1.   Balada expune simbolic o meditatie asupra mortii.

2.  Cea mai mare parte a textului prezinta dorintele unui pastor care afla ca va muri in curand.

3.   Povestea propriu-zisa se opreste la intriga.

4.   Subiectul se cladeste pe imaginatele detalii ale unei morti posibile.

5.   Simbolismul baladei este sustinut de motive si structuri care au radacini adanci in traditiile folclorice si in mentalitatile romanesti: coborarea, cifra trei, moartea-cra-iasa a lumii, mama care isi cauta fiul, fluierul, steaua cazatoare, inaltarea prin ipoteza de mire.

6.   Dupa M. Eliade, viziunea asupra mortii-nunta ilustreaza o atitudine venita din crestinismul nostru cosmic, dar reprezinta si o modalitate de supravietuire in fata unei istorii dramatice.

Tema
Moartea este ca o nunta, seamana cu regasirea perechii astrale.

Subiectul
Pe o carare de munte, trei pastori coboara cu turmele la pasunat ca si cand ar aluneca pe o poarta a raiului. Unul dintre ei, cel moldovean, se afla in primejdie, intrucat ceilalti - ungureanul si vranceanul - au hotarat sa-l ucida la apusul soare­lui pentru a-i lua turma. In mare taina, la umbra unui zavoi intunecat, o mioara fermecata ii spune pastorului ca se afla sub amenintarea mortii si il sfatuieste sa-si cheme un caine credincios. Eroul baladei se gandeste la moarte ca la un dat al destinului si, inainte de orice, isi exprima ultimele dorinte: sa fie inmormantat in strunga oilor, sa-i fie puse la capatai trei fluiere, iar crima sa sa fie trecuta sub tacere; el nu vrea ca animalele sale sa-l pastreze in memorie ca pe un trup insangerat pe campul cu mohor, ci ca pe un mire etern al craiesei lumii. Pastorul isi imagineaza in amanunte fascinante aceasta nunta fantastica, la care participa astrele, padurile si pasarile cerului. Adauga insa, o sugestie a mortii, si amanuntul ca la nunta sa a cazut o stea, amanunt pe care il elimina din mesajul pentru batrana lui mama, careia doreste sa i se spuna doar ca s-a insurat.


Comentariul
Balada Miorita propune o meditatie asupra mortii, camuflata intr-un discurs testamentar. Structurat in cateva secvente inegale, textul este alcatuit in cea mai mare parte dintr-un scenariu imaginat de pastorul care afla ca ar putea fi ucis. El are revelatia ca viata sa este nesigura pentru ca se afla pe-o gura de rai, intr-un spatiu de trecere, adica in efemeritate. Izolat de lume, retras intr-un zavoi intunecat, pastorul traieste confortul reveriei, imaginandu-si moartea ca pe o nunta; sintagma negru zavoi defineste un spatiu de siguranta si de taina, dar sugereaza si coborarea in strafundurile fiintei, acolo unde se ascund teama si dorintele infrante. De altfel, balada debuteaza cu o imagine care evoca un ritual catabasic:

Pe-un picior de plai,
Pe-o gura de rai,
Iata vin in cale,
Se cobor la vale
Trei turme de miei
Cu trei ciobanei.

Coborarea reprezinta un sens adiacent mortii, impresie intarita si de momentul precizat (apusul soarelui), si de spatiul {in camp de mohor) presupusului sfarsit, dar si de cifra ritualica invocata de mai multe ori. in unele mituri, coborarea in infern (catabasa) este o proba initiatica si de confirmare a propriilor limite. Aici, pastorul coboara cu gandul in lumea mortii, pentru a se pregati s-o infrunte. Meditatia sa este anuntata de intrarea intr-un loc de reculegere si lentoare. Poalele muntelui, peisajul care pare situat la poarta raiului, si mai cu seama negrul zavoi sunt simboluri catabasice, evocatoare ale originilor si caracteristice pentru starea de dor si de sfasiere a fiintei care isi pune intrebari asupra rostului ei in lume. Locul de reculegere este un zavoi pazit (de un cane), in care moartea este pomenita ca un avertisment si in care se deruleaza visul pastorului. Asadar, intreaga viziune asupra mortii poate fi pusa sub semnul visului revelatoriu, iar dorinta pastorului poate fi considerata un mod de transfigurare a destinului omenesc.

Dimensiunea simbolica a acestei povesti este data de structuri profunde, conotate in formule artistice de exceptie, caci, pe langa faptul ca transfigureaza situatia cosmica a omului, Miorita este totodata si o capodopera a literaturii folclorice, debutand cu metafora spiritualitatii romanesti: Pe-un picior de plai
Pe-o gura de rai. Spatiul mioritic se fixeaza, asadar, la poarta raiului, in intimitatea mortii, intr-un punct de trecere spre lumea sublima, a dumnezeirii si a originilor. Cuvantul plai defineste un peisaj muntos, dar si cararea ingusta de munte, iar sintagma picior de plai are, in limbaj popular, sensul de poalele muntelui. De asemenea, lexemul gura inseamna poarta, iesire, trecatoare, dar si margine, toate aceste sensuri construind sugestia drumului care coboara (Se cobor la vale), dar si situatia de exceptie in care se afla cel care stie ca va muri. Pastorul are revelatia ca viata sa este nesigura pentru ca el se afla pe-o gura de rai, intr-o lume efemera, in spatiul devenirii. Secventa este reluata si in contextul urmator [...] m-am insurat
Cu-o fata de crai /Pe-o gura de rai. Spatiul mioritic este atat cadrul de desfasurare epica (versurile initiale ale baladei), cat si universul reveriei, pentru ca nunta proiectata in reveria pastorului este si ea fixata la portile raiului.

Intrarea in starea de contemplatie se pregateste subtil, prin cateva simboluri ale somnului: la negru zavoi, la umbra. in estetica universala, padurea neagra suge­reaza coborarea in meandrele subconstientului. De pilda, in Divina Commedia, Dante Alighieri introduce miraculoasa lui calatorie in lumea de dincolo printr-un vis oracular, care incepe cu o ratacire intr-un crang intunecat. in Miorita, sintagma negru zavoi defineste un spatiu de singuratate si de taina; el este pazit de un cane si aici este rostit un cumplit adevar, care determina discursul pastorului.

La poarta paradisului, sensul mortii se topeste in imagini care amesteca sufe­rinta si beatitudinea; in realitatea fizica, distructia inseamna dizolvare in camp de mohor si eliberare dureroasa (lacrimi de sange), pe cata vreme, esential, moartea presupune intoarcerea in centrul lumii, prin abandon si devenire promisa (nunta cu a lumii craiasa). Secventa Si de-o fi sa mor /in camp de mohor nu rezuma doar amanuntele unui act pagan, ci dezvolta sensurile dizolvarii materiale: metafora camp de mohor evoca varsarea de sange, caci planta are o culoare rosu-intunecat, ca si sangele care se perimeaza (de aici, vine si adjectivul mohorat). in general, sangele are functie fasta si nefasta; in multe credinte, apare ca simbol al vietii, vehicul al sufletului, dar el are si sensul de element blestemat, fiind socotit impur, declansator al dramei instinctuale si al vrajitoriilor malefice. in descantecele romanesti, insa, sangele este invocat ca element al descompunerii, caci, expus vederii, reprezinta viata care se stinge ori consfinteste legaturi necurate si de nedesfacut. Si aici simbolul sangelui este asezat in planul lumii materiale, pentru a sublinia sensul limitat al durerii; lacrimi de sange este o metafora care asociaza plangerea ceremoniala cu despartirea definitiva, pastrand sugestii legate de nele­giuirea comisa.

Sentimentul mortii declanseaza resorturile secrete care leaga fiinta de viata, reveleaza bucuria de a trai, apoi jalea plecarii si, in cele din urma, disperarea atotcoplesitoare. La nivelul textului, ideea apare conotata de cele trei denotative ale cantecului mortii: cu drag, duios, cu foc. Ultimul dintre ele implica o imagine epidemica, de cotropire a fiintei, dar da, totodata, si sugestia durerii purificatoare. Pentru pastor, viata inseamna strunga de oi, adica existenta normata, asezata intr-un spatiu consacrat si subiectiv, insa, la un alt nivel, viata mai inseamna si origine profana. Imaginea batranei indurerate care isi cauta fiul devine aici o evocare a acestei origini. Fiinta romaneasca asociaza sentimentul mortii cu cel al intoarcerii la origine. Or, pastorul mioritic refuza aceasta perspectiva; el incearca eliberarea de moarte prin moarte. Viziunea aceasta profund mistica indreptateste interesanta paralela pe care o face Nicolae Steinhardt intre Iisus si fiinta mioritica, mai precis sacrificiul eristic presupune o coborare la conditia profana: tintuit pe cruce alaturi de talhari, invins de omeneasca teama de moarte. Pastorul subli­meaza moartea in povestea pe care o transmite oilor sale, dar prefera recontopirea in natura vietii alaturi de doi netrebnici, caci el vrea sa ramana in dosul stanei, adica in prelungirea realitatii cunoscute, intr-un spatiu nevazut, dar legat de lume.

Viziunea despre moartea-nunta este doar o plasmuire venita din neputinta, din nemultumire, dar si dintr-un acut sentiment al absolutului, sentiment care trans­pare si in autoportretul exemplar, construit pe sintagme metaforice, frecvente in limba populara si toate cu sens superlativ: spuma laptelui, tras caprin inel, mura campului. Nici unul dintre aceste denotative nu permite ambiguitati semantice, iar imaginea emblematica Mustacioara lui

Spicul graului invoca o simetrie artifi­ciala, o perfectiune sever controlata, ca intr-un necrolog.

Aceasta aviditate de absolut este si motivatia metaforei moarte-nunta. inaltarea nu presupune doar intrarea in armonia naturii, ci mai degraba ridicarea la conditia ei. Aglomeratia de metafore de substitutie prin care este ilustrat ceremonialul nuntii motiveaza imaginea centrala: a lumii mireasa, semn al feminitatii catehi­zate. Spiritul universului si esenta lumii au fost de multe ori asociate cu simbolul feminin; Faust, dupa ce gaseste calea mantuirii, are revelatia ca Etem-femininul ne trage in sus. Mireasa lumii nu reprezinta in Miorita metafora mortii generale, ci simbolizeaza doar moartea sa, ca si in basmul Tinerete fara batranete si viata fara de moarte. Realitatea mortii este cumplita (in camp de mohor), dar este o expe­rienta de neimpartasit - Iar tu de omor/Sa nu le spui lor. Transfigurarea realitatii pare sa tradeze si refuzul suferintei si de aici provine si impresia de seninatate a pastorului despre care vorbesc aproape toti exegetii baladei. Tragicul este estom­pat, deoarece lipseste experienta care consacra ideea (asa cum se intampla in tragediile grecesti). in mitul pastoral, fiinta traieste contemplativ sentimentul mortii, in spiritul ortodoxismului romanesc, caci viziunea mortii-mireasa poate fi o traducere a experientei mirelui Cristos.

Din perspectiva mitica, Miorita explica modul in care viata pastorala s-a rasfrant asupra spiritului romanesc.
Omul care traieste la munte, intr-un peisaj variat si in singuratate, este medi­tativ, calm, coplesit de vesnicia naturii, introvertit, in vreme ce fiinta de la campie este agitata, disperata, caci monotonia peisajului, lipsa lui de perspectiva exaspe­reaza. Transhumanta, pendularea de la munte la campie, a generat un mod de a fi dilematic; omul care traieste jumatate de an la munte si cealalta jumatate la campie nu poate fi o fiinta categorica, ci una a contrastelor si a nehotararii, situata intre da si nu, intre bucurie si tristete, intre seriozitatea solemna conferita de spatiul montan si superficialitatea specifica omului de la campie, La mijloc de Rau si Bun, cum spune poetul Ion Barbu. Acest mod existential este un reflex al peisajului de deal si vale, ondulat, pe care Lucian Blaga il considera dimensiune esentiala a poporului roman si pe care il numeste spatiu mioritic. El este de parere ca spiritul romanului se traduce prin solidaritatea cu plaiul, chiar si atunci cand spatiul existential este unul de baragane. Existenta transhumantica s-a rasfrant asupra modului de gandire si de aceea sufletul romanului este calator sub zodii dulci-amare, penduleaza intre peisajul de munte si cel de campie, este un suflet care traieste in ritmul unei eterne si cosmice doine. Din acest motiv, nunta-moarte din Miorita transmite tot atata fatalism cat si incredere in destin. Aceasta impletire dintre tragicul sentiment al sfarsitului si extazul nuntii se numeste simbolic spatiu mioritic si se oglindeste in cultura si in istoria romanilor. Spiritul romanesc pastreaza reflexul dilematic al pendularii transhumantice si de aceea fiinta ro­maneasca nu poate trai categoric si definitiv.

Mircea Eliade a fost, de asemenea, profund marcat de crestinismul cosmic al baladei si aproape in fiecare studiu al sau subliniaza sensurile subtile ale destinului mioritic, iar in opera lui literara apare obsesiv metafora nuntii in moarte. Eliade spune ca prin transfigurarea mortii in nunta, pastorul a reusit sa gaseasca un sens nefericirii lui, adica a impus un sens absurdului insusi. Acordand nuntii o semni­ficatie mistica, el o considera un simbol absolut al armoniei prin impacarea contrariilor, caci nunta contine promisiunea unei fiinte noi, dar si anularea diferen­telor dintre masculin si feminin. Nunta pastorului se petrece intr-un univers al armoniei depline, in care Soarele si Luna coexista; la numeroase popoare, ca si in folclorul nostru, cuplul celor doua astre simbolizeaza impacarea luminii cu intune­ricul, adica regasirea timpului etern, eliberat de norme si, prin aceasta, anularea sfarsitului, a destinului limitat de evenimente istorice. Lumea purificata de contra­dictii, dupa ce a trait reunirea lor, este lumea lui Dumnezeu, iar nunta savarsita in moarte inseamna iesirea de sub teroarea istoriei, de sub constrangerile timpului. Interpretand in acest sens Miorita, Eliade vine cu ideea ca marea popularitate de care s-a bucurat balada printre intelectualii romani se datoreaza faptului ca ea transmite mesajul unui popor care si-a sublimat istoria si nenorocul. Nu este vorba despre bucuria de a muri, nici despre o sfidare a destinului, ci doar despre un mod de supravietuire in fata unei istorii dramatice. Romanul nu se lasa stapanit de disperarea mortii, ci nadajduieste intr-o cale de mantuire prin creatie, prin transfi­gurarea lumii ostile: poporul, ca si intelectualii recunosc in aceasta capodopera a geniului popular modul lor de a exista in lume si raspunsul cel mai eficace pe care ei pot sa-l dea destinului, cand se arata, ca de atatea ori, ostil si tragic.
Pentru pastorul care se gandeste la moarte ca la o nunta, existenta omeneasca reprezinta un interval de pregatire pentru momentul reintoarcerii triumfale la eternitate, in conditia de mire, de ales al celei care stapaneste lumea.