Mircea Nedelciu (1950-1999) se inscrie in seria proza­torilor optzecisti, fiind caracterizat drept "liderul incontestabil al generatiei textualiste" (E. Simion).

Lucrarile sale: "Aventuri intr-o curte interioara" (1979), "Efectul de ecou controlat" (1982), "Amendament la instinc­tul proprietatii" (1983) - toate cuprinzand proza scurta - ca si romanele ("Zmeura de campie" - 1984 si "Tratament fa-bulatoriu" - 1986) atesta un talent epic neobisnuit.

De asemenea, inedita este si formula utilizata: autorul dis­cuta modalitatile de constructie a unui text sau personaj, aduce in naratiune un numar mare de povestitori, este subtil si ironic, realist si fantezist, iar multe dintre paginile sale sunt cu ade­varat remarcabile.
  "Zmeura de campie" este un roman care cuprinde, in cele 238 de pagini ale sale, mai multe forme ale discursului epic: jurnalul, dosarul de documente, confesiunea, extrasul din alte texte, romanul epistolar, eseul.

Impartit in patru parti, romanul cuprinde 24 de capitole numerotate cu literele alfabetului, de la A (cuvantul "Arac") si pana la Z (cuvantul "Zat").

In centrul actiunii stau trei personaje: Zare Popescu, Gelu Popescu si Radu A. Grintu.
Toti trei sunt orfani (inotiv literar pe care il mai intalnim in proza lui Mircea Nedelciu), identitatea de nume dintre primii doi facandu-i sa se considere "frati".


Mult mai tarziu aflam ca, printr-un ciudat joc al destinului, frati erau Zare Popescu si Radu A Grintu - victime ale unei istorii dure si nedrepte.

La inceputul romanului, cei trei tineri sunt niste Inocenti, fiecare dintre ei punandu-si, la modul oedipian, intrebarea: Cine sunt eu? O modalitate de a afla adevarul o constituie apelul la memo-rj£, reconstituirea unor fapte prin propriile povestiri sau prin introducerea relatarilor unor martori.


In acest mod, vechile reguli ale romanului sunt modificate, autorul folosind mai multe forme ale discursului epic. Acesta ar fi primul element al postmodernismului.
Revenind la memorie, aceasta devine un adevarat "personaj" al romanului, prezent inca din prima scena: o seara din toamna anului 1973, cand, in curtea unei cazarmi, doi soldati stau de vorba.
Unul dintre acestia (Zare Popescu) evoca in fata fruntasului T.R. Radu A. Grintu o amintire din copilaria sa: o curte uriasa si un zmeuris in care copilul Zare se ascundea, in timp ce "sora" lui mai mare il cauta plangand.
Ulterior aflam ca "sora" era baiat si ca memoria il tradase pe Zare Popescu, asa cum Istoria ii tradase pe oameni si-i transformase, in anii de dupa razboi, in niste delatori.
Tot la memorie (a altora) apeleaza si Gelu Popescu, pornit intr-o ancheta pe cont propriu, in cautarea familiei sale.

Ajungand in satul ilfovean Burlesti, Gelu Popescu sta de vorba cu batranul invatator Popescu, apoi cu un alt batran (Anton Grintu) si cu alti oamenj.
Asa afla ca, pe vremea cand era tanar, Grintu fusese casa­torit cu o anume Speranta, invatatoare in acel sat.
Florea Popescu (fiul invatatorului Popescu), dorind sa-i ia sotia lui Grintu, il reclamase la autoritati pricinuind intem­nitarea acestuia.
Asa se face ca, tocmai cand Speranta se pregatea sa-l nasca pe Zare (fiul lui Florea Popescu), un satean l-a adus si pe primul ei fiu (Radu Grintu) ramas acum fara tata.
Radu era "sora" despre care isi amintea Zare, traiul lor impreuna fiind tulburat de un alt eveniment: la randul lui, Florea Popescu fusese arestat (ca urmare a unei delatiuni).
Cum Speranta isi pierde mintile si apoi moare, Zare Popescu este trimis de bunicul sau la orfelinat, cand inca nu implinise trei ani. Tot acolo va ajunge, dupa catva timp si Radu, atunci cand femeia care il luase sa-l creasca murise la randul ei.
Toate aceste amanunte sunt reconstituite intr-un raport intocmit de Gelu Popescu. Introducerea in naratiune a acestui raport. a citatelor din diverse carti istorice sau a scenariului din ca­ietul de regie al lui Radu Grintu constituie un alt element post­modern.


In timpul investigatiilor sale, Gelu Popescu discuta si cu alti oameni, tema predilecta a unor povestitori fiind razboiul (al doilea mare motiv al romanului).
Se observa insa ca fiecare dintre ei prezinta razboiul dintr-o perspectiva proprie, intrucat " a povesti despre razboi e imposibil".

Nici istoria (ca suma a razboaielor ori a altor eveni­mente) nu este "adevarata", intrucat, spune Zare Popescu, ea este alcatuita din oameni, obiecte, nume si povesti; memoria trecutului nu poate fi recuperata total decat apeland la numele obiectelor. Altfel, istoria devine "poveste", mistificare.
Se explica astfel si subtitlul romanului: "Zmeura de campie (roman impotriva memoriei)".

Ironizand prezenta autorului omniscient (din romanele mai vechi), Mircea Nedelciu glu­meste cu cititorul adresandu-i-se in mod direct: "Daca totusi, pana aici ceva e neclar, va rog sa nu-mi pretindeti sa va dau adresa de acasa..."

Acesta ar fi inca un element postmodern, ironia, autoironia si parodierea unor aspecte fiind modalitati postmoderne.

In sfarsit, explicand felul in care s-a nascut cartea, autorul face o proza autoreferentiala.
Acesta ar fi un alt element postmodern.
  Titlul constituie simbolul unei instrainari (zmeura fiind o planta de munte): omul - despartit de familie, tradat de me­morie si chiar de Istorie - este un instrainat in lume.
  Tema romanului o constituie raportul dintre memorie si adevar, neputinta recuperarii trecutului autentic.