ales, ca o imagine in miscare, ca un personaj care are cel putin doua "certificate de nas­tere".

Unul este cel al pribeagului prin lume (inca de cand era copil, intr-un timp de restriste si de cumpana pentru tara) si al osteanului viteaz, care slujeste cu credinta toate stapanirile, luptand pentru un ideal individual abstract. Celalalt este certificatul de nastere al unui alt om - care, de data aceasta, se identifica cu suferinta celor multi, ai sai, cu durerile, cu nadejdile si cu lupta neamului din care facea parte:

"inainte nu ma temeam - eram singur. Astazi ma tem: sunt legat de lucruri statornice" -va marturisi personajul, referindu-se la cele doua ipostaze ale identitatii sale.
Intre cei doi poli ai timpului se desfasoara drumul de­venirii lui Tudor Soimaru - prezentat ca un personaj in evolutie, ca o figura in jurul careia se concentreaza atentia scriitorului, ca si a cititorului, fireste - in multe dintre cele mai importante momente ale amplei suite de incordate intamplari cu care ne confruntam, patrunzand in atmosfera invaluitoare a romanului.

Cartea are un conflict complex - de natura politica, pe de o parte, declansat de luptele pentru tronul Moldovei, un conflict social, in acelasi timp, care-i opune pe razesi, sustinatorii lui Tomsa, marii boierimi, reprezentate de Stroie Orheianu, un conflict erotic, ce decurge din faptul ca Tudor Soimaru se indragosteste tocmai de Magda, fiica boierului ce-i ucisese tatal, acestea doua din urma - con flictul erotic si cel social - determinand un conflict moral, ce caracterizeaza sfasierile eroului intr-o perioada tulbure, de criza sufleteasca. Romanul isi intinde actiunea, in mod direct,sau prin retrospectiva, pe durata a trei domnii mol­dovene: a lui Aron Voda, a lui Stefan Tomsa, a doamnei lui Ieremia Movila si a fiului ei AlexAndrei , iar istoria personajului principal - Tudor Soimaru - si a neamurilor lui se afla in stransa legatura cu luptele pentru domnie, ca si pentru pastrarea sau redobandirea drepturilor pe care le-au avut razesii.
Unul dintre momentele importante ale transformarilor lui Tudor, construit intr-o prima ipostaza ca un erou ro­mantic, este cel al intoarcerii in satul natal, cu sufletul stapanit de amintiri, viband de dorul nestins dupa nea- murile si dupa locurile in care a cunoscut lumina soarelui, moment prezentat in capitolul al XHI-lea al romanului, in­titulat simbolic Crucea razesilor. Cantemir-bei, prietenul si insotitorul Soimarului pe acest drum al intoarcerii, ca si pe alte drumuri ale vietii, nu intelege graba capitanului spre locurile copilariei in comparatie cu firea tatarilor, "copii ai pustiei", "miscatori ca nisipurile" (metafore si comparatii sugestive), el va fi mirat sa descopere la mol­doveni, o "boala a statorniciei", adevarata "suferinta" dupa tinuturile natale.

Inainte de a ajunge in Soimaresti insa, cunoscand, in imprejurari deosebite, pe Magda, fiica boierului Stroie Or-heianu, "fecioara,,, cu ochi umezi" si "cu zambet neclintit si viclean", sufletul viteazului tremura si se tulbura cu mare bucurie la inceput, pentru ca mai apoi sa intre in zvarcolire de vifor, la aflarea unui crud adevar.
Momentul intrarii lui Tudor Soimaru in sat este pregatit cu grija de autor, care creeaza, si in aceasta imprejurare, imaginea unei lumi legate de pamant, de traditie, a unei colectivitati cu suflet bogat si nobil, care, desi coplesita de necazuri si suferinta, stie sa se bucure totusi de viata, sa spere in mai bine si sa lupte. "Iata biserica. Iata tintiri-mul. Aicea zac multi de-ai mei. Mai incolo e casa in care m-am nascut..."

le spune Tudor prietenilor ce-l insoteau -Simeon Barnova si Cantemir-bei - aratandu-Ie "satul cu casele mari acoperite cu stuf, case curate, razesesti, asezate intr-o valcica, sub poala de padure".


Natura adevarata "cutie de rezonanta" a sufletului omenesc precum afirma Tudor Vianu, participa, in opera lui Sadoveanu, ca si in poezia populara, la bucuriile si la tristetile oamenilor. Acum, luminilor din sufletul Soimarului le raspund cele ce se nasc in mijlocul naturii. Atmosfera este de tihna si de sarbatoare. E duminica si satul tot se indreapta spre biserica, in timp ce "toaca suna in cl­potnita alba c-o duruire melodioasa".





In aceasta atmosfera este descrisa, in chip emotionant, intalnirea lui Tudor cu intregul neam al Soimarestilor (titlul romanului sugereaza tocmai aceasta imagine a colectivitatii, a framantarilor si a sperantelor acesteia, a fortei unite puse in slujba realizarii idealurilor de dreptate). Din mijlocul colectivitatii se desprinde figura batranului Mihu, frate cu Ionascu, tatal capitanului, pierit in imprejurari dramatice, de mana boierului Stroie Orheianu.
Bucuria revederii, a recunoasterii personajului de fapt, este insotita de cantecul lin al clopotelor, care rasuna peste sat, strecurandu-si ecoul si in inimile oamenilor. Dar acest cantec amuteste, in chip simbolic, atunci cand Tudor ingenuncheaza in fata crucii tatalui sau. Dupa intrebari, adre­sate succesiv si insistent (ele au menirea de a spori tot mai mult tensiunea sufleteasca), personajul afla groaznicul adevar: ucigasul tatalui sau era "boierul cel mare de la Murgeni, Stroie Orheianu", tatal acelei fiinte ce-i patrun­sese in suflet ca o icoana de mare pret. in acel moment, Tudor are intelegerea teribilei sfasieri sufletesti ce-l va stapani de aici inainte. Reactia sa violenta este caracteris­tica trairilor psihice ale personajelor romantice:


"Tudor Soimaru ramase ca fulgerat - noteaza scriitorul - cu ochii rotunziti, infricosati de groaza launtrica. Abia avji putere sa se stapaneasca, inghiti cu greu de cateva ori si ramase privind intunecos spre mormantul de dinaintea lui", in timp ce prietenii sai, "Cantemir si Simeon se repezira inainte", parca spre a-l sprijini sa nu cada.

Din acest moment, un conflict dureros va sfasia sufletul eroului, care, un timp insemnat, nu va fi in stare sa aleaga intre patima ce pusese stapanire pe el si datoria pe care simtea ca trebuie sa si-o indeplineasca fata de ai sai. La replica, rostita, la un moment dat, de Simeon Barnova:

"Dragostea trece!", Tudor va raspunde, gemand, "c-un fel de turbare":

"Nu trece! Nu trece!... A cazut ca un trasnet in sufletul meu. Nu stiu ce voi face! Nu inteleg ce se pe frece cu mine! Mi se pare c-am sa nebunesc! Am venit la mormantul parintilor mei, s-acum o vijelie ma mana in alta parte, cine stie unde! Vad ca trebuie sa parasesc toate, au sa ma urmareasca toti cu ura si blastam ca-i las, ca nu ma ridic pentru dreptatea lor si nu platesc sangele celor morti! Dar ce pot sa fac, prietenilor mei dragi, daca Magda Orheia-nului mi-i draga si nu-mi pot afla loc si stare din pricina asta?"
Si, intr-adevar, Soimaru ya parasi - pentru un scurt rastimp - din nou, locurile natale, pornind (cu cei doi prieteni) in Polonia, in cautarea Magdei (fugita, impreuna cu tatal sau, spre a nu-i atinge poruncile, drepte, date de Tomsa, pentru crimele si nedreptatile facute de Stroie Or-heianu). Cu acest prilej, dupa o serie de peripetii dramatice (este prins, luat drept spion si pus in lanturi), Tudor, care reuseste sa scape, va intelege definitiv ca intre el, razesul de pe apa Rautului, si fiica boierului nu poate fi nici o legatura sufleteasca. (Se va vindeca de sentim an­tele sale si datorita comportarii reci, dispretuitoare, a Mag­dei.) Astfel, in lupta dintre patima si datorie (personajul ni se infatiseaza, in aceasta ipostaza, stapanit de un conflict ce caracterizeaza trairile eroilor de tip clasic), Soimaru, sprijinit si de mos Mihu, care-i evoca moartea parintelui sau (in capitolul Umbra Ionascului), va opta pentru cea de a doua. Scena in care ia aceasta hotarare, cand se simte "deplin intors cu fata catra adevar", este construita, ca si altele, cu mijloace artistice specifice romantismului. AsemenejL. lui Hamlet, Tudor are viziunea umbrei tatalui mort, cerfid parca razbunare:

"Sta incremenit, i se atintira ochii, si-ri umbra chiliei stramte i se arata iesind ca dintr-un mormant razasul care-i era tata, sangerat la frunte, cu ochii inchisi. Era o umbra... Soimaru gemu ca de suferinta..., isi scutura capul, isi trecu maria pe frunte si pe ochi si si-o trase in jos muiata de lacrimi, ca de un sange al mortului..."


Imagine in actiune, Tudor Soimaru se contureaza ca reprezentant, cu putere de simbol, al implinirii dreptatii sale si a celor multi mai ales in momentul, de mare tensiune - adevarat punct culminant al intregii structuri epice - prezentat in capitolul Mortii poruncesc celor vii (al XXXV-lea). Acum el pedepseste, prin moarte, pe cel ce luase, pe nedrept, viata tatalui sau, pe cel ce rapise pamanturile razesilor Soimaresti,_v pe care acestia le aveau inca de la Alexandru cel Bun si de la Stefan cel Mare, pe boierul ingamfat, batjocoritor si hain (prezentarea aces­tuia este facuta prin antiteza cu aceea a lui Tudor), care venise acum, tot intr-o zi de sarbatoare, cu nerusinata pretentie de a lua, chipurile, "prin buna-invoire", din nou, toate pamanturile taranilor. Momentul este conturat cu economie de mijloace, dar in mod deosebit de expresiv, prin incordarea creata, prin surprinderea gesturilor, a reactiilor personajului - ca expresie a trairilor iui intense si a hotararii luate -, prin descrierea densa a faptelor:


"Atunci il Vazura intai neamurile lui turbat ca fiara, cu ochii crunti si cu obrazul ca de var - spune autorul. Se schimbase intr-o clipa si nu-l mai cunosteau. Cu bratul drept ridica fierul, se repezi ca scapat dintr-un arc si lovi in crestet pe Orheian".


Pentru ca, dupa cateva clipe, in fata satului, ce asistase la un adevarat "judet al sarmanilor", in fala flacailor calari, cu sabiile si sulitele in maini, gata de lupta, sositi la chemarea capitanului, acesta sa-l apuce, cu mana cea zdravana (cealalta era ranita) de barba pe boierul ucis si sa-l tarasca, lepadandu-i trupul "langa piatra de mormant pe care era insemnat numele lui Ionascu si anul cumplit al mortii" acestuia.
Sufletul incrancenat al lui Tudor va cunoaste, in curand, un alt fel de tremur, care ii porunceste ca, in numele unei rascolitoare, dar si dureroase amintiri, sa salveze viata ace­leia pe care o iubise cu patima si de care un destin tragic il despartise:

"Fratilor, nu ucideti!" le-a strigat el atunci flacailor din Soimaresti.
Consonanta cu adevarul trairii oamenilor, imaginea na­turii capata o infatisare adecvata si in acest moment, in care Tudor si ai sai, dupa moartea lui Stroie Orheianu, dau foc conacului de la Murgeni, punand apoi pe razesi, ca in legendele populare, sa treaca cu plugurile peste locul vechii curti boieresti. in aceste imprejurari - noteaza scriitorul - "era un cer fara soare si mohorat deasupra si soseau de la munti, de pe varfurile inaltimilor, nouri zdrentarosi", anticipand parca vijelia altor si altor suferinte la care va fi supusa lumea razesilor din Soimaresti.
Personalitatea lui Tudor Soimaru se completeaza si cu ceea ce se rosteste, semnificativ, prin interventiile celor- lalte personaje. Cantemir-bei, de pilda, remarca "sufletul ciudat" si o "limba dulce".

"Om ca dansul, cu o inima tare si cu patima naprasnica, se izbeste cu fruntea de multe stanci ale vietii" - va rosti, cu dreptate, prietenul Soimaru-lui. Iar Simeon Barnova ii observa, la crucea lui ionascu, "sufletul prea patimas", "ochiul salbatic si obrazul ca de mort", indicand, fara indoiala, elemente caracteristice ale trairilor acestuia. Astfel, remarcam faptul ca, alaturi de actiuni, analiza psihologica, sugerata cu finete de scriitor, constituie o alta cale de realizare a unei imagini memo­rabile, asa cum ni se infatiseaza si staruie in memoria afectiva a oricarui cititor personajul Tudor Soimaru.
Una din biruintele artistice cele mai rare ale lui Mihail Sadoveanu este, fara indoiala, limba operelor sale, o limba de un mare rafinament, ceremonioasa, proband nobletea sufleteasca a poporului.
Cufundandu-ne in textul sadovenian, "avem impresia -dupa cum remarca tot Pompiliu Mareea - ca am patmns intr-un urias templu unde asistam la un ritual inaltator: este templul limbii sacre a stramosilor, alcatuit din coloanele celor peste o suta de carti, templu in care si-a zidit sufletul acest titan al artei romanesti".