Romanul "Travesti", publicat in 1994, contine o diluare a relatiilor spatiale si temporale ale cadrului prezentat. Doua repere temporale sunt importante, varstele de 17 si de 34 de ani ale autorului-narator, carora le corespund, in plan spatial, doua tabere, de la Budila si de la Cumpatul, unde participa o serie de scriitori, compozitori si pictori. in tabara de la Cumpatul, scriitorul se gandeste la modul in care trebuie sa-si conceapa romanul. Reflectiile scriitorului sunt de natura masochista si autoflagelatoare, iar starile psihice urmeaza mai multe puncte de reper: starea de veghe - somn, gandire - reflectie - cosmar; constient - subconstient, rational - irational.

Scriitorul este chinuit de ganduri amestecate:

"Prietene, cum sa lupt cu himera mea? Dragul meu, apropiatul meu, tu, singurul om pentru care scriu, pentru care am scris vreodata, cum sa scap de rujul acela intins pe viata mea ca pe o oglinda de spalator si care nu se sterge cu nimic, dimpotriva, se sleieste tot mai mult, mai murdar, mai diluat? Cum sa-mi retez din creier tatele alea de vata, fusta aia de curva imputita, peruca aia, artificiul, manierismul ala?"

Personajul are viziuni ciudate: in fata oglinzii il vede pe Victor, "dragul si singurul meu prieten", in timp ce obsesia sa este Lulu. Rememorarea zilelor copilariei actualizeaza amintiri care se inscriu in sfera cruzimii, uneori a monstruosului:

"Cand eram mic prindeam fluturi, codita randunicii sau rosioare, si le infigeam in corpul vermicular un bold, asa cum vazusem ca se face. infigeam boldul intr-un dop de pluta si ii priveam cum ore in sir dupa aceea mai dadeau inca din aripi, se mai agatau cu cele sase picioruse filiforme de pluta poroasa. Cu aceeasi cruzime si placere te-as tintui in paginile astea, Lulu, te-as privi cum te scalambai, cumitf dai ochii peste cap, cum iti fojgai elitrele de abjectie si de paiete si de plastilina..."

.
Privirea naratorului se indreapta, printr-o mereu alternativa memorie involuntara, in perioada cand avea saptesprezece ani si era elev la Cantemir. Singuratatea era, in acest moment temporal, pasiunea dominanta a adolescentului, o mare parte din timp fiind petrecuta pe "strazile galbene si prafuite ale Bucurestiului, in cartierele lui vechi."

Apar, in felul acesta, nostalgii pentru micul cartier indepartat, prafuit, cu persoane stranii, asa cum se autodefineste naratorul:

"Umblam toata ziua, recitand versuri in gura mare, oripiland trecatorii cu ochii mei halucinati, cu fata mea palida si asimetrica, avand peste buzele crapate si muscate un puf de mustata..."

.
Plecarea la Budila ii trezeste scriitorului stranii asociatii:

"Budila - buda, closet, cloaca nebuneasca si imputita, dar si gigantic Buddha zambitor..."

. Timpul amintit, anul 1973, reprezinta "epoca bizara a rock-ului si a hipsterilor, a magnetofonului si a revoltatilor fara motiv..."

, fapt care il oripileaza pe naratorul-martor. Colegii lui sunt plini de o tampenie si o vulgaritate care il revolta, fiind perceputi ca "o hidra ostila sau o societate oculta din care n-am sa fac parte niciodata."

Masca lor este usor de dat jos:

"...dincolo de putoismele lor alintate, nu erau decat pustii eterni, amorfi si ravasiti de diluviul hormonal, din care aveau sa iasa pe banda rulanta inginerii, economistii si soferii de autocisterne".

Deosebirea intre ei si narator este profunda: ei reprezinta "oamenii carnii", in timp ce el este omul spiritului. Plimbarea prin zapada ii determina si mai mult predilectia pentru singuratate:

"Singur in odaia incinsa, poti cobori in fine in lumea ta, in adevarul tau, in tot ce exista mai adanc si enigmatic in tine, daca esti in stare sa-ntampini cu acelasi curaj abjectia si sublimul, dezastrul si mantuirea, arhanghelul si estropiatul..."

. Prima noapte din tabara reprezinta un moment de insatisfactie, pentru ca nu poate citi "Metamorfoza" lui Kafka din cauza baietilor si fetelor adunate in jurul unui casetofon "Sony" dat la maximum.
Trecerea de un plan narativ la un altul se produce lent, in momentul in care naratorul asculta "gemetele si strigatele de dragoste ale femeii de dedesubt":

"Am ascultat, infasurat in patura, umed de excitatie si, dupa ce am tresarit, auzindu-mi numele strigat printre gemete, am trecut in vis fara sa-mi dau seama."

De data aceasta, naratorul este un paianjen, vazut ca un animal "cat o suta de elefanti", intr-o miscare ciudata:

"Zvacnea acolo, cu labele stranse, cu toracele puternic, cu chelicerii insangerati, cu ocelii mari cat fata mea si sclipitori ca boabele de roua-cerului, cu sfera moale a pantecului atat de mare, incat iesea din vedere asemenea curburii pamantului."

Plimbarea homunculului uman se produce prin aceasta tesatura multicolora:

"Aluniul, ultramarinul, galbenul-canar, ocrul si acajuul, verdele-albastrui trecand lent, cii ape nesfarsite, in albastrul-verzui, jadul, pana de paun, solzul de crotal, petalele stralucitoare, carnoase, a miliarde de flori, toate se intindeau si luceau si sclipeau si se confundau si se separau, piereau si reapareau pe pielea umeda a marelui paianjen, in nuante metalice si nuante catifelate, incat nici o floare, nici o pasare, nici o prisma si nici un soare din univers nu puteau atinge spelndoarea dumnezeiasca a fiarei..."

. Drumul spre un iad biologic se face "printre mucilagii filiforme, catre globul din inima lumii".

Dincolo de muschiul curbat al diafragmei, unde colcaie un amestec de "mate pestilentiale si de sexe obscene, se afla arhitectura solemna a plamanilor si inimii, peste care se inalta orbitor, ca o cupola peste bazilica organica, briliantul moale al creierului".


Visul mediumnic il asalteaza pe narator cu toate halucinatiile lui, il trimite intr-un trans-spatiu unde paianjenii il prind intr-o plasa de abur "ca pe un cocon de fluture, imobilizandu-mi bratele, genunchii, coatele, fiecare deget in parte."

Asaltul este total, "cu chelicerii transparenti siroind de venin", inoculand "acolo aminoacizii fatali", retragandu-se apoi fulgerator. in aceasta "metamorfoza" strict kafkiana, revelata prin motivul paianjenului, creierul este golit de continut, devine "un paianjen de lumina orbitoare, ghemuit cu picioarele stranse sub cutia mea craniana".

Paianjenul, ca metafora a cosmosului haotic, are o "aura exterminatoare", distrugand oasele craniene, "aruncand lumina de flacara, cu labe de flacara, cu pantec de flacara..."


. Cuplul auzit dedesubt este format din Sorin si Clara, "plapanzi si aurii", iubindu-se precum "femeia reprimata in orice barbat si barbatul ascuns in orice femeie..."

. Naratorul se viseaza un demiurg existent in toate materiile si fiintele vii:

"Visam ca am sani si vulva, eram totul, barbat si femeie, copil sj batran, vierme si Dumnezeu, totul invelit intr-o febra naucitoare. [...] Eram bolnav de dorul de a deveni Dumnezeu."

Visul acesta apare inca din primele momente ale existentei, de "cand o celula plina de vitelus din burta mamei mele fusese sfasiata de o celula flagelata din carnea tatalui meu, crescusem asimptotic, impetuos ca turnul Babei, ca Ullikummi, copilul de piatra, sfidand legea dupa care totul se ruineaza si se lipeste de orizont..."

. Naratorul doreste sa fie Alef la puterea Alef, sa se agate de poala lui Dumnezeu si sa priveasca "ochiul lui triunghiular dintre sprancene si sa patrund acolo ca un nou spermatozoid intr-un nou ovul, ca sa ma nasc din nou in lumea de lumina transfinita pe care biata noastra carne o presimte, o excreta, asa cum coltul urduros al ochiului excreta lacrima globulara, limpede si scanteinda. Aveam sa fiu, crescand mai departe, crescand si crescand, nu Dumnezeu, nu Totul, ci Totul la puterea Totul si Dumnezeu la puterea Dumnezeu".

Destmul omului urmeaza un arc de cerc neiertator, iar moartea la varsta de treizeci si patru de ani, accidentala sau nu, il va proiecta pe adolescentul de saptesprece ani in "acel mezzo del camin", in "masinaria greoaie, butaforica, obscena, masina de tocat carne facuta din carne a lume-infern-purgatoriu-paradisului sau a spatiu-timp-creier-sexului, si a trebuit sa presimt sfarsitul cresterii."

Dincolo de cele sase straturi ale neocortexului se produce sublimarea sufletului de trup, "in salasul riturilor, mastilor si ciclurilor [...], ca un abur mecanic, ca un abur arhitectural, ca un abur structurat si complicat precum universul."


Scrierea acestui roman se efectueaza cu o masina de scris arhaica, impletindu-se, astfel, "un covor manual de vene si nervi, ale carui noduri, ganglioni, varice, sunt propria mea alcatuire anatomica."

Naratorul-martor doi, alaturi de scriitorul-narator al intregului proces de scriere a romanului, este un alter-ego, situat in oglinda, insensibil la faptul ca un rand de pe prima pagina comunica, prin intermediul esofagului, cu un cuvant de la pagina patruzeci. Textul si scriitorul se contopesc, devin una si aceeasi persoana. Naratorul-adolescent de altadata devine un scriitor de succes, nu cu un apartament-mansarda, ci cu o locuinta in toata regula, care nu mai poate ajunge nici macar la televiziune inainte de a-si extirpa textul din minte ca pe o tumoare. Operatia se resimte dureros:

"Simt aici o trauma veche, inselatoare, ascunsa in mii de straturi de pielita, orbitoare ca perla intre limbile scoicii."



O alta secventa a romanului urmareste transformarea fetitelor, "gratioase ca desenate cu penita", "sclifosindu-se si pelticindu-se", inca mici, "in gospodine sleampete, in profesoare refulate, in intelectuale masochiste, in muncitoare spurcate la gura, maritate, divortate, gravide iar si iar, inghitind la anticonceptionale, schimband la tampoane, primenind la scutece, mancandu-si cu toatele barbatii, golindu-i de pasta cenusie din teasta."

Erosul si Thanatosul coexista in aceasta imagine:

"Nubila, goala si cu parul de aur, era mereu insfacata de scheletul ranjit care-i strecura un genunchi osos intre pulpe si-i arata triumfator clepsidra. Mereu fecioara era injunghiata si insamantata de catre moarte, de moartea vicleana, abominabila, care este sexul".

Patul nuptial este, intr-o perpectiva abstracta, chiar catafalcul.

Cartea scrisa in acest moment nedefinit, intemporal, va duce la succesul scriitorului, peste zece ani, cand deja va fi spus Totul.

Lulu, imaginea solilocvica a muzei, este femeia metamorfozabila intr-o serie de ipostaze:

"Era curva, era javra, era putoare, era taratura. Se facuse liniste si in mijlocul cercului statea Lulu: buzele facute in forma de inimioara, cu un deget de ruj unsuros, ochii cu gene artificiale, negre-catran, zbatandu-se «dulce», cu codite desenate-n dermatograf, obrajii naclaiti de fond-de-ten, peruca luxurianta, rosie ca focul, si alunita lipita pe barbie".

Lulu inainteaza spre cuibul paianjenului, devenit distrugator al formelor vii, dand la o parte intrarea in taramul pasiunilor carnale. Lulu, femeia-barbat, ipostaziata suprarealist cu sani de vata, este infasurata intr-un cocon de paianjen, apoi devorata pana cand devine cenusie si inerta. Tabloul descrie parca pragul iadului, pentru ca paianjenul tortionar, care isi infige chelicerii in victima, are ochii "rosii-fosforescenti, morti, desi arzand cu flacara".

Reactia victimei la acest tratament inopinat este de teroare, de spaima abisala:

"Curand, Lulu deveni o papusa infasurata strans, o papusa a carei figura ar exprima groaza de dincolo de groaza."

Femeia devine un obiect, suspendat dincolo de fluxul timpului, mumificata:

"Spanzurata de un singur fir, papusa-Lulu se rotea usor in voia curentilor de aer si asa avea sa se roteasca, uscata, multa vreme inca (saptespreze ani), cu coama sarmoasa, peste vestigiile fetei fardate, ale mastii de nenorocos carnaval."

Savin si Clara sunt surprinsi intr-un alt cotlon al labirintului temporal, in momentul in care isi cresc copiii, "jertfind sexului ceea ce se cuvine numai mintii", fiind prinsi in "tunele false ale dragostei sexuale", nestiind sa refaca insa unitatea fiintei primordiale, androgine. Sfarsitul taberei duce la inapoierea acasa, intr-un avant de a ocupa cat mai multe scaune pentru prieteni.
Chinul de a scrie se observa in fiecare fibra a naratorului prim, situat in mai multe secvente temporale, la saptesprezece si la treizeci si patru de ani:

"Sunt stors ca o lamaie, dar vindecat. Voi pleca in cateva minute din vila asta frumoasa si calda inconjurata de paduri, terenul calcinat al luptei mele cu ingerul. Valiza e facuta. Asternuturile sunt stranse de pe pat si legate intr-un cearsaf. Am aerisit camera pentru prima data, caci ninsoarea a stat si aerul e atat de stralucitor, incat parca as respira muntii albastri din departare si soarele din cetina brazilor."

Dupa scrierea operei, soldata cu chinuri enorme, lumea turistica a Prahovei se intinde in fata ochilor eroului, iar alter-ego-ul, sursa de inspiratie a scriitorului, trebuie sa dispara:

"inainte sa plec, am suflat aburi peste imaginea ta si am scris cu degetul pe oglinda:DISPARI."