Romanul "Zodia Cancerului sau Vremea Ducai-Voda" apare in anul 1929, infatisand ultima etapa a domniilor crestine, macinata de convulsii si de lupte pentru putere. Tema scrierii este realista, pentru ca subiectul, personajele, conflictul sunt luate din realitatea istorica si sociala, consemnata in cronicile moldovenesti, dar incet se instaureaza si o viziune mitica, de "paradis devastat", asupra unei Moldove care, desi traverseaza, un timp istoric aspru, corupt, aflat intr-o "zodie a cancerului", mai pastreaza reminiscente ale unei trecute "varste de aur", specifica epocii lui Stefan cel Mare.

Elementul de intriga consta in trecerea spre inalta Poarta a abatelui Paul de Marenne, insotit de Alecu Ruset, fiul fostului domn Antonie Ruset. Venit cu o scrisoare a lui pan Vladislav Kaminski, castelan de Katowice, abatele trece prin Iasi, insotit de ostasii capitanului Turculet, fiind intampinat si condus de Alecu Ruset, care ii povesteste idila sa cu domnita Catrina, fiica domnului Grigore Duca. Practic, ne-am astepta ca abatele, insarcinat cu o misiune secreta catre turci din partea regelui Ludovic a XlV-lea, sa iasa in evidenta prin natura actiunilor sale. insa in planul istoric al romanului nu se intampla nimic spectaculos, pentru ca epoca a pierdut aura eroica a trecutului, fiind dominata de intrigile marunte ale luptei pentru putere, specifice domniilor moldovene din secolul al XVII-lea.

Asadar, actiunea romanului se desfasoara pe trei planuri: lupta pentru putere, pentru mentinerea domniei, a lui Duca-Voda; calatoria abatelui de Marenne printr-o Moldova de sfarsit de secol al XVII-lea; dragostea nefericita a lui beizade Alecu Ruset pentru Catrina, fiica domnitorului.

Personajele principale sunt: Alecu Ruset, fiul fostului domn Antonie Ruset, un om cu o gandire sofisticata, stiind mai multe limbi straine si intelegand sensul istoriei pe care o traverseaza; Duca-Voda, un domn marunt si tiranic, epigonic; abatele de Marenne, sol de la curtea regelui Ludovic al XlV-lea, care este un raisonneur, personajul prin care se reflecta locurile vizitate (este prezent aici motivul strainului, la fel. ca in "Scrisorile persane" ale lui Montesquieu si in "Candide" a lui Voltaire, unde povestitorul este un huron). Personajul se pare ca a fost real, diplomatia fiind pentru el un pretext de a face spionaj. Astfel, un Jean Paul de Marana dezvaluia in 1684, sub titlul "Spionul marelui senior si relatiile sale secrete", continutul unor scrisori ramase de la marele rege francez. Abatele intruchipeaza o civilizatie occidentala in ascensiune, in timp ce Moldova prezentata in roman este inca arhaica, nemaiavand insa aura timpurilor mitice, ca in "Creanga de aur" (1933).

Romanul "Zodia Cancerului" poate fi considerat o parabola a puterii, la fel ca "Istoria ieroglifica" a lui Dimitrie Cantemir, putere care, pentru a se mentine, sacrifica totul, orice sentiment, cuplul Alecu Ruset - Catrina Duca putand fi asemanat cu cel format de anticii Theagene si Haricleea, alta pereche celebra de indragostiti. in "Zodia Cancerului", Sadoveanu confera locurilor strabatute, sub privirea prima, pura, a abatelui de Marenne, o viziune mitica de necontestat, chiar daca aceasta perioada istorica se afla sub semnul "mersului inapoi", al timpului corupt, retrograd.

Romanul, dincolo de lirismul intrinsec, este si unul de aventuri, culminand cu uciderea bestiala a lui Alecu Ruset, a omului prins in laturile iubirii:

"in aceeasi clipa inalta de la spate in sus buzduganul si pali in frunte, intre ochi, pe Ruset.

Prinsul se cumpani, ochii i se incruntara si partea de sus a fetei se colora usor, trandafiriu, sub navala sangelui. Pleoapele batura. Apoi ramasera deschise neclintit. Se abatu intr-o parte; dupa aceea inainte; si a cazut cu fata in jos, lovind cu fruntea lespezile."

Moartea lui Alecu Ruset vine sa consacre adevarul potrivit caruia, intr-un timp degradat, corupt, minunile nu se mai intampla. Scena mortii eroului, descrisa fara exagerari, cu detalii precise, vine sa prevesteasca un timp in care spiritul este infrant de materie, iar omul decade si mai mult din conditia eroica, devenind om comun, supus vitregiilor istoriei.
Doua familii importante ale Moldovei se opun de-a lungul romanului, intr-un conflict latent, soldat in final cu victime: Duca si Ruset sunt noul si fostul domnitor, intre ei existand o dusmanie fatisa. Duca platise mult aur turcilor pentru a-l indeparta pe Antonie Ruset din domnie intr-o Tara a Moldovei definita metaforic "un paradis devastat", prin actiunea patimilor politice, a saraciei, a dajdiilor catre domnie, a navalirilor tatare si lesesti, prin interventia permanenta, de la distanta, a turcilor in treburile tarii si in destinele locuitorilor ei. Domnul este un ciocoi care se comporta la fel ca Dinu Paturica sau ca Andronache Tuzluc din romanul lui Nicolae Filimon, "Ciocoii vechi si noi".

Voda este necrutator cu boierii care nu-si platesc datoriile: pe Ursachi il "scot in fiecare zi slujitorii si-l bat la talpi".

in acest malaxor al istoriei intra si Tudor Soimaru, personaj principal in romanul "Neamul Soimarestilor" (1915), exponent al luptei neamului sau pentru pamant si libertate. Batran si orb acum, vine sa se faca dreptate pentru razesii care se rasculasera, pentru ca darile erau prea mari. Voda se face ca il asculta, dar ii inchide pe orheieni, pentru a-si plati indoit datoriile. Cuvintele iui Soimaru sunt emblematice pentru decaderea lumii:

"Ma duc la morti; caci in aceasta lume s-a aratat Anticrist".

Moartea lui Tudor Soimaru este romantica, el sfarsindu-se atunci cand bate clopotul de la Golia.

Voda Duca este un personaj grav, ce se comporta cu rigiditate si oarecare solemnitate chiar in cercul intim al familiei, asa cum ni-l infatiseaza scriitorul Ia masa:

"Fara ceremonie deosebita, nurftai intre copii si sotie, indeplinea aceasta slujba a vietii cu gravitate si-n tacere. Manca insa bine feluri moldovenesti si grase, ispravind cu sarai Iii si baclavale turcesti. ii placea sa si beie cateva cupe de vin".

Tipologic, personajul este un despot perfect, adoptand chiar formula consacrata a absolutismului feudal al timpului:

"legea sunt eu", fiind lipsit de puterea lui Stefan cel Mare de a se opune cererilor Portii Otomane. Condus in viata de un iremediabil destin tragic, el poate intra in galeria domnilor slabi, dar despoti* ca Doamna Chiajna si Alexandru Lapusneanul, impusi in tara prin stapanire straina.


Intamplarile exceptionale sunt expuse sub forma a sase semne: la Manastirea Neamt s-au ivit lacrimi, urmand un cutremur de pamant, o ninsoare amestecata cu gheata, talmacita de mitropolitul Dosoftei ca fiind mania lui Dumnezeu impotriva turcilor, aparitia unei comete, asociata cu moartea lui Donie Hancu, ucis din porunca lui Voda, si a unei pasari ciudate, cu pene albastre si ochi de rubin. Dupa cum se stie, pasarea este un mesager al taramului inferior, al Tartarului, venind sa arate ca domnia Binelui s-a sfarsit, pa de acum incolo stapanirea revine fortelor malefice, fapt consfintit de altfel de evolutia istorica, imaginea Moldovei din acele vremuri intunecate semanand cu tablourile lui Durer, ale lui Hans Baldung Grun sau ale Jacques Caillot, ori din "Ruinele razboiului" de Daumier. Cometa aparuta pe cer poate fi interpretata ca un semn al Apocalipsei, al sfarsitului inevitabil al lumii. Numai inaltarea spirituala si semnele ceresti pot salva omul profan de stapanirea puternica a raului:

"crucile oborate ale crestinatatii, pajuri cu aripi neclintite, apareau din cand in cand simbolic in cerul curat, de mari inaltimi."

Personajele romanului, in marea lor majoritate, sfarsesc nedemn, pentru ca vremurile se schimba: daca altadata ei mureau in lupta, in chip eroic, viclesugurile si perfidia domnitorului ii vor face sa piara aici, in temnite, in cele mai groaznice chinuri.

Oamenii intalniti de abatele de Marenne sunt nestiutori de carte, dar cunosc legea ascunsa a lucrurilor si semnele vremii. Faptul ca acest lucru e inca posibil denota o antinomie stranie, stiinta profana - reminiscente ale stiintei sacre. Stiinta profana ar putea fi reprezentata de o civilizatie apuseana, evoluand intr-o directie gresita. Capitanul Turculet pare sa aiba o putere derivata din stiintele ezoterice:

"- Cuvioase parinte, n-am cerut sfat nici unui cetitor in stele; vad insa graurii in carduri cu cioarele si cu stancile, si cunosc, mai ales dupa glasul acelor cioare si acelor stanei, ca vremea se strica. Pe langa asta, stiu ca in seara asta se pisca lumina lunii. Si am mai bagat de seama ca vantul, care azi-dimineata ne aburea in fata, a stat la amiaza; si acum alt vant, cu alt cantec si alt ascutis, a prins a sufla din spatele nostru, de catre miezul noptii".

Pe abate il mira arhaitatea peisajelor, locurile neumblate de nimeni, misterioase, singurul fapt perceptibil fiind tulburarea animalelor sacre dintr-o poiana ascunsa:

"- Am tulburat pasunea zimbrilor, raspunse Alecu Ruset".

Locurile intalnite sunt mult mai apropiate de Dumnezeu, la fel ca in cautarea de catre Voda Stefan a sihastrului, un posibil Zalmoxis, in "Izvorul alb" din "Fratii Jderi".

Templele sacre ale zeilor pagani exista in aceste zone - indepartate de lumea instrainata de credintele vechi -, de aceea nu trebuie deranjate. Vechii daci si sihastrii, capabili sa citeasca gandurile sau chiar sa imortalizeze, asa cum spun legendele despre ei, sunt deasupra realitatii cazuale a unei lumi sarace in magie, puternica prin manifestarile materialiste: peisajele se afla acolo de la inceputul timpului, netulburate de prezente nedorite, de patimile lumesti ale celor aflati la putere. Abatele e mirat de locuintele rudimentare ale pamantenilor, ude lipsa de poduri, dar remarca, in acelasi timp, bogatia alimentara. El gusta "ceapa si vin acrisor", apoi mananca "zama de gaina, sarmale, claponi in tigla, placinte si ulcioare cu vin vechi" (George Calinescu). Satrarul Lazarel Griga chiar joaca, fara doar si poate, "comedia ospitalitatii", cum spune Nicolae Manolescu, in "Sadoveanu sau utopia cartii"; "tarani simpli sau boieri cu inalte dregatorii se supun deopotriva regulilor ospetiei":

"- Nu se poate! striga iar el cu indaratnicie. Maria ta, daca esti sub acoperamantul meu, mai bine paleste-ma in frunte si ma omoara, decat sa spui asemenea vorbe. Cum pot eu sa va las, fara sa va stau inainte cu paine si sare, ca un bun crestin ce sunt? Cum sa va las la vreme de noapte in locurile rele? Ma pun la pamant si treceti peste mine! Zdrobiti-ma si gataP .


In structura complexa a romanului este inclus si motivul fortuna labilis, al sortii schimbatoare: semnele pot aduce in scena prezenta cerului, raspunzator de trecerea inexorabila, neiertatoare a timpului. Senzatia de Moldova pustiita, supusa vremelniciilor epocii, este data si de afirmatiile lui Lazar Griga:

"pe acest colt de pamant, care a fost candva paradis, nu mai este nimic statornic" si "nu sunt vremurile sub carma omului".

Tatarii pradasera tara in urma cu un an, rautati si fapte malefice vin si din partea lesilor, pe vremea lui Dumitrascu-Voda apar foametea si ciuma. Conceptul de fortuna labilis, baroc si romantic in acelasi timp, prezent la cronicarii moldoveni si la poetii romantici englezi sau chiar la Francois Villon, cu celebrul vers "Oii sont Ies neiges d antan?" - "Unde sunt zapezile de altadata?" (Shelley compara viata cu lungi nori calatori:

"We are as clouds that veil the midnight moon" - "Suntem ca norii care ascund luna in noapte"), actioneaza si asupra domnilor, Duca insusi fiind in primejdie sa-si piarda tronul. Dincolo de o domnie dezastruoasa, de o istorie intrata intr-o zodie nefasta, a "cancerului", impresia Moldovei ramase inca in stapanirea trecutului glorios, neafectata de suferintele oamenilor de rand, poate fi inclusa in aceste randuri:

"Ochiul lui curios era necontenit satisfacut. Aici era o dezolare a singuratatilor, pe care amicii sai ramasi in Franta nici nu o puteau banui, ori de cata imaginatie ar fi fost inzestrati; caci la antipodul civilizatiei se gasesc uneori asemenea lucruri ramase neschimbate dintru inceputul creatiei, pastrandu-si frumusetea lor misterioasa".

Contemplarea naturii primitive se face in sens rousseauian, prin aceeasi liniste conferita omului de frumusetea timpului dintai, neerodat de vremea ce trece rapid.

Prin adancire intr-o natura nepieritoare, omul se apropie de inceputuri, reintra in timpul primordial, in illo tempore, supravietuind unei istorii ostile.