Poemul "Levantul", o adevarata replica la "Tiganiada" lui Ion Budai-Deleanu, este o epopee in douasprezece canturi. Textul este structurat pe mai multe niveluri, unele delimitabile, altele interferente, in care se identifica un amalgam de intamplari romantice intr-o epoca prepasoptista, raportate mereu la prezent, personajele transgresand planurile temporale pana in camera de creatie a autorului. In ordine livresca, poemul porneste de la modele ale literaturii de calatorie, cum ar fi "Childe Harold", de Byron, sau "Conrad", de Dimitrie Bolintineanu. in ordine livresca, in "Levantul" se aduna insa, intr-un mixaj ciudat, prin intertextualitate, sustinand textul nou prin insertie sau prin aluzii culturale, un amalgam de scriitori si de opere, "imparat si proletar", "Dan, capitan de plai", "Scrisoarea lui Neacsu", "Balcanul si Carpatul", Emil Brumam, Costache Conachi, Phoenix si "Cantofabule", Grigore Ureche, "Riga Crypto si lapona Enigel", Alecu Russo, "Baroane", "Scrisoarea I", Leonid Dimov, Stefan Augustin Doinas, "Calin", Horia Furtuna, Ion Pillat, "Luceafarul", Dan Botta, Bacovia, Lucian Blaga, "11 elegii", Anton Pann, "Sarmanul Dionis", Caragiale.

Moda retrospectivei tematice si stilistice practicata de postmodernisti scoate la iveala specii si genuri literare uitate. Personajul principal este Manoil, care este luat prizonier de piratul Iaurta Chiorul in timp ce calatorea de la Corfu la Zante. Prizonierul marturiseste ca "Nu-s inglez, ruman imi spune si sa mor ruman eu voi.

- But you speak perfectly English, zise grecul minunat.
- Well, I studied once at Cambridge, grai junele barbat", prilej de a-l cunoaste pe Zotalis, fiul piratului. Ospetele pantagruelice nu lipsesc in structura epica a acestui poem, Iaurta invitandu-l pe roman la "Purcelusi umpluti cu-alune, care pielea le-a crapat
Au piper si-enibaharuri pe spinare si pe lat,
Conjurati de chiftelute cu marar si hasmatuki,
Telina ce face s-arza ochii negri care tuchi-i,
Ghiudeni, trandafiri, ridiche in felii alb-roz, cu sare."

La Zante, Manoil o intalneste pe sora sa, Zenaida, si, in avatarurile carambolesti, incearca rapirea lui voda cu "o besica mare cat cupola de la casile lui voda".

Apare o serie de personaje noi: spionul zuav Briliant Languedoc, amantul Zenaidei, Ampotrofagul si amanta sa, Zoe, ploiesteanca, "feea Hyacint, zana tainicelor arte, a visarii, nemuririi", o replica la nemuritoarea Circe de altadata. Manoil vrea sa afle spre ce se indreapta poezia.


Ca intr-o scena derulata in trecut, in fata lui Manoil apar cei sapte corifei ai poeziei, intre care Eminescu, Arghezi, Bacovia, Barbu, Nichita Stanescu. Cel de-al saptelea recita, intr-o circularitate a textului desprinsa din Jorge Luis Borges, chiar inceputul "Levantului", putand fi cu siguranta recunoscut in persoana scriitorului. Apar alte personaje ciudate, pentru ca ultimii doi "sunt inca [...] solii
Ce Ia alta poesie au ivit dan mari atolii".

Iaurta si Zotalis, fiul sau, se intalnesc si cel de al doilea arata ca Valahia este o tara imbelsugata:

"Acolo casile-s da friptura
Cu use da telemea o bucata,
Iazurile da mujdei si da saramura
Si da sarmale malurile roata [..,]
Locomotivele au da fagure biele
Si da ghiudem manivela [...]
Tramvaele umbla pa doi carnaciori
Si se prind de fir cu spaghete
Pruncii de San Niculae in zori
Toblerone gasesc in ghete..."

. Are loc o transgresiune a personajelor din carte in afara ei si invers. La un moment dat, autorul patrunde in lumea imaginata de el, desi tinuse sa-si afirme puterea absoluta asupra celorlalte personaje:

"Pot sa-ti curm acum viata, pot sa fac ca sa devii
Tradator si iuda, rege sau calugar in pustii."

in momentul in care personajele ies din carte, socul este mare:

"Manoil nu-i vine-a crede, in lumina aurie
Tot vazand cum trecatorii intra in cofetarie
Sau se baga subt pamanturi-in pasagiul cu metrou.
Ne frecam la ochi de parca * un miragiu, un halou
Ni s-a nazarit; se uita ca la urs la noi cei care
Pe trotuar pasesc alaturi sau se-ndreapta spre parcare,
Crezand ca suntem actorii vunui film istoricesc."

Unele poeme celebre sunt comentate intr-un mod inedit:

"Daca in Epigonii veti vedea laude pentru poeti ca Bolliac, Muresan si Eliade, acestea nu sunt pentru meritul intern al lucrarilor lor, ci numai pentru ca, intr-adevar te misca acea naivitate sincera, nestiuta, cu care lucra ei..."

.

Poemul lui Mircea Cartarescu este o epopee romantica, transpusa, prin efectul de camp metatextual, in perioada moderna, astfel incat autorul sa poata discuta cu personajele sale. Poemul se deschide cu o ampla viziune asupra atmosferei orientale:

"O, Levant, Levant ferice! - A ta sora, Zenaida - Se varsa umbrirea serii - Cand plange filomela - Iata sara se-ndeseste - E Iaurta chiorul, spaima apelor din jur de Zant - Esti ingles? - Of, Zotalis, biet Zotalis! - Taruki i paluki - El vedea un nor de sange - Manoile, cum te plang!".

Levantul este un spatiu plin de mister, paradiziac, cu peisaje, petre rare si mirodenii exotice, evocate in stil parnasian:

"Floare-a lumilor, val verde cu lucori de petre rare,
Mari pe care vase d-aur port piper si scortisoare,
Parand piepteni trecuti molcom printr-un par imparfumat..."

.

Prin antiteza cu o Valahie corupta, Levantul este un taram al fericirii, daruit cu puterea de regenerare a spiritului. Tanarul Manoil, care navigheaza intr-un caic "de la Corfii pan-la Zante peste apele hirsute", mediteaza, ca un Balcescu tanar, asupra destinului tarii sale. Un alt personaj din aceste insule exotice este Zenaida, o adevarata Afrodita a marilor:

"Ciiie buzele de ruja, cine ochii i-i zareste
I se pare cum ca Hero vie s-au impelitat
Sa-l astepte iar pe Leandros langa-al marilor palat."

Fiinta feminina, are o imagine feerica:

"musulmana ca de prune
Are ochii ce prin deasa feregea abia-i prevezi;
Franca are dinti de boabe de sidef si ochii verzi
O chirghiza face-n piata mahmudele zece mii,
Vai, nebun ar fi acela ce pe ea ar targui,
Ca i-ar soarbe sarutarea peste perne de siraz
De-ar ramane fara suflu, far bujorii din obraz;
Machedoana, nu am coarde l-a mea arfa indestule
Sa ii cant zulufii negri, sanurile nesatule
Si sprancenele-mbinate, parca-i arcul lui Amor."

"Egiptianca" este "neagra ca o noapte de iubire", "sarba" are salbe multe si "nimanui ea nu-i da floarea junii sale feciorii".

Poetul considera insa ca "niciuna nu-i mai dulce ca rumanca din Carpati".

z7b261zv11hnb Schimbarea, la un moment dat, a planului temporal al poeziei se face printr-o regie complicata, care permite intruziunea planurilor narative externe in nucleele propriu-zise ale naratiunii:

"Dar, efendi narator,
Cam grabisi cu diegesis si te lua gura-nainte.
Sa purcedem dar din locul ce-l lasaram, fara minte
Sa ne inturnam la junul Manoil, ce langa carma
Valul verde, orizonul cu privirea el le scarma."

Manoil este surprins in peisajul exotic al marilor indepartate:

"Se varsa umbrirea serii in arhipelag, si mii
Comulete scot din valuri insulele fumurii."

intr-un astfel de spatiu, prezenta stafiilor din mitologiile arabe nu este un fapt iesit din comun: din carma se desprinde "Gul arzand in alizee si picandu-i focu-n golfuri,
Desfoindu-se pe insuli si
pe case si pe corturi."




In camera stramta a corabiei, Manoil scrie o elegie patriotica, pastisand lejer poezia lui Dimitrie Bolintineanu:

"Pe dalbele mormanturi eroilor din vreme
Acum sunt buruieni,
Subt ele Michai Bravu si Mircea-voda geme
Ca noi subt agareni..."

. Tara se afla sub stapanirea grecilor, care incearca sa elimine amintirea lui Caton si a lui "Brutu cu acvilele-n mane" sau a ducilor Romei. Incantatia are efectul dorit, pentru ca "Mormantii se deschid
Si ies fantome nobili dan umbra fumegoasa."


Imaginea se schimba si de aceasta data, revenind in atmosfera crepusculara ce cuprinde intinsul marii. Peste tot se vad valuri, insule, stele, "a panzelor burdufuri", in timp ce tabloul celest are o maretie calma:

"Iata stele-n mii de colturi, galbene ca limonada
Cum isi varsa cupa-n marea de mercuriu si de vis.
Semilune moi de aur scalda valuri de lapis."

in timp ce sarmanul Manoil este cuprins de reverie, pe ape apar piratii care ataca nava, in cele din urma barcazul fiind coplesit de puterea inamica:

"in caic matrozi sunt sapte iar piratii-s patruzeci:
Nici o panza-n zare, nime. «Ah, perduti suntem pe veci!»".

Comparatiile efectuate cu animalele feroce ale desertului nu sunt intamplatoare:

"Tigrul e gentil ca mielul si nu are-n gura dinte,
E naparca rama oarba, cioarele porumbi codati
Langa schiopii, ciungii, spanii si gusatii de pirati."


Manoil se simte precum sultanul din "Scrisoarea III" a lui Mihai Eminescu, privind dezastrul oglindit apocaliptic in imensa dezlantuire de forte ale confruntarii:

"El vedea un nor de sange preste-ntinsul vilaet.
El zarea dan mii de unghiuri a Eladei neferice
Cum se misca ca o mare, cum se-nvolbura ca bice
D-uragan, de ploi, de tropot, cete-cete palicari.
El privea cum snopi de lancii sunt purtate de magari
Si in clinchete de sabii si-n fosnit de fustanela
Si-n cruntare de ochi aprigi vine oastea cea rebela
Zbuciumata ca torenturi ce din mii de petre cad."

La batalia ce se pregateste participa "muntenegrii cu tepoaie", "croatii cei cu zer in plete", "bulgarii grosi la vana".

Lupta ce se da este apocaliptica:

"Calarind nu cai, ci pardosi pre subt flacarile stranii
Ale instelarii grele de pe ceriu-ncovoiat:
Ei darama corturi mandre de gevrea si fir brodat,
Ei sfasie martelinul si pun foc: cu fete rosii
Fug cu groaza bairactarii, se inabusa leprosii
Langa carele cu bivoli, incarcate cu huzmet."

Relatia dintre narator, personaj si autor este una din schemele complicare ale epopeii, dintre cele trei instante narative dominant fiind rolul demiurgic al autorului:

"Odiseu cel din vechime nu stia cum ca Omir
Ticluise viclesuguri ce crezu ca el scornise
Si ca tot el petitorii la fameia lui trimise
Si ca el graia prin gura-i si ca nici un fir dan paru-i
Nu clintea far-ca aedul sa nu-l lase. Adevaru-i.
Te visez, te-aud, te cuget: teapan imi apari acum
Ca dagherotipul mortii revelat de-un zeu in scrum."

Acesta poate hotari in deplina libertate de creatie destinul personajului, caruia ii da insa autonomie de actiune:

"Pot sa fac orice din tine, sa te-nalt sau sa te narui,
Fiindca nimeni, niciodata nu-i stapan pe adevaru-i.
insa cum mi-am pus in minte ca sa trec la epopee
Si din moarte foi uitate sa desfac o orchidee
(Chiar de-ar fi o nalucire intr-un glob de halima)
Si sa fac nemuritoare-o daltuire in halva,
Manoile, mergi nainte. Actant palid, ce mai starui?
Nici un story nu se leaga de nu crezi in adevaru-i."

Poezia "Levantul" are ca model una din "Scrisorile catre V. Alecsandri", de Ion Ghica, iar eroul, Manoil, se identifica personajului principal din "Conrad", de Dimitrie Bolintineanu. Manoil si sora lui, Zenaida, calatoresc prin Marea Mediterana, apoi, impreuna cu piratul Iaurta Chiorul, merg in Bucuresti, unde vor sa-l rastoarne pe domnul tiran. O insula vizitata este Hosna, unde locuieste un inventator excentric, Leonidas Ampotrofagu, proiectat intr-un viitor al inventiilor tehnice:


"Urca ceata cea pestrita pa poteci cu balarii,
Cand dihaniinoi, ciudoase sa ivira pe o rana:
Mestecari de roti dintate unse cu lichid da frana,
Arce rupte, cruci de Malta prinse tare in surupe
De cremaliere stirbe, de rulmenturi si de cupe
Ce miscau parca Satana in cazane era-nchis."

Imaginea e a unui paradis mecanic, dominat de puteri transcendente, unde masinariile indeplinesc functii ciudate:

"Una mare cat hambarul lua poame dan cais
Cu trei deste de arama si le pune iute-n cosuri;
Alta mica jumuleste peanele de pe cocosuri,
Le ascute si le moaie-n calamari ce cresc dan stanca
Si inscrie-n pergaminturi vro istorie adanca;
Alt mehanic cu laboaie de paing insfaca iute
Un pirat ce sa holbase prea aproape da volute
Si il baga-ntr-o chilie cu o poarta da otel:
intr-o clipa-l scuipa proaspat, pomadat, spalat si chel,
Ras obrazul, ras si capul, cum sa poarta la tatari."

O alta "mahina" prinde mustele din zbor si le pune "pamblici", dandu-le apoi drumul. Imaginea de Metropolis din comicsurile de pe la inceputul secolului al XX-lea este desprinsa chiar din imaginea unei "mahini" care sterge stancile pentru a vedea, prin grosimea Terrei, "alte continenturi", proiectate ca printr-un glob de sticla:

"Antipozii
Cu orase rasturnate, unde umbla ca nerozii
Oamenii cu gaibe-ntoarse si cu capul tot in jos,
De sa uita pre subt fuste ale sexului frumos
Deochiat ranjind piratii: aferim inventiune!".

Lumea intreaga este construita pe o imensa "gramada da burlanuri care iese dantr-o oala
Unde ferbe-o spuma neagra, instelata, cerebrala
Si fum iesa de pe cosuri - se inchiaga fumu-n sfere
Ce roiesc domol in aer, palpainde, efemere,
Caci planeti sunt fiecare, cu popoare si cu regi,
Flora, fauna intreaga, legi pe care nu-ntelegi
Cu istorii sangeroase, cu» inventii, cu mari genii,
Cu stapani si sclavi, cu boale, cu cristaluri, cu milenii".

Toata aceasta lume se spulbera intr-o explozie enorma, "ca basicile cei seci", ca o lume microcosmica, dizolvata in imensitatea spatiului.

Un alt episod al poemului este cel legat de Leonidas, care se alatura cauzei razvratitilor si le va da un "mongolfer" pentru a zbura spre Bucuresti si a-l detrona pe voda printr-o lovitura de palat. Balonul esueaza insa pe insula H din Hellespont, unde, intr-un munte, ii asteapta zana Hyacint. Manoil o intreaba pe "fee" daca planul are sansa de a izbuti:

"- Poate revolutiunea pentru care noi ne zbatem
Ca sa izbaveasca neamul, sa il curete de paterni?".

Zana Hyacint tine in mana intreg universul, ca o dovada a puterii sale fara margini, care inghite puterea veacurilor si a domniilor:

"- Manoile, tu spui vorbe cari eu nu pot pricepe
Lumea in cristalul ista sa sfarseste si incepe,
Iara eu da orce murmur, d-orce dor departe sum.
Eu a veciniciei doara trag in pept amar perfum.
Au ce este pentru mine vacul ista? Punt ridicul
Ce abea sa reflecteaza in cristal, in ombilicul
Kosmosului. Sufer oameni? Oprimati sunt, umiliti?
Dara sufer si stejarii, suferit-au trilobiti,
Stele sufer cand pre ceriu ele schimba-n supernove,
Sufer pestii-n ape, sufer in padurea de mangrove
Pangolinii, sufer zorii cand ameaza le ia locul
Sufera pamantul, apa si vazduhul, sufer focul,
Cocarjat e-n suferinta tot ce pare ca esista,
Dar in centru e lumina, desi carnea este trista,
Cum din chinul scoicei naste perla, bucurie pura."


Globul de cristal este un simbol al eternitatii, al lumii perfecte dintotdeauna, iar sansa poetului este de a se desprinde din realitate si a plonja in nemurire:

"Te cufunda, s-afli floarea sufletului. Efemera
Nu e ea, ci-n nemurire, in Akasia-si intinde
Cupa limpede. Priveste ici in glob si te desprinde!".

Personajul este transportat, precum Dionis, intr-un tinut imaginar, numit
Halucinaria unde o "cetate daltuita in porfir" strajuieste sapte statui uriase. Fiecare se adreseaza personajului cu versuri in stilul marilor poeti romani.
Manoil revine printre rasculati, iar acestia pleaca mai departe in calatoria cu balonul, pentru ca, in cele din urma, sa ajunga la palat, unde voda, prin iscoade iscusite, afla de planul aventurierilor. Un "ghicitor in stele" (star gazer) ii dezvaluie lui voda, in registru de balada populara, planul lor:

"La Voda daca l-a dus
Nebunul asa i-a spus:
- Sa iei caic aurit
Cu panze de borangic,
N-am vazut de cand sunt mic,
Cu catart da scortisoara,
Cu vasle da chihlimbara,
Cu carma de berliante
Cum avea numa Pazvante.
Mai ia saptezeci de lebezi
Ce de diavol sa le lepezi
in altar la Sfanta Vineri.
Vezi toate sa fie tineri,
Si le leaga cu matasa
De caic, juruba groasa.
in caic sa pui ostasi
Cei mai buni intre sutasi,
Iara capitan pre ei
Cea mai mandra dan famei,
Cu pleoape ca scoicile
Degeti ca scovergile,
Tite ca si turlele
Ale Sfantei Sofie.
Cu ast caic sburatori
Besica ai sa dobori.
Voda sa inveselea
Ca alt nebun ce erea,
Si pe loc au si facut
Cum mai sus s-a priceput.
Apoi, linistit, pe seara,
Se bagase in camara
Si la chef s-au pus indat
Dupe cum era-nvatat."


Asediul palatului este infricosator, ca al cetatii lui Macbeth din piesa de teatru a lui William Shakespeare, desfasurandu-se sub un cer de "stele-nfricosate".




Ca la un semn ceresc, lumea se pregateste de innoire:

"Sa ivise acea noapte,
Si o logostea cu coada
Sa-ntindea pa lumea toata
Vestind ciume, palalii
Si caderi de-mparatii."

Neobisnuita pentru timpurile acelea, batalia aeriana se poarta intr-o teribila inclestare de forte:

"Corabia-mparateasca
Sa inalta-ncet in slava
Cum ai ridica o tava.
Lebezile, saptezeci
Lopata cu aripi reci,
Ostasii tragea la vasle
La varf cu labe de pasle,
Iar muiarea tot spoita
Sucea sold, neostoita.
Targovetii toti la porti
Iesise cu multe torti
Si privea la batalie
Cascand gura-n bagdadie.
Caicul urca iavas
Pan la fo cincizeci de pasi
Da besica cea vargata
Si cu funii ferecata.
Pan-sa dea robii cu pusca
Ca sa doboare galusca,
Deodata, ce sa vezi?
Dan cos cu nuiele verzi
Sa ivi un pricolici
Atarnat da trei elici.
Poarta anterie lunge,
Barba-n brauri ii ajunge.
Pa fameie o inhata
Cand ajunge pleata creata,
Iar apoi, ferind maiastru
Iatagan cu fer albastru
Si saneata da sidef,
Zburatorul muchelef
intre lebezi baga mana
Si sugruma cate una.
Caicul tot sa coboara
Pe cat lebezi sa omoara.
La ultima cand agiunge
Tumu Coltii ii impunge
De sa face praf cu totii,
Si peri iscariotii."

Dupa ce insurgentii pun mana pe palat si tirania este infranta, domnitor nu devine Manoil, ci Iaurta, la fel de rau ca domnul alungat.

Printr-un portal interdimensional, autorul "Levantului" primeste acasa personajele imaginate de el, la reuniune fiind invitat si cititorul, reunind astfel toate instantele narative, autor, narator, personaje, cititor, intr-un carusel al lumilor paralele, intr-o poveste circulara, ce poate fi reluata oricand de la capat.

Cantul al doisprezecelea al "Levantului" aduce intreaga lume a epopeii la scriitor acasa, intorcandu-se in chip real in punctul din care, prin inventie si inspiratie poetica, emanase in campul imaginar. Poetul este surprins in mijlocul bucatariei, intr-un decor sarac, de "sarman Dionis" modern:

"E octombrie 30.
Lucrez in bucatarie. Suflu-n degetele reci.
Gaze sunt mai mici ca unghia, ca petale de-albastrea,
Zat de nechezol manjeste fundul cestii de cafea."

Imaginea lumii reale este plina de simboluri ale consumului tehnicist:

"Sunt pe masa doar borcane nespalate, si-un cutit:
Se reflecta-n lama-i oabla chipul meu nebarbierit.
Un borcan de Ness cu zahar. Pe perete calendar
De hartie cu o poza: un amurg de chihlimbar."

Vedem cum se construieste o imagine intr-o imagine, prin tehnica speciala a compozitiei:

"Si copaci galbui, rugina ce-si imprastie in zona
Lacului. Sub poza scrie RED ROCK CROSSING, ARIZONA.
E murdara, deselata a mea «Erika». Perdeaua
Cade stramb.

Prin geam se vede ficus mic in tinicheaua
Din balconul plin de rufe de la blocul urmator."



Tabloul lumii de la bloc este compus in tuse aspre, relevand monotonia decorului si incapacitatea personajului de a-l schimba. Poetul este surprins intr-o ipostaza meditativa, eminesciana:

"Eu? Gandesc mereu la viata-mi. Altceva nu stiu a face.
Ratacit prin vise limpezi, prin realitati opace,
incercand a intelege. Ce? Nu stiu, nu dibuiesc..."

. il stapanesc, ca si pe "batranul dascal", neavand insa capacitatea de a raspunde, marile probleme filozofice ale lumii:

"Cum se face ca am vene, cum se face ca vorbesc.
Cum de ma inchid in cosmos ca tatuu-n carapace...
Protejeaza oare pielea-mi de-alte cosmosuri vorace?
Sau ma aflu intr-o burta, embrion zgarcit si flasc,
Si-atunci unde si-n ce forma se asteapta sa ma nasc?".



Intr-un astfel de banal decor citadin, in clarobscurul unui palier de bloc, personajele epopeii revin acasa, in chipul cel mai autentic cu putinta:

"Astfel luce numai danga cavalerului Languedoc,
Colierul cel de dalbe margarite da pe peptul
Zenaidei, cum si ceasul cu capace, inteleptul
Ce il poarta, - Ampotrofagul, atarnat da gat cu lant.
Dan barboi sa vaz doar ochii sturlubateci si berbanti
Nastratin mahomedanul, insa care-i plin da minte,
ii luceste catarama da argint da la vesminte
Ce un crin inchipuieste, daltuit in filigran
(Pa petalele-i invoalte este scrieri dan Coran)."

Transferate in alt veac, personajele trecutului au reactii ciudate: Nastratin Hogea vrea sa-si scoata imineii, crezandu-se intr-o geamie, in timp ce bea dintr-o sticla de Jidvei si asculta unul din cele mai tari hituri, de Paul Simon. Aparitia etericei Cristisor, sotia autorului, cu globul magic de cristal in mana, provoaca incontinentului narator un vartej ametitor de reactii sufletesti care cuprind, in amplitudinea lor, indepartate repere cosmice si posibilul sacrificiu suprem:

"Degetele-mi sunt rachete raschirate in vazduh
Gata de-a tasni sa prinza ceata galaxiei toata
Si s-o stoarca si s-o beie cu o gura insetata,
Crieru-mi castel da sare-i cu o mie da statue
Pa cornisele abrupte, pa frontoane si gurgue
Si-n castel domneste-n tronu-i embrion hidos, zvacnind
Care dupa ce s-o naste Moarte se va fi numind."

Fiinta iubita, idealizata, este un "merveliu", pastisa dupa poetiHenachita Vacaresti fiind un prilej de a crea atmosfera eteroclita, de ev mediu:

"Oh, iti vine a merveliu in T shirt si-n prespalati!
Mergi apoi sa faci cahveaua. Noi sorbim dan vinul ros
Si aducerile-aminte ne-ncovoaie ca pe mosi,
Ne doboara nostalghia..."

. intoarse in spatiul epic originar, ca piesele de sah in cutia lor, personajele contin povesti potentiale, oricand reluate intr-o imensa operatie de montaj lingvistic. "Levantul" este o carte in carte, circulara, fara sfarsit, precum "cartea de nisip" a lui Jorge Luis Borges.
Mircea Cartarescu pune in miscare un urias verbiaj lexical si sonor, folosind forme inedite ale cuvintelor, din diverse registre ale limbii, arhaic, popular, de jargon, argotic, cu scopul declarat de a-si fauri un limbaj propriu, cu modulari ample, in stil de epopee cu actiune transtemporala, in care foloseste prim-planul si stop-cadrul ca modalitate de reliefare a situatiilor inedite, relevate de aceasta patrundere in inima fantasticului, prin metatextul care presupune iesiri si intrari repetate ale personajelor in cele doua planuri principale ale textului: cadrul naratiunii si spatiul real.