Romanul "Orbitor. Aripa stanga" (1996) reprezinta o sinteza a temelor si a obsesiilor literare ale scriitorului, fiind conceput ca o trilogie, din care "Aripa stanga" este numai primul volum. Ideea esentiala se refera la metafizica paterna a scrisului, Mircea Cartarescu facand o analogie intre creatia divina, care a zamislit lumea, si creatia literara, scriitorul fiind demiurgul propriului teritoriu literar, proces marturisit poetic in simbolistica misterioasa a REM-ului, din romanul "Nostalgia": "noi suntem REM-ul, tu si cu mine, si povestirea mea, cu toate locurile si personajele ei /...
lumea noastra e o fictiune,/...
suntem eroi de hartie si/...
ne-am nascut in creierul si mintea si inima Lui, pe care eu l-am vazut./...
caci visul nostru al tuturor este sa ne intalnim Creatorul, sa privim in ochi fiinta care ne-a dat viata."

in sondarea obsesiei scrisului, ca mijloc de "zidire" a spatiului, in care scriitorul devine vm Demiurg, intervin himerele, halucinatiile, eforturile extraordinare:

"Foaia e umeda de la transpiratia mainii mele. Nu mai pot. Dar am venit la Cumpatu hotarat sa termin odata. Sa rezist oricarei priviri. Sa ies din batalia asta psihica vindecat, ori sa nu mai ies niciodata."

"Orbitor. Aripa stanga", "roman autobiografic si vizionar", dupa cum aprecia Nicolae Manolescu, este o istorie a creatiei universale, in care sensurile teologice sunt profunde, iar opera il situeaza pe autorul ei in centrul universului. Situatiile de cunoastere si de intregire a memoriei ancestrale se realizeaza printr-o stranie anamneza: autorul isi aduce aminte de stramosi, scosi din paradisul bulgaresc, asediati de o serie de fiinte demonice, protejati de armata ingerilor. Mama sjjriitorului, devenit prin Logos, Salvatorul Lumii, este, nume simbolic, chiar Maria. Simbolurile eristice se construiesc chiar in universul familiar, "de la tripla fereastra panoramica a camerei mele", "sub floarea tripla a fantomei lustrei", loc de contemplare al unui "triptic nocturn".

Locul noii constructii se realizeaza la Pancota, gasit dupa o cautare acerba de "trei zile si trei nopti".

Simbolistica numarului trei prezinta atemporalitatea legendelor, principiile Sfintei Treimi sau numarul fortelor primordiale din cosmogoniile germanice. s2h917sz59zxg Fragmentul din manual surprinde insertia fantasticului intr-o banala dupa-amiaza aurie, de o frumusete clasica, in care cele doua personaje, Costel si Maria, se plimba pe strazi incalcite ale Bucurestiului, devenit, prin insistenta descriptiva a autorului, adevarat suprapersonaj, purtand caracteristicile unei intregi lumi:

"Nu facura insa nici zece pasi prin aurul transparent al dupa-amiezii, care tremura sonor la fiecare miscare, cand Maria ridica din nou capul, uimita si contrariata..."

. Casele din jurul ei sunt construite intr-un stil negustoresc, "fara stil", iar ceea ce impresioneaza, in acest conglomerat, este casa liftului, singura ramasa de la o constructie aflata acum in ruine, care mai contine o roata mare si "un cablu gros si unsuros,, impletit din mii de fire de otel, de care era prinsa, sus, la ultimul etaj, cusca liftului, si jos (ascunsa acum de case si frunzis), contragreutatea masiva, dreptunghiulara."

Imaginea pustiita aduce aminte de tabloul Hiroshimei postatomice sau de biserica amintirii din Berlin, "ruine pastrate cu grija ca pe niste oseminte de stramosi sau cranii de martiri sanctificati in centrul postindustrial..."

.

Liftul, ramas intact, singur, in urma bombardamentelor din timpul razboiului, era o constructie impunatoare, de mare precizie, contrazicand opinia curenta ca era un produs "din «regimul; burghezo-mosieresc»".

Ceea ce atragea insa atentia era "o lucire si o zbatere de fulger, in mijlocul si deasupra cartierului pustiu, arhitectura insingurata, spectrala".

Dincolo de aceasta constructie era "un maidan cu cauciucuri si masini stivuite, iar in fund calcanul galben al unei case, cu o fereastra in mijloc, aproape de muchia de sus".

Cabina liftului ascunde o silueta omeneasca, ceva intre om si zburatoare, posibil un inger cazut, asa cum il imagina Milton. Peisajul pare sa-si multiplice tenebrele:

"Tacerea era mai departe completa si tiuitoare. Nici macar vantul, napustindu-se spre ei in rafale calde si-nmiresmate, fluturandu-le hainele pe corp si dezvelind pulpele fetei, ce pareau acum facute din miere stravezie sau ambra fluida, nu producea vreun fosnet in frunzisul moale al arborilor dimprejur..."

. Maria apasa butonul de ebonita al liftului, ramas fara efect, dar ea se comporta de parca ar avea in mana "un psuedopod plin de corpusculi fluorescenti", un "suvoi lent, serpuit, varsandu-se catre placa de alama prin delta licarinda a celor cinci degete."

Creierul, unul din milioanele de ochi ai lui Dumnezeu, poate prinde miscarea retinei, dihotomia dintre doua universuri:

"Ar fi vazut ca intre cele doua suprafete, una de carne, alta de fosta carne, ramane, oricat de puternica ar fi apasarea, un minuscul spatiu, si ca acolo, in no man s land, ca intre sinapsele unor neuroni, se poarta tratative, se-ncheie targuri, se face schimb de prizonieri si se spun parole sofisticate, formate nu din cuvinte, ci din vartejuri si torsiuni spatiale."


Imaginea ce se dezvaluie femeii care cheama liftul seamana cu una din mutantele tablourilor lui Salvador Dali, cu "Leda atomica", ducand brusc, aproape firesc, naratiunea in sfera fantasticului:

"in cabina cu lambriuri de lemn de nuc, intre geamuri de cristal ce aruncau imprejur prisme si irizatii curcubeene, statea pe un scaunel o rubiconda femeie goala, orbitoare in maturitatea laptoasa a pielii ei, tinand in brate, ca pe-o lebada, si la fel de greu, un imens fluture cu corpul gros si plusat, cu sase picioruse nervoase terminate cu gheare proptite in sanii si pantecele femeii, cu un cap rotund cu ochi enigmatici si o trompa rasucita ca un arcusor de ceas."

Fluturele are aripi de un albastru electric, asa de stralucitori, incat nu orbeau ochii. Femeia parea "trecuta de patruzeci de ani", scriitorul insistand asupra unui portret de incubus, de fiinta demonica, desprinsa parca dintr-un bestiar medieval:

"O aratau cearcanele de sub ochii sticlosi si intelepti, sanii cu boturile usor lasate spre pamant si cu pocalul alburiu brazdat de vinisoare albastre, pantecul brazdat de cateva cute adanci."

Fiinta fantastica este doar o parte a androginului, reconstituind teribila lupta cu divinul si prabusirea de dupa razvratirea impotriva ordinii inalte a spatiilor uranice. Acest fapt se deduce din infatisarea ei, stralucind crepuscular, nu puternic, de o incandescenta angelica, ceea ce dovedeste puterile crescute, gravitationale, intunecate, ale acestui "ange dechu" ("inger cazut"). Femeia degaja un erotism greu, apasator:

"Cand se ridica in picioare, ei putura simti forta soldurilor de femela deplina si delicatetea retelei de par uscat si cret."


Simbolul principal al cartii este fluturele, semnificand aspiratia spre simetria initiala a universului primordial:

"Eliberat din stransoarea peretilor, pe care lasase puf albastrui ca un fard de pleoape, fluturele zvacni de cateva ori din aripi".


Fluturele este noul semn al unei lumi ce vrea sa renasca din cenusa, precum pasarea Phoenix, sa atinga adancimile uranice, precum stramosii sai imateriali. incercarea de inaltare in ierarhia cerurilor este determinata tocmai de aceasta creatie inedita, semienergetica si semibiologica, a vremurilor crepusculare. Chiar imaginea generala este crepusculara: fluturele isi deschide aripile si seamana cu un gnomon:

"Partea de dedesubt a aripilor lui isi reliefa in lumina razanta vinele si nervurile, pe fondul unui bleu mult mai pal decat cel de deasupra."


Istoria Femeii-Fluture, narata de ea insasi, intr-o derulare a destinului, este ciudata, ca a unui efrit inchis pentru milenii in sticla lui, sortit sa fie un moment lichefiat al timpului. Femeia marturiseste marea ei tragedie:

"Eu am zacut in crisalida mea ca o femela de paduche testos, degenerata, numai pantec plin de grasime si oua, fara ochi, fara sistem nervos, fara speranta si asteptare."

Drama este amplificata de ipostaza harazita de a fi personaj secundar in cartea creatiei, "in istoria altcuiva":

"Sa fii personaj secundar in romanul altuia si sa apari nu in toata complexitatea ta de planeta enorma, ci doar sa aduci o tava cu scrisoare. La naiba cu inima si vulva si credinta ta!".

Conditia de personaj crepuscular, destinat trecerii de la inger la demon, cu forma duala, "aceasta botire-a cearceafului, acest pliu al Dumnezeirii", insiruie, in discurs, imagini de o opulenta baroca:

"Naparcile, scorpionii cu coada translucida, caracatitele si pestii abisali numai dinti, paienjenii si sarcoptii, cocosatii, leprosii, cretinii si nou-nascutii cu numai un ochi in frunte sunt mult mai putin hidosi decat o femei e frumoasa, in splendoarea tineretii ei. Caci ea este o bucata smulsa din Dumnezeu, o biopsie a organelor lui de lumina, o punctie lombara chinuitoare din care-a tasnit un strop de lichid."

Femeia isi doreste batranetea cu toata ardorea tineretii, binecuvantand fiecare rid aparut, barbia dubla, varicele de la picioare, dorind sa se intoarca la conditia originara, angelica, parte a "Frumosului celui nelimitat", a Logosului primordial, "o litera dintr-o carte, un fulg de zapada facut din cenusa..."

.

Imbatranirea treptata a femeii, reluand parca firul existential din basmul "Tinerete fara batranete si viata fara de moarte", creeaza celor doua personaje un proces meditativ prelungit:

"Ajunsi la capatul strazii, avand intre ei marea odalisca ale carei sfarcuri devenisera stacojii ca vinul in lumina ce declina, Costel si Maria se oprira contempland perspectiva ascutita a bulevardului..."

. Locul contemplat este un "boundary realm" ("taram al granitei"), pentru ca imateriala faptura nu poate fi observata de trecatori sau poate ca punctul de infuzie a fantasticului se rasfrange ca un reflector ireal asupra intregului oras. in acest fel, sfera fantasticului se extinde, bresa in real marindu-se la infinit. Pe strada umblau fete "cu sprancenele-n deplasare", liceeni cu sepci pe cap, fete tinere, chiar si cate un domn cu lavaliera, imbracat foarte elegant, incat cate unii se intrebau "daca nu cumva timpul se daduse-napoi si «fostii», atat de batjocoriti in reviste si romane, nu erau din nou «actuali»".

Femeia din lift devine din ce in ce mai imateriala, pe masura ce se indreapta spre propriul neant, spre o pravalie de servicii funerare, neobservabila de ceilalti trecatori:

"Tanara tesatoare banui ca, totusi, trecatorii o puteau vedea la fel de bine ca si ei, dar ca o gaseau atat de potrivita cu coltul acela nostalgic si ciudat de Bucuresti si cu inserarea, incat mintea lor n-o inregistra, icoana ei coborandu-le direct in adancul obscur al emotiei si al visarii."

Mircea Cartarescu descrie un univers fantastic, intr-o atmosfera de onirism total, cand are loc desprinderea de realitate:

"M-am trezit in alt vis, colindand ca intr-o levitatie noroasa camerele atat de stiute ale apartamentului nostru."

Deplasarea spre irealitate se face dintr-un vis in alt vis; soarele se ridica, in stil suprareal, ca "o bila stacojie deasupra Morii Dambovita".

in acest decor, mama apare ca un inger, desi este "infasurata complet in cearceaf ca o mumie".

Urmarirea traseului vietii este sinuoasa, in stil joycean:

"Si trezirea cu totul debusolata, mersul la baie, micile gesturi absurde, tremurul din tot corpul, de animal incoltit."

Senzatia este de gesturi ce se repeta in fiecare zi:

"De zeci de ori avea sa se repete totul, aproape identic, pana azi (da, aproape pana azi), timp de paisprezece ani."

Este o tortura eterna a banalului, a lumii in care nu se intampla nimic in mod deosebit. Desi, din lumea straina de cea comuna, apar "imagini imperioase si ciudate".

Cheia se gaseste in trecut, "lizibil" acum, vazut ca o carte deschisa.
Viata este inscrisa intr-un registru enorm al vremurilor de altadata:

"Nu stiam daca sirurile vietii mele (voci si atingeri, nori si orase, rasete si pamant plin de rame) se citesc vertical sau orizontal, de la stanga sau de la dreapta, sau daca nu cumva trebuia sa merg inainte si inapoi in boustrophedon-ul copilariei mele, daca e o scriere pictografica sau fonetica, daca este o scriere."

Eterismul cetatii de vise este profund, aducand aminte de Zenon din Zeleea. in aceste file se pot vedea "Poze si inluminuri, viniete si frize cu labirinturi de lujeri" ce "impodobeau batranul ceaslov cu pagini de pielite," Variantele temporale ale vietii oamenilor, ale autorului, frame-urile individuale ale infinitelor evolutii ale lumii, sunt incrise in aceasta carte cu valoare de "oglinda a lumii".



Cartea pe care o vede autorul seamana cu aceea a lui Ruben din "Sarmanul Dionis", provenind din vremuri arhaice, inca inainte de "condensarea" marimilor fizice.

Cartea este un organism viu, palpitand de energia enorma a desfasuratorului atemporal, cu valori de reflectie in real. Ea constituie imaginea cea mai concludenta a Logosului creator de realitate, de destine intinse pe milenii intregi, epoci istorice si geologice, reprezentand chiar universul redus la dimensiuni minime. Scriitorul se transforma intr-un demiurg care misca foile, frame-urile, in sensul dorit, fapt ce ii schimba total coordonate existentei. Imaginea se transparentizeaza si mai mult:

"In filigranul fiecarei file vedeai o tesatura de vinisoare albastre si rosii, zvacnind la un singur puls, irigand paragrafele. Nervi arborescenti faceau fiecare litera sensibila ca un dinte."

in timp ce "greselile erau atacate de anticorpii din limfa".


Pergamentul vietii este stabilit inca dinainte, "era viu ca pielea abia smulsa a unui martir si mustea de cerneala si sange."

Acest pergament se cere a fi inscris in alte tipare:

"Dupa saptamani de reverie neputincioasa, abandonam cautarea si ma-ntorceam la trista mea viata de zi cu zi."