Publicata in 1969, in volumul: "La tiganci si alte poves­tiri" (dupa ce aparuse la Paris, in 1959), nuvela mentionata a fost caracterizata drept "o capodopera a fantasticului roma­nesc" (Eugen Simion) si se incadreaza in proza fantastica a lui Mircea Eliade. Din aceeasi categorie de lucrari mai fac parte nuvele ca: "Pe strada Mantuleasa", "Tinerete fara de tinerete", "19 trandafiri", "La umbra unui crin", "in curte la Dionis" si altele.

Toate se caracterizeaza printr-un fantastic de tip erudit, tema fundamentala fiind relatia dintre sacru si profan. De multe ori, in curgerea fireasca a intamplarilor realului, intervine o rup­tura (situatie neobisnuita, iesire din timp) care transpune totul in planul fantastic. Actiunea se petrece intr-un spatiu apartinand unei geografii sacre (Bucurestiul de altadata, cu strazi si be­ciuri care ascund mistere, ori muntele care este mai aproape de cer). Personajele sunt "indivizi comuni" care " intra fara voia lor in situatii anormale" (Eugen Simion).

   Tema nuvelei "La tiganci" o constituie moartea ca eveniment, dar si ca mijloc de recuperare a sacrului.

  Titlul este numele unui spatiu, avand doua semnificatii:
   in planul profan este un loc rau famat, despre care vorbesc barbatii din tramvai.
  in planul sacru, este primul stadiu al calatoriei sufletu­lui dupa moarte, drum care, in unele traditii, cuprinde Infernul, Purgatoriul si Paradisul.   

                                             
Structura:
Nuvela "La tiganci" este o capodopera a literaturii fantas­tice romanesti; din insemnarile autorului (notate in ,/urnal") reiese ca intentia lui a fost revelarea a doua lumi paralele exis- tente in universul cotidian. Cu alte cuvinte, exista o realitate vizibila, concreta si logica (pe care o cunoastem cu totii) si o alta realitate (ascunsa, ilogica, nestiuta, cunoscuta fragmentar sau deloc de catre personaje).

Din aceasta conceptie deriva ordonarea actiunii din "La tiganci" pe doua planuri antitetice: profan/sacru, real/fantastic, viata/moarte, timp terestru/timp transcendent.

In aceeasi ordine de idei, se inscrie si structura compozitio­nala a acestei opere: conform opiniei lui Sorin Alexandrescu, nuvela este alcatuita din opt episoade, marcand un numar si­metric de "intrari" si "iesiri" din real in ireal. Comentatorul men­tionat observa ca aici este vorba de un itinerariu spiritual: Viata si Moarte, Profan si Sacru, nuvela fiind (asa cum sustin si alti comentatori) o alegorie a mortii sau a trecerii spre moarte.

Pe capitole, actiunea trece prin mai multe etape:

Capitolul I prezinta drumul lui Gavrilescu spre casa, cu tramvaiul.

Capitolele II, III si IV se petrec in bordeiul tigancilor, unde apar cele trei fete si are loc "visul" profesorului.

Capitolele V, VI si VII prezinta ratacirea sufletului prin oras si intoarcerea la bordei cu birja-dric.

Capitolul al VlII-lea cuprinde reintalnirea cu Hildegard si plecarea celor doi spre nunta in Paradis.
Fantasticul este o categorie estetica, in sensul ca infa­tiseaza o modificare posibila a frumosului.
Etimologic (fr. fantastique, lat. phantasticus, gr. phan-tastikos - "privitor la imaginatie"; phantasma - "plasmuire"), termenul denumeste ceea ce este creat de imaginatie, irealul.
Definit ca " intruziune brusca a misterului in cadrul vietii reale" (P.G. Castex), fantasticul reprezinta o ruptura in univer­sul cunoscut, care nu poate fi explicata prin legile lumii reale.
"La tiganci", de Mircea Eliade, este o nuvela fiind o lu­crare narativa in proza, de amploare medie, a carei actiune se complica progresiv; ca si in alte creatii din aceeasi specie, personajul central este puternic reliefat.

In plus, aceasta creatie prezinta si unele particularitati care o includ in proza fantastica, asa cum rezulta din universul operei.
Subiectul evidentiaza, dintru inceput, existenta a doua planuri: profan si sacru (ultimul fiind realizat prin insertia unor mituri).

Intr-o dupa amiaza torida de vara, un profesor de pian (pe nume Gavrilescu) se indreapta spre casa, venind de la o me­ditatie, de pe strada Preoteselor. Astfel, in realitatea profanaapare primul insemn al sacrului: numele strazii aminteste de vestalele care intretineau focul in templul zeitei Vesta; popa­sul pe care Gavrilescu il facuse pe aceasta strada poate echivala cu o purificare in vederea unei "calatorii" care, in multe traditii ale lumii, cuprinde Infernul, Purgatoriul si Paradisul.

In tramvai, Gavrilescu vorbeste cu ceilalti calatori, temele preferate fiind caldura si colonelul Lawrence; numele acestuia din urma, profesorul il auzise de la niste studenti ("oameni culti", adica initiati) care povesteau ca, undeva in Arabia, arsita l-a lovit pe colonel, ca o sabie, in crestet. in termenii mitului, studentii sunt niste "mesageri" care prevestesc apropiata moarte si a lui Gavrilescu.

Pe masura ce discutia din tramvai se deruleaza, profesorul simte nevoia sa faca marturisiri: "Pentru pacatele mele sunt profesor de pian. Zic pentru pacatele mele, adauga incercand sa zambeasca, pentru ca n-am fost facut pentru asta. Eu am o fire de artist".


Cum tramvaiul tocmai trecea pe langa gradina unor tiganci, calatorii discuta, oarecum misterios, despre acest spatiu.
Amintindu-si ca si-a uitat servieta cu partituri la eleva sa Otilia, profesorul coboara cu intentia de a lua tramvaiul in sens invers; arsita si mirosul de asfalt topit (pe care le regaseste in strada), il gonesc spre urmatoarea statie (la care nu va mai ajunge). Cuvintele rostite de Gavrilescu ("Prea tarziu") arata ca timpul omului si cel al realitatii au devenit neconcordante.

In acest punct, realul trece in fantastic, intrucat profe­sorul intra intr-un spatiu in care miraculosul se imbina cu bizarul.
Gradina tigancilor si bordeiul reprezinta spatii ale fantasticului in care se va produce iesirea din timpul concret al realitatii.

Atras irezistibil de gradina racoroasa a tigancilor, Gavrilescu intra; aceasta "insula" de umbra neasteptata ii provoaca "un infinit sentiment de intensa tristete" ea fiind un spatiu in care "iar a stat ceasul" (apartinand, prin urmare, eternitatii). Aici isi va cauta profesorul vocatia pierduta (conditia de creator irosita din pricina pacatelor sale, cum marturisea el insusi); si tot aici, amintirea marii lui iubiri pentru Hildegard il va stapani ca o chemare.
Trecand pe langa baba care pazea poarta, Gavrilescu intra in bordei ; intreaga lui aventura din acest spatiu intortocheat nu este altceva decat o prelucrare a mitului labirintului. La inceput, profesorul se simte fericit "parca ar fi fost din nou tanar, si toata lumea ar fi fost a lui, si Hildegard ar fi fost de asemenea a lui".

Stare explicabila, deoarece, din Infern, Hildegard (care murise si se afla in primul stadiu al calatoriei sale) il atragea in lumea umbrelor.
Inconjurat de trei fete imbracate in valuri, Gavrilescu este supus la o proba initiatica: sa aleaga, din acest trio (alcatuit dintr-o tiganca, o evreica si o grecoaica), pe cea dintai. Cum incercarile lui esueaza, profesorul pierde acel "ceva" minunat despre care-i vorbeau fetele. in termenii mitului, acesta ar putea insemna trecerea in alt stadiu (in Purgatoriu), posibila numai dupa ce sufletul lui se intoarce pe pamant pentru a-si recupera pacatele, sau, ar putea insemna alegerea unei "ursitoare" ca si la nastere.

Frecventa cifrei trei (pretul platit la intrare valoreaza trei lectii de pian, fetele sunt trei, iar ora, in jur de trei) aminteste de basm, specie in care fantasticul este bogat reprezentat.
Ratand "proba" alegerii fetei, Gavrilescu este prins intr-o hora si condus spre acea parte a bordeiului in care se afla pianul.
Decorul (din care profesorul vrea sa scape, inspaimantat de obiectele care-l alcatuiau) este fantastic: "Descoperea la rastimpuri obiecte pe care ii era greu sa le identifice: unele semanau la inceput cu o ladita, dar se dovedeau a fi, pipaite mai bine, dovleci uriasi inveliti in broboade; altele, care pareau la inceput perne sau suluri de divan, deveneau, corect pipaite, mingi, umbrele vechi umplute cu tarate, cosuri de rufe pline de jurnale..."


Acum se lamuresc si semnificatiile mitologice ale naratiu­nii: "La sfarsitul lecturii, cand simbolistica grava a povestirii se vede mai limpede, constatam ca baba si fetele trag dupa ele grave umbre mitologice. Baba poate fi Cerberul, vizitiul - luntrasul Caron?, iar fetele care-si ascund identitatea -Parcele."

(E. Simion).



In timpul sederii in bordei, lui Gavrilescu ii este sete (su­gestie a dorului dupa apa Lete - aflata in Purgatoriu si avand menirea de a-l spala pe om de pacate si de a-l face sa uite totul).
Trezit cu ajutorul cafelei si dornic sa se intoarca acasa, profesorul constata ca, pe pamant, trecusera mai multi ani.
Dezorientat, revine la tiganci, unde il astepta Hildegard (iubita lui din tinerete) care-l va conduce in moarte.
Partea finala a nuvelei reuneste mai multe motive: giulgiul, noaptea, tramvaiul, florile funerare, trasura/dric, ratacirea, visul.
Pregatindu-se sa plece din bordeiul tigancilor, Gavrilescu este intampinat de aceeasi baba/Cerber careia ii povesteste sen­zatia deosebita traita la un moment dat: "...cand m-am vazut gol, si am simtit draperia strangandu-se in jurul meu ca un giulgiu..."


Si baba il pofteste sa bea cafea, dar profesorul refuza: in termenii mitului, neband destul din apa Lete, el isi aminteste reperele spatiului profan in care traise; de aici, ratacirea sufle­tului prin niste locuri care nu-l mai primesc: din tramvai este invitat sa coboare, deoarece banii lui erau scosi din uz, doam­na Voitinovici plecase, Otilia se maritase, propria casa (inchisa si ferecata) este locuita de altcineva.
  Cei doisprezece ani care trecusera de la disparitia paman­teana a lui Gavrilescu, constituie o iesire din timp apartinand fantasticului.
  Acum si cea de a doua lume (in care profesorul traise aproape cincizeci de ani) ii apare ca fiind bizara, imposibil de inteles (marca a fantasticului).
Singurul om dispus sa-l ajute este birjarul-dricar care il invita in trasura (o alta luntre a lui Caron), adica ii recupereaza sufletul ratacitor si i-l restituie Infernului.

Drumul trece pe langa o biserica (unde fusese o inmor­mantare) si in curtea careia inflorise "regina noptii" (floare al carei nume sugereaza intunericul); birjarul evoca mereu imagini mortuare (caii imbracati in negru, dricul, florile funebre) pana cand trasura ajunge la tiganci. De data aceasta, baba dormea: Cerberul nu mai avea ce pazi, caci in bordei ramasese numai nemtoaica - mereu treaza si asteptandu-si iubitul; probabil celelalte "fete" (suflete) tre­cusera in Purgatoriu (cel de al doilea spatiu pomenit de Dante in Divina Comedie).
Acum, baba il numeste "muzicant" pe Orfeul care-si pierduse partiturile (adica isi incheiase misiunea pe pamant) si coborase, ca si in mit, in Infern, ca sa-si recupereze iubita (pe Hildegard/Euridice).
Trecand de usa a saptea - indicata de baba (cifra care tri­mite la numarul zilelor creatiei divine), Gavrilescu nu-si mai poate recrea iubirea pamanteana; Hildegard este gasita mult mai departe, si-l ia in stapanire pe cel pe care-l chemase, mereu, din moarte.
Ea il va conduce spre aceeasi trasura, mirata de incapaci­tatea lui Gavrilescu de a intelege ca a murit; in trasura, cei doi redevin tineri, pentru a putea sa ajunga astfel la ultimul stadiu al drumului - nunta in Paradis.
Personajul principal este realizat in doua registre: pro­fan si sacru.
  In planul profan. Gavrilescu este un barbat de 49 de ani, un om oarecare, sarac si necunoscut. Pentru a-si castiga exis­tenta, este nevoit sa dea meditatii, infruntand uneori, vremea potrivnica.
Distrat si uituc, isi lasa partiturile la eleva sa, Otilia Voitinovici si nu-si gaseste banii.


In tramvai este logoreic, are tendinta sa se confeseze unor necunoscuti si are trei obsesii: colonelul Lawrance, gradina tigancilor si o amintire din studentie.
Treptat, aflam ca acest om isi facuse studiile in Germania si ca avusese o mare iubire, pe Hildegard, pe care o "uitase" subit, pentru a se casatori cu Elsa.
Traseul anost al vietii sale l-a condus la constiinta unei ratari, asa cum reiese din marturisirea sa (repetata):
"Pentru pacatele mele sunt profesor de pian. Zic pentru pacatele mele, adauga incercand sa zambeasca, pentru ca n-am fost facut pentru asta. Eu am o fire de artist".


  Reiese ca, in planul sacru. Gavrilescu era un Orfeu, decazut, pentru greselile sale in Adam (stramosul biblic, alungat din Rai). in termenii lui Mircea Eliade, modestul profesor reprezinta sacrul camuflat in profan.


Si cum, in lumea reala, Gavrilescu traise o amnezie (uitan-du-si iubirea si ignorandu-si firea de artist), el incearca sa-si recupereze statutul.
Purificat prin drumul pe strada Preoteselor
Vestalelor, Gavrilescu "intra" in spatiul magic al tigancilor, acolo unde timpul s-a oprit ("Atunci sa stii ca iar a stat ceasul" ii spune baba de la usa bordeiului).


In locul timpului, apare aducerea-aminte si incepe intoar­cerea in trecut: "se simti dintr-o data fericit, parca ar fi fost din nou tanar si toata lumea ar fi fost a lui si Hildegard ar fi fost de asemenea a lui".


Invitat sa ghiceasca tiganca (dintre cele trei ursitoare), Gavrilescu rateaza, astfel incat incepe cosmarul: bordeiul (cu obiectele lui) devine agresiv, omul imbatraneste brusc, iar giulgiul tine de ritul funerar.
Abia dupa calatoria sufletului in alt timp, profesorul isi recupereaza, alaturi de iubita lui, conditia de om paradisiac: ei redevin tineri, adica vesnici, dar intr-o alta lume.
VII. Notele specifice ale fantasticului eliadesc se releva in toata complexitatea lor, la o lectura mai atenta. in termenii lui Tzvetan Todorov, in nuvela "La tiganci", miraculosul se imbina cu straniul, alcatuind impreuna fantasticul pur. Astfel, iesirea din timp, ratacirea in bordeiul tigancilor, intoarcerea pe pamant s.a. tin de supranatural (miraculos); in acelasi timp, dru­mul prin labirint, teroarea obiectelor care-l inconjurau pe Gavri­lescu, transformarea acestor obiecte in altele, tin de straniu.

O alta nota a fantasticului eliadesc o constituie insertia mi­tului (fie autohton, fie strain); acest apel la mitologie ii con­fera fantasticului un caracter erudit.
De ce este nuvela "La tiganci", "o capodopera"?
Mai intai, pentru ca autorul si-a ales o tema existentiala, cu implicatii dramatice pentru fiecare om: moartea ca eveniment.


In al doilea rand, pentru ca modestul profesor de pian fu­sese un Creator ("artist) care incearca, in bordei, sa ajunga la pian, adica incearca sa-si recupereze conditia si dincolo de moarte. in sfarsit, pentru ca iubirea nefinalizata in viata, se va implini printr-o nunta in eternitate.