Mircea Cartarescu (n. 1956) este liderul recunoscut al noului val de scriitori cunoscuti sub denumirea de "generatia 80", poet si prozator postmodern prin excelenta, care gaseste, paradoxal, spatii de manifestare literara chiar in campul mecanicist al zonelor urbane, in trairea fragmentara, terna, a omului modern. Scrierile lui Mircea Cartarescu au puternice note hiperrealiste, iar limbajul sau poetic tinde sa elimine figurile de stil, fiind uscat, prozaic, adunat din cea mai banala realitate. Un "poem de cunoastere" cuprinde imaginea unei lyre, ce bate ca o inima in aer, la fel ca steaua pulsar, cata vreme poetul este in plina efervescenta creatoare. Imaginile evocate de astfel de versuri aduc aminte de tablourile lui Breughel, Cranach, Munch sau Bosch:

"padurile intortocheate de conifere
mlastinile unde nu deosebesti broastele de matasea-broastei."

Imaginea de Apocalips cotidian, de boala permanenta, este prefigurata de lumea targului:

"si nu neantul va fi haina voastra
ci racnetul de fiara si scheletul,
satele pustiite
de patru implatosati cavaleri."

in "Poeme de amor" (1983), dragostea este amestecata printre mormane de cioburi de la sticlele de vin prost si de ulei, imagini ale descompunerii, pentru ca nimic nu mai este veritabil, clar, ci extrem de maladiv. Imaginea desacralizata a lumii este completa: universul devine o gramada de cioburi, de senzatii extreme, de greata, in care apare "apocalipsul vestit deodata
de toate trambitele tevilor de canalizare, conductelor pentru gaz."

Limbajul folosit de Mircea Cartarescu este frust, preluat din amalgamul lexical al stiintelor si al tehnicii: bioritmuri, gaze, frucola, tomberonul, oranjata, serbetul, fondul de ten, brizbriz, zorzon sunt cuvinte ce indica un paradis al bricolerilor, al creatorilor de artefacte fara evidenta folosinta. Opozitia cu paradisul originar este categorica:

"eu nu am fost in arcadia si putin imi pasa de cei care au fost pe acolo."




In volumul "Totul" (1985), senzatiile viscerale sunt omniprezente, iar trucarea realitatii este un fenomen curent, in "O zi fericita din viata mea": "...daca nu pot face o eprubeta cu tentacule
un cimitir in capot, frunzarind pe divan o uzina
pot in schimb face ca fiinta umana."

"Geneza" prezinta spectacolul dizgratios al nasterii vietii nespiritualizate: undeva plutesc molecule terifiante "de proteine, grasimi si uree, aminoacizi, enzime baloase si din ribozomi."

Hara-kiri se efectueaza prin trecerea de la cunoasterea Logosului Primordial la cunoasterea fragmentara, extrem de parcelata, a fiintei umane:

"fa-mi dulcele hara-kiri al cunoasterii de bine si de rau."

Poetul cuprinde, in volumele sale, lumea, de la soare la molecula. Unele forme lirice sunt inchinate imaginilor cotidiene ale doritorilor de carbohidrati, intr-o cofetarie provinciala, unde se afla, fara indoiala, alte fiinte situate departe de centrul universului:

"Teiul Doamnei pare zugravit in crida.
in cofetarie intra o gravida [...]
Checuri cu stafide doarme in
vitrine
E frigoriferul greu de savarine."

Prin urmare, dezlantuirea puternica a vremurilor mitice s-a transformat in predilectia oamenilor de a-si petrece timpul in mod lenevos, in dupa amiezile provinciale, unde doamne bovarice, burgheze prin excelenta, patrund in cofetarie, raiul nou al oamenilor lipsiti de preocupari mai inalte. Defilarea personajelor lumii oraselor seamana cu straniul expozeu al dinozaurilor din filmul virtual prezentat pe calculatorul personal. Alte carti ale lui Mircea Cartarescu sunt "Levantul" (1990), "Nostalgia" (1993), "Orbitor. Aripa stanga" (1996), "Dublu CD."

(1998), "Postmo-dernismul romanesc" (1999> in "Nostalgia" apar povesti ireale, chiar stiintifico-fantastice, ale unor personaje care au ocupatii ciudate sau absolut anodine. Un "ruletist" scapa de nenumarate ori de ruleta revolverului cu sase gloante, pentru a muri de infarct, cand e speriat de un adolescent. "Gemenii" contine istoria de dragoste celebrata in Muzeul de Istorie "Grigore Antipa" intre un elev speriat si Gina: printr-un straniu demers, animale conservate din diferite ere istorice se trezesc la viata si cei doi fug pentru a scapa de o primejdie reala. Gina, obsedata de magie si de stilul gotic, isi da in cele din urma foc, pe un autodafe construit din vechi rochii, amintiri, pantofi si lenjerie. in "Arhitectul", un inginer-arhitect de fabrici de ulei al Bucurestiului contemporan devine nemuritor, prin compunerea la claxonul unei Dacii a tuturor melodiilor existente din istoria lumii, trecute si viitoare, din Asia Mica pana in Grecia antica, transfor-mandu-se, din fiinta umana, in urma unor atentate realizate chiar prin detonarea unui focos termonu-clear, la sfarsitul perioadei de viata a Sistemului Solar si a Universului, intr-o galaxie tanara.



Mendebilul

"Nostalgia" este o carte aparuta pentru prima data in 1989, sub titlul "Visul", reluata editorial in 1993, cu titlul actual. Despre aceasta carte, tradusa si in limba franceza, Alain Bosquet scria ca Mircea Cartarescu se situeaza in randul unor scriitori ca Milorad Pavic si Peter Esterhazy, in "domeniul terorii triumfale", in timp ce Ov. S. Crohmalniceanu adauga:


"Sunt proze fantastice, cum nu s-au mai scris in literatura romana de la Eminescu incoace... Imaginatia lui Cartarescu lucreaza incitata de imensitatile astronomice, marile analogii universale, doctrinele ezoterice si teoriile stiintifico-fantastice, miturile umanitatii si activitatile ascunse ale inconstientului."

in "Ruletistul", spre exemplu, un personaj scapa de sute de ori de ruleta ruseasca, un pistol cu butoi incarcat cu cinci gloante, din cele sase care, intr-o atat de mare probabilitate de declansare, se roteste aleatoriu si se pune la tampla jucatorului. El va muri insa din cauza unei sperieturi banale. in alta povestire, un arhitect de fabrici se ocupa de perfectionarea unui claxon de automobil, reinventand toate melodiile din trecut, din perioada sumeriana pana acum, trecand apoi la melodiile viitorului. in cele din urma va fi atacat cu focoase termonucleare si va rezista, in timp ce isi mareste masa la sfarsit. Muzica devine, in aceste conditii, celesta, iar arhitectul, dupa distrugerea pamantului, se va transforma intr-o galaxie, punand stapanire pe nivelurile de vibratie fina ale multiversului.
Titlul povestirii "Mandebilul" pare a fi o replica a reprezentantului lumii obisnuite, care nu mai reuseste sa acceada la realitatea sublima, ultima, transcendenta; chiar scriitorul, ca si Caragiale in "Grand Hotel Victoria Romana" ("sunt ametit, nervii iritati - simt enorm si vad monstruos"), marturiseste:

"Visez enorm, colorat in dementa, am in vis senzatii pe care nu le incerc niciodata in realitate."

Scriitorul pare prins de aura diafana a visurilor scabroase:

"Mi-am notat sute de vise de-a lungul ultimilor zece ani, dintre care unele se repetau convulsiv, tarandu-ma pe sub aceleasi furci caudine ale rusinii si urii si singuratatii."

Visele sunt metoda cea mai convenabila din care isi hranesc paginile scriitorii. Visul se cere construit "Ia calibrul cerut", in care apare, fara indoiala, "femeia goala".



Im maniera postmoderna, de comunicare directa cu cititorul, autorul marturiseste ca este "un prozator de ocazie", care scrie "pentru voi, dragi prieteni, si pentru mine".

Faptul ca scriitorul nu detine o tehnica perfecta este demonstrat chiar de randurile cartii:

"Trucurile scrisului insa ma lasa rece. De un an si ceva, de cand asist la intrunirile voastre duminicale, as fi putut sa invat enorm in privinta tehnicii prin care se incheaga o povestire."

Punerea in abis a povestirii nu este privita cu ochi buni de naratorul devenit voce auctoriala, amintind de observatia lui Wayne C. Booth, din "Retorica romanului": "Neluand in seama distinctia dintre observatorii si agentii naratoriali de toate tipurile se instituie distinctia dintre naratorii constienti de conditia lor (cap. VIII), constienti de sine ca scriitori ("Tom Jones", "Shandy", "Turlele din Barchester", "De veghe in lanul de secara", "in cautarea timpului pierdut", "Dr. Faust") si naratori sau observatori care doar extrem de rar se apuca sa discute probleme de bucataria scrisului ("Huckleberry Finn") sau care par a nu fi constienti de faptul ca scriu, gandesc, vorbesc, sau «reflecta» o opera literara ("Strainul" lui Camus, "Tunsoarea" lui Lardner, "Victima" lui Bellow)."

Aceeasi tehnica o foloseste si Cartarescu, de a identifica naratorul cu autorul. in acelasi timp, apare un alter-ego auctorial, sub forma unui prieten care este in pragul nebuniei:

"M-am suit in tramvai ca sa merg la o cunostinta. Din cauza frigului de afara geamurile vagonului erau aburite. Pe scaun, in fata mea, statea o femeie cam de la tara, intr-o canadiana maro murdara si cu o broboada verde. Nici n-am observat-o pana ce nu a ridicat mana inmanusata grosolan si a sters o portiune din geamul aburit. Tocmai ma uitam afara prin pata devenita transparenta, cand tramvaiul a intrat in pasaj si pata s-a facut neagra ca smoala pe fondul alb al restului geamului. Ei bine, pata reproducea perfect profilul lui Goethe din cunoscuta umbra chinezeasca. Totul era acolo: nasul drept, pornind direct din fruntea oblica, peruca terminata cu codita, buzele ferme, barbie rotunda..."

. Visul se contureaza, in acest fel, prin diafragma creata de figura transparentizata a lui Goethe, pe un geam de tramvai.
Altadata, scriitorul se viseaza inchis intre peretii realului, cunoscuti din poezia "Demonism" ("O racla mare-i lumea") a lui Mihai Eminescu, reprezentati aici de sticla borcanului. in existenta sa iluzorie, naratorul este un trup inchis, supus conservarii, intr-un borcan "taiat parca in cristal de stanca."

in viata reala, naratorul este un "profesor necasatorit si blazat", traind in virtutea inertiei, "pentru ca tot s-a nascut".

Ideea cu traiul intr-un borcan fusese in fond data de o fosta prietena, care ii povestea cum "isi cumparase o pereche de hamsteri pe care ii tinea intr-un borcan, pe rumegus."


Dar aceasta naratiune desfasurata pe mai multe registre si voci nu este decat un prilej de a rememora, in stil proustian, anii copilariei, la varsta de sapte ani, prins in jocurile de copii "in spatele blocului meu de pe Stefan cel Mare."