Mircea Cartarescu (n. 1956) este considerat a fi liderul generatiei de poeti din perioada anilor 1980 (generatia opt-zecista).

Volumele sale de versuri: "Faruri, vitrine, fotografii" (1980), "Poeme de amor" (1983), "Totul" (1985), "Dragostea" (1994) si antologia "Dublu CD" (1998), il caracterizeaza ca pe un poet al citadinului: "Mircea Cartarescu este, indiscutabil, un poet al orasului si tara lui imaginara se intinde de la Piata Obor la Universitate si la Aleea Circului" (Eugen Simion).
  Epopeea "Levantul" (1990) are ca punct de plecare una dintre "Scrisorile catre V. Alecsandri" ale lui I. Ghica, dar autorul apeleaza si la valentele poeziei romanesti anterioare, creand un adevarat manifest literar postmodern.

Astfel, in fragmentele supuse discutiei pot fi recunoscute idei, concepte sau chiar stiluri poetice din creatia lui Eminescu, Arghezi, I. Barbu, pe care autorul le trateaza prin parafraza sau in stil parodic.
Acest mod de a revaloriza experienta lirica a inaintasilor constituie primul element postmodern. In esenta, "Levantul" este povestea unei calatorii la care iau parte Manoil, sora lui, Zenaida si piratul Iaurta Chiorul; dintru inceput, numele celui din urma arunca in derizoriu cifra trei modificandu-i semnificatia.

Lor li se alatura o intreaga ceata, scopul final al drumului fiind uzurparea domnitorului tiran (aflat in Capitala).
Drumetii ar trebui sa fie personajele extraordinare ale unei actiuni eroice, daca ironia autorului nu i-ar transforma intr-o ceata "pestrita" care urca "pa poteci cu balarii", intr-o cala­torie caricata.
Primul episod reprodus in manual ii prezinta pe acesti drumeti in timpul unui popas in insula Hosna; acesta consti­tuie o parodie la popasul lui Ulysse in Insula Antropofagilor, asa cum o arata si numele lui Leonidas Ampotrofagu, stapanul insulei.

Spiritul parodic in tratarea unor informatii culturale consti­tuie a doua trasatura a postmodernismului.
Universul infatisat pare a fi rodul unui ochi care vede "monstruos": numarul mare de obiecte, dilatarea unor imagini, amestecul insolit de piese "tehnice", toate sugereaza destra­marea lumii si teroarea lucrurilor:

"Mestecari de roti dintate unse cu lichid da frana, Ace rupte, crud de Malta prinse tare in surupe De cremaliere stirbe, de rulmenturi si de cupe Ce miscau parca Satana in cazane era-nchis"
Imaginea "lumii pe dos" (pe care o aflam in opera lui Creanga) i se aplica, acum, Terei:
"Cu orase rasturnate, unde umbla ca nerozii Oamenii cu gaibe-ntoarse si cu capul tot in jos, De sa uita pre subt fuste ale sexului frumos"
Chiar si nasterea Universului (pe care o evocase Eminescu) este infatisata tot la modul parodic: marea primordiala este o "spuma neagra", iar planetele sunt de fum si se misca anarhic, pandite de moarte.
Speranta batranului savant ("Scrisoarea I" de M. Eminescu) de a trai prin opera sa, este redusa la derizoriu:
" Toate, toate au speranta ca vor dainui in veci: Pan-la urma toate crapa ca basicile cei seci."


Textul este bogat in aluzii culturale, fapt care constituie al treilea element postmodern.
In al doilea episod prezentat in manual, calatorii (care zburau cu un balon numit "mongolfera") cad pe insula H, unde o vor gasi pe zana Hyacint.

Ca si vechile oracole, aceasta le prevesteste viitorul, ridi­culizand veacul trait si vorbind despre suferinta unei lumi care "pare ca exista" (lumea ca vis din opera eminesciana).
Zana il indeamna pe Manoil sa se "elibereze" prin poezie si prin cunoasterea de sine (aluzie la dictonul inscris pe templul din Delphi).
Metafora lumii ca sfera in care se afla "floarea sufletului" ar putea trimite la "corola de minuni a lumii".


Se contureaza astfel un alt element postmodern: ludicul. bucuria de a talcui, in maniera proprie, idei si experiente ale poetilor inaintasi.
Ultimul fragment din manual infatiseaza fuga si cade­rea domnitorului tiran.
Sfatuit de un "nebun", acesta se imbarca intr-un "caiac" (parodie a corabiei cu care Nastratin Hogea a sosit la Isarlak).
Ciudatul vehicul este tras de saptezeci de lebede (ca in basme) si are drept capitan pe o femeie al carei portret aminteste de "Fatalaul" lui Arghezi:
" Cu pleoape ca scoicile, Degeti ca scovergile"
Se contureaza, astfel, un alt element postmodern: refuzul stilului inalt.
Textul se incheie prin caderea caicului zburator si intoarcerea poetului la realitate.