Poezia compune, prin intensa vizualizare, din mers, cu pisica in brate, imaginea unei lumi hibernale, plina de farmecul unei ninsori abundente:

"de pilda, sa pleci dintr-un loc in care ai stat mai mult,
sa pleci cu pisica in brate, pisica
privindu-te in vremea asta cu frica
ei de zapada rasfrangandu-se pe chipul tau mult/
aplecat."

Pisica devine un personaj referential intr-o lume paradiziaca, invaluita in albul zapezii, animalul fiind aparat de toate intemperiile vremii:

"aplecat, sa te aperi de vantul cu ace
de gheata, care cauta blana pisicii, mocnind
de flacarile fluide si nevazute ale fiintei hieratice

care acum a ramas in urma, nemaifiind/
reala. - mergi prin ninsoarea zvacnita pe sala, in brate
cu pisica aceasta care stie tot ceea ce in ceata
din camerele unde se-aprind luminile tarzii se intampla."


Pisica e un demiurg al unei lumi primordiale, omniscient, stiind tot ce se intampla si se va intampla. Finalul poeziei prezinta insa si cealalta fateta potentiala a lumii, in care e posibil ca nimic sa nu se intample:

"(sau nu se intampla nimic.) doar ca pisica nu are
sa divulge nimic, este si de acum incolo aceeasi mare
uitare - fuga ta cu pisica in brate ar fi o poveste prea simpla."